Pe aceeași temă
La 1 decembrie, BBC World Service incepe o serie de emisiuni despre consecintele evenimentelor care au marcat anul 1968, demonstrand, daca mai era nevoie, actualitatea si necesitatea unei reevaluari periodice a fenomenelor diverse si complexe petrecute in acel an: de la Primavara de la Praga si invazia sovietica in Cehoslovacia, cu consecintele lor pentru dizidenta din tarile socialiste, la miscarile contestatare denumite generic Mai 68, cu toate consecintele lor pentru Stanga Occidentala. Mass-media din Romania au trecut cu superficialitatea lor caracteristica peste semnificatiile anului 1968, marginindu-se sa comemoreze discursul rostit de Nicolae Ceausescu din balconul cladirii Comitetului Central, la 22 august. Faptul ca doar Evenimentul Zilei s-a straduit sa demonteze interpretarea acelui moment ca exemplu de patriotism si independenta, iar restul au privilegiat exact aceasta interpretare, sustinuta de Ion Iliescu si de toti nostalgicii comunismului declarati sau disimulati, demonstreaza, inca o data, cat de nociva este absenta unei dezbateri si asupra acestui moment istoric, a unei evaluari realizate cu instrumente academice.
Ceea ce nu a facut niciun for academic sau universitar din Romania a realizat, in schimb, Institutul Cultural Roman, care a reusit sa organizeze, intre 6-7 noiembrie, la Washington, in colaborare cu Woodrow Wilson International Center for Scholars si cu Centrul pentru Studierea Societatilor Postcomuniste al Universitatii Maryland, condus de profesorul Vladimir Tismaneanu, o conferinta stiintifica cu tema Promisiunile anului 1968: criza, iluzie si utopie (Promises of 1968: Crisis, Illusion and Utopia). Evenimentul a reunit o elita a istoricilor si politologilor americani si europeni preocupati de problematica Stangii, din care ii mentionam doar pe Martin Palous, semnatar al Cartei 77, actualmente ambasadorul la ONU al Republicii Cehe; Charles Maier, profesor la Harvard University, detinator al Premiului Humboldt; Charles Gatti, profesor la Johns Hopkins University; Mark Kramer, directorul Centrului de Studiere a Razboiului Rece la Harvard; profesorul Jeffrey Isaac de la Indiana University sau istoricul si editorialistul Paul Berman. Comunicarile semnate de Tereza-Brandusa Palade, Catalin Avramescu si Cristian Vasile au reprezentat contributia romaneasca, impreuna cu lucrarea semnata de Vladimir Tismaneanu si Bogdan Cristian Iacob, doctorand la Central European University, care demitizeaza, in mod magistral, pretinsul reformism al lui Ceausescu. Aurelian Craiutu (University of Indiana) a vorbit despre Raymond Aron si anul 1968. Prin organizarea acestui eveniment, ICR a demonstrat ca Romania a devenit promotorul unor dezbateri stiintifice de tinuta si actualitate, integrat in comunitatea stiintifica internationala prin acei universitari care se ridica la standardele academice ale acestei comunitati.
Din dezbaterile si comunicarile prezentate la Washington a rezultat clar viziunea politica diferita care s-a aflat la originea celor doua serii de evenimente care au definit anul 1968 in Est si in Vest: daca studentii revoltati de la Paris cantau Internationala si sperau sa declanseze revolutia prin jonctiunea pe care o facusera temporar cu sindicatele muncitoresti; daca militantii americani de stanga - ca Dick Howard, astazi profesor de filozofie SUNY la Stony Brook - venisera in Europa pentru "a demasca liberalismul si a promova autonomia personala"; in schimb, in Europa de Est, gruparea reformista a Partidului Comunist din Cehoslovacia contesta interpretarea leninista a marxismului si incerca sa construiasca un "socialism cu fata umana", fara sa provoace mecanismele represive ale Moscovei. Pe baza documentelor din arhivele sovietice, deschise recent pentru cercetatori, Mark Kramer, director al Programului de Studiere a Razboiului Rece de la Universitatea Harvard, a explicat de ce Moscova s-a simtit amenintata de reformele propuse de Alexander Dubcek si echipa sa, in ciuda asigurarilor primite ca interesele sovietice nu sunt vizate. Schimbarea din functie a ofiterilor prosovietici de rang inalt din armata si din serviciile secrete cehoslovace, cuplate cu liberalizarea spatiului public, au determinat Kremlinul sa calculeze ca va pierde controlul asupra Cehoslovaciei daca nu intervine militar. Astfel, caderea regimului comunist in Europa a fost intarziata cu 21 de ani.
De ce nu a fost, insa, invadata si Romania, dupa ce Nicolae Ceausescu a condamnat atat de vehement invazia sovietica in Cehoslovacia? In comunicarea intitulata Promisiuni tradate: Ceausescu, PCR si criza comunismului mondial in 1968 (Betrayed Promises: Ceausescu, the Romanian Communist Party and the Crisis of World Communism in 1968), Vladimir Tismaneanu si Bogdan Cristian Iacob demonstreaza ca Moscova nu a avut nevoie sa invadeze Romania pentru ca Ceausescu "lansase doar o provocare politica la adresa Uniunii Sovietice, nu si una ideologica". Pe baza unei analize minutioase a documentelor de partid, unele prea putin cunoscute publicului romanesc - cum ar fi, de pilda, discursul lui Valter Roman in fata activului de partid din judetul Brasov -, Tismaneanu si Iacob demonstreaza ca "1968 nu a fost momentul de cumpana invocat de literatura de specialitate, ci mai degraba punctul culminant al unui proces de reafirmare nationala care incepuse in anii 1950", ca raspuns la destalinizarea lansata de Hrusciov in 1956 si refuzata de Dej si de Ceausescu deopotriva. Astfel, discursul lui Ceausescu a fost doar antisovietic, nu si reformist. Creand, insa, impresia ca apara reformele Primaverii de la Praga, Ceausescu a reusit sa insele atat populatia, cat si Occidentul - fie ca era vorba de partidele eurocomuniste din Occident care se distantasera de Moscova dupa invazie, fie ca era vorba de guvernele statelor occidentale. De fapt, demonstreaza autorii, 1968 a fost punctul de plecare pentru lansarea unui cult al personalitatii fara precedent si al unui comunism nationalist care s-a incheiat cu delirul anilor 1980.
Cum se face, insa, ca nu a existat nici in interiorul PCR, nici in mediul intelectual romanesc o contestare a comunismului de pe pozitii marxiste, asa cum a existat in Cehoslovacia, Ungaria si Polonia, de pilda? Cristian Vasile, in comunicarea Intelectualii si esecul reformei, evoca un caz prea putin cunoscut opiniei publice romanesti, si anume reprimarea miscarii studentilor din 1965 - anul Congresului al IX-lea. Este vorba despre "memorandumul celor 300", care cereau mai multe posibilitati de dezvoltare creatoare stiintifica si artistica si de procesul intentat celor mai proeminenti reprezentanti ai acestora. Treptat, atat studentii contestatari, cat si profesorii care i-au sustinut au fost eliminati din Universitate, iar dezbaterea de idei a fost curmata din radacina. De altfel, arata Cristian Vasile, "o parte a intelectualilor romani provenea din mediul rural si a vazut in Ceausescu un lider al renasterii nationale". Acest grup a tins sa priveasca ideologia marxista "ca pe o entitate straina de sufletul romanesc" si "a mizat pe discursul nationalist si antisovietic al lui Ceausescu". Manipularea abila a ideologiei nationale a asigurat astfel "identificarea si loialitatea fata de regimul comunist".
Astfel, nu a existat in Romania o echipa interdisciplinara universitara de tipul celei constituite in Cehoslovacia sub conducerea lui Radovan Richta, cel care demonstra ca lumea moderna nu poate fi controlata prin mijloacele puterii politice, ci numai prin stiinta. In Romania, "spiritul malefic al lui Leonte Rautu a supravietuit Congresului al IX-lea din 1965, ceea ce a facut ca nimic sa nu poata contrazice propaganda de partid".
De altfel, comparatia dintre Romania si Cehoslovacia nu poate fi decat dureroasa pentru romani, mai ales dupa lectura comunicarii lui Martin Palouš, care reconstituie originile intelectuale ale miscarii Carta 77, ilustrate magistral de scrierile profesorului Jan Patocka. Acesta punea "sentimentul moral" deasupra pretentiilor puterii politice si sustinea ca niciun guvern nu se poate legitima daca nu tine cont de acest sentiment moral si de necesitatea de "a trai in adevar". De aici, de la aceasta filozofie care se revendica de la o traditie spirituala mai veche decat Iluminismul secolului al XVIII-lea si aducea in actualitate procesul lui Socrate, s-a nascut dizidenta ceha si s-a inspirat si cea poloneza. Era vorba de o miscare eminamente intelectuala, care promova viata in adevar, nu in minciuna si manipulare. Poate ca tocmai fundamentele sale filozofice au facut-o atat de rezistenta in timp, atat de interesanta pentru intelectualii occidentali dezorientati dupa 1968, cand au inteles si ei ca regimul comunist era nereformabil. Nicholas Miller, profesor la Boise University, vorbeste chiar de "frumusetea" ideilor lui Michnik si Havel si le compara cu miscarile nationaliste din fostele republici iugoslave, al caror "exclusivism etnic" a condamnat la irelevanta firava miscare pentru libertatea de expresie si pentru drepturile omului dezvoltata in Iugoslavia, dupa revoltele studentesti din 1968 (Yugoslavia in 1968: Hopes, Crisis, Disapointment).
Daca in Est politicienii au esuat si dizidentii intelectuali autentici au reusit in final, in schimb, in Occident, revoltele anilor 1968 s-au stins rapid pentru ca nu au avut o baza sociala. O parte dintre militanti au esuat in Stanga extremista si violenta (Baader-Meinhoff, Brigazile Rosii); altii s-au reorientat spre experienta socialista din Vietnam (mai ales cei americani, pana cand genocidul nu a mai putut fi negat), din China sau din America Latina; iar majoritatea intelectualilor de stanga s-au refugiat in social-democratie si ceea ce putea oferi "the welfare state". Subtil si detaliat analizate de Bradley Abrams (Columbia University) si de Jan-Werner Muller (profesor asociat la Princeton University), aceste miscari post-’68, daca nu au avut consecinte in plan politic si institutional, au reusit ca forme de critica social-culturala si au schimbat mentalitati si abordari ale relatiilor sociale, etnice si culturale.
Ceea ce nu au reusit, insa, intelectualii de stanga este, cum argumenteaza Tereza-Brandusa Palade, sa elaboreze o noua forma mentis postmarxista, care sa nu fie centrata pe "transformarea unei utopii intr-o ideologie periculoasa", ci sa permita analiza si dezbaterea critica.
In tot cazul, conferinta ICR-WWICS de la Washington poate constitui un punct de plecare pentru o evaluare filozofica si istorica a ideilor politice actuale, pornind de la o analiza critica, rafinata si complexa a unui an plin de semnificatii pentru istoria filozofiei si practicii politice.
