Angajamentul politic al lui Mircea Eliade*

In jurul anului 1986, cand coordonam rubrica  Mythos & Logos la Revista de Istorie si Teorie Literara, am propus celor din conducerea redactiei (Nicolae Flo­rescu, Dan C. Mihailescu s.a.) declan­sa­rea in paginile publicatiei a unei dezbateri privind angajarea lui Mircea Eliade in Miscarea Legionara. A fost un proiect uto­pic la care am renuntat curand pentru ca ni s-a parut indecent sa il initiem imediat dupa trecerea in nefiinta a savantului. In plus, am luat in considerare si urmatoarele aspecte. In primul rand, ne-am gandit ca nu vom putea sa ne documentam suficient. Principalele publicatii legionare din pe­rioada interbelica se aflau la Biblioteca Aca­demiei, arestate la Fondul "Secret". In al doilea rand, ne-am dat seama ca nu vom putea spune lucrurilor pe nume. In fine, ne-a fost teama ca, prin demersul nos­­tru, vom da autoritatilor politico-culturale ale epocii motive in plus pentru fra­na­rea editarii operei lui Eliade.

Culianu: "Nu pot fi solidar cu Eliade"

 In 1982, I.P. Culianu si-a propus sa scrie o carte de convorbiri cu Mircea Elia­de pe marginea simpatiilor sale politice din tinerete. A redactat cateva zeci de in­­trebari incomode privind  "simpatia [lui Eliade] pentru Hitler", "rinocerizarea Ro­ma­niei", modul in care Eliade a fost "marcat de etica ortodoxa", "pretinsu-i antisemitism", masura in care a fost "un om de extrema dreapta si chiar filonazist", re­latiile lui cu Nae Ionescu si C.Z. Codreanu, "slabiciunea pentru maresalul Antonescu" etc.1 Desi Culianu si-a propus atunci sa demonstreze absurditatea unora dintre aceste "denigrari", Eliade a re­fuzat sa raspunda la intrebari. Culianu era de buna credinta, dar - neavand acces la surse - nu cunostea adevarul. De re­gula, insa, Eliade prefera sa nu ras­pun­da acuzelor care i se aduceau. Replica rarisim si numai in particular. A facut-o, de pilda, in 1972, cand a fost somat sa se explice de prietenul sau israelian, profesorul Gershom Scholem: "Te consider un om sincer si drept - ii scria Scholem -, pe care il privesc cu mult res­pect. De aceea mi se pare normal sa-ti cer sa-mi spui ade­varul. Daca este ceva de spus asu­pra acestui lu­cru, sa fie spus si at­mosfera acuzatiilor ge­nerale sau spe­ci­fice sa se clarifice". Scrisoarea de ras­puns a lui Mircea Eliade ramane un docu­ment unic in privinta angajamentului sau politic.

 De altfel, Culianu trebuia sa se astepte la refuzul lui Eliade de a participa la o car­te de convorbiri pe aceasta tema. Un refuz similar primise in 1978, cand finaliza mo­nografia  Mircea Eliade aparuta in Italia. Pe 10 ianuarie 1978, Culianu isi no­teaza in jurnalul sau ramas inedit: "Citesc cu disperare Pentru legionari [de C.Z. Codreanu], exasperat de antisemitismul lui delirant. [...] Nu pot fi solidar cu el [cu Eliade]: ideologia legionara imi este tot atat de straina ca si cea co­munista. Ele seamana foarte mult [...]. Surpriza ca Mircea Eliade a fost par­tizanul unei miscari totalitare si ca a ramas toata viata credincios mitologiei sale ma umple de amaraciune". In 1977, Culianu ii ceruse unele lamuriri lui Eliade, dorind sa abordeze acest subiect in monografia despre maestru la care lucra. Datat 17 ianuarie 1978, refuzul lui Eliade este simptomatic: "Nu cred ca se poate scrie o istorie obiectiva a miscarii legionare si nici un portret al lui C.Z.C[odreanu]. Documentele la in­­de­­mana sunt insuficiente. In plus, o ati­tu­­dine «obiectiva» [ii] poate fi fatala au­­torului. Astazi, nu sunt acceptate de­­cat apologiile (pentru un numar infim de fanatici, de toate natiile) sau exe­­cutiile (pentru majoritatea cititorilor eu­ropeni si americani). Dupa Buchenwald si Auschwitz, chiar oamenii cinstiti nu-si mai pot ingadui sa fie «obiectivi»".2 

 Ulterior, dupa moartea lui Eliade, in urma corespondentei cu oameni mai in­for­mati, ca Adrian Marino si Mac Linscott Ricketts (care avusesera acces la presa din epoca), pozitia lui Culianu se modifica, dar ramane ambigua. El admite cu ju­ma­ta­te de creier ceea ce neaga cu cealalta. La 13 mai 1987, de pilda, Culianu ii scrie ur­matoarele lui Linscott Ricketts:  "D-l Elia­de nu a fost niciodata antisemit, mem­bru al Garzii de Fier, sau pronazist. Dar inteleg in orice caz ca era mai apropiat de Garda de Fier decat mi-ar fi placut sa cred".3

(In)felix culpa

 In 1992, in urma aparitiei in SUA si in Ro­mania, a articolului  Felix culpa. Mircea Eliade, fascismul si destinul ne­fe­ricit al Romaniei, semnat de Norman Manea4, revista Contrapunct (nr. 20, 1992) a initiat o ancheta. Intrebarea esen­tia­la era cea de-a doua: "Cum priviti alunecarea lui Mircea Eliade, in tinerete, spre extema dreapta?". Reiau un pasaj din raspunsul meu: "Problema este, in aceeasi masura, delicata si complicata. Este delicata datorita modului emo­­tional in care a fost receptata si abor­data. Pro­blema este complicata pentru ca ea reclama o analiza aprofundata, nuan­tata si echilibrata nu numai a optiunilor socio-politice ale tana­ru­lui Eliade, dar si o analiza a «ge­ne­ratiei lui Eliade», a intregii societati romanesti (cu evo­lu­tia ei politica de la, sa zicem, sfar­situl secolului al XIX-lea) si, nu in ultimul rand, a conjuncturii sociale si politice din Europa interbelica. Si asta nu in vederea gasirii unor «circumstante atenuante», ci pentru intelegerea detaliata a unui fenomen complex si a mecanismelor care l-au generat. Este evident faptul ca acesta ar trebui sa fie subiectul unei (unor) carti si nu (doar) al unei anchete dintr-o revista literara".

 Incercam sa spun faptul ca, in astfel de cazuri, diagnosticul este cu atat mai ero­nat cu cat este mai transant. M-am bucurat sa regasesc peste ani aceeasi pa­rere exprimata si de alti comentatori. De Moshe Idel, de exemplu:  "De fapt, cum il poti descrie pe Eliade? Pentru asta trebuie sa scrii o carte, daca o spui in doua-trei minute devine simplist".5

Prizonierul istoriei

 De la momentul anchetei revistei  Con­tra­punct au aparut diverse carti care au tratat mai mult sau mai putin tangential problema in discutie. Dar cartea la care ma gandeam in 1992 a aparut dupa mai bine de zece ani. Este vorba de volumul is­toricului Florin Turcanu, Mircea Eliade. Prizonierul istoriei, publicat la editura Humanitas in 2005. Voi aminti faptul ca aceasta lucrare a aparut initial in 2003 la Paris, la Editions La Découverte, si ca s-a bucurat de o foarte buna primire in Franta. Ecouri pozitive la editia franceza au existat si in Romania. Revista 22, de pilda, a publicat cateva recenzii favorabile. Autorul chiar multumeste revistei in Nota la editia romaneasca. Cu acest pri­lej, revista 22 si unii membri ai GDS au fost acuzati ca ar lauda aceasta carte nu de dragul ei, ci pentru a ascunde intr-o per­dea de fum cartea Alexandrei Laignel-Lavastine despre angajamentul fascist al lui Emil Cioran, Mircea Eliade si Eugen Ionescu, aparuta in 2002. O reactie simptomatica pentru maladia de care sufera comunitatea intelectuala romaneasca de 17 ani incoace. Caci despre o maladie este vorba.

Intre maximalism si minimalism

 De la inceputul anilor ‘90, intelectualii romani s-au postat practic de o parte sau de alta a unei baricade ideologice. Unii au exagerat constant episodul legionar al lui Mircea Eliade si al colegilor sai de ge­ne­ratie, aruncandu-le la cos si viata si opera ( maximalistii). Ceilalti au incercat, dimpotriva, sa eludeze sau sa minimalizeze acest episod, sa-l prezinte eufemistic (cu sofisme de tip "a fost gardist, dar nu fascist") (minimalistii). Maximalisti si mi­nimalisti sunt si in randul comentatorilor care analizeaza compromisurile facute de intelectualii comunisti.

 Practic, ca intelectual roman, nu aveai incotro: trebuia,  volens-nolens, sa faci parte dintr-o tabara sau din alta, de o parte sau alta a baricadei. Au mai existat voci disparate, care s-au trezit prinse in­­tre liniile frontului, sustinand, de pilda, ca Eliade a crezut in ideologia legionara, dar ca acest lucru nu a afectat, decat intr-o mica masura, opera sa stiintifica (precum Moshe Idel, care sprijina publicarea operei lui Eliade in Israel si, cu voia dumneavoastra, eu in­­sumi, acuzat ca vreau - in­­tr-o formulare fol­­clorica - sa "dansez la ambele nunti").

Pozitiv este macar faptul ca ambele aceste tabere considera ca derapajul legionar al lui Mircea Eliade este com­pro­mi­ta­tor. Doar ca unii il afirma, iar altii il infirma. Spun asta pentru ca exista si o a treia tabara (fascistii insisi, precum Claudio Mutti sau neolegionarii romani) care considera episodul de extrema dreapta ca element pozitiv in CV-ul unui intelectual. Ei clameaza apartenenta la Garda de Fier a lui Eliade, dar nu pentru a-l discredita pe el, ci pentru a credita Miscarea Legionara.

 Comunism  versus Fascism

Oricum, de 17 ani s-a produs o escaladare a confruntarii. Cele doua tabere s-au provocat una pe alta, ajungandu-se ca­teodata la voci acute si la situatii jenante. In acest razboi absurd, gen Holocaust versus Gulag sau Comunism versus Fascism (ca si cum nu amandoua aceste fenomene si, respectiv, ideologii ar trebui sa fie condamnate cu aceeasi ta­­­rie), nimic nu a fost lasat deoparte (nici nu­­­ma­rul de victime dintr-o parte sau alta, ajun­gandu-se la o competitie morbida), totul a fost salbatic instrumentalizat si folosit ca arma transanta impotriva celor­lalti.

 Dar nu numai noi nu stim sa gestionam corect o astfel de situatie. Dupa razboi, si francezii au pus la index romanele lui ­Louis-Ferdinand Céline. Dar, pana la urma, vest-europenii si-au gasit cadenta: dis­puta dintre Fran çois Furét si Ernst Nolte este exemplara in aceasta privinta. De fapt, problema e complicata in sine. Nu exista o reteta miraculoasa. Cum sa apreciezi harul stiintific al doctorului Nicolae Paulescu, cand - cu autoritatea lui pro­fesionala (decanul Facultatii de Medicina si descoperitorul insulinei) - a sus­tinut in mod obsesiv antisemitismul rasial?! Cum sa uiti de compromisurile cu au­toritatile comuniste facute de Calinescu sau Sadoveanu, care au cautionat intr-o perioada critica un regim criminal? Pe unde sa tragi linia intre opera si viata, in­­tre stiintific si politic, intre talent si morala? Vorbind despre Cioran, Eliade, Noi­ca si ceilalti intelectuali de dreapta din ge­neratia lor, Dan C. Mihailescu scria inspirat: "Nimeni nu poate nega valoarea intelectuala extraordinara a acestei ge­ne­ratii in numele sangerosului esec po­litic, dupa cum nimeni nu are dreptul sa ablutioneze pacatele ei in nume­le valorii spirituale".6

 Cred ca, in vacarmul confruntarii dintre  maximalisti si minimalisti, toata lumea are de pierdut, cu toate ca toata lumea pare sa aiba dreptate. Pana la urma, cred ca este o problema de stilistica, de metoda, de mod de abordare a unei probleme complexe. Or, pe langa alte virtuti, cred ca acestea sunt marile merite ale car­tii lui Florin Turcanu: este o abordare de­tasata, nonpasionala, libera de preju­de­cati si de teze prestabilite, fiind o lucrare echilibrata si obiectiva, care reuseste sa evite capcanele uzuale si locurile comune.

 * Fragment dintr-o carte aflata sub tipar la  Editura Polirom: Andrei Oisteanu, Religie, mit si politica. Texte despre M. Eliade si I.P. Culianu. Textul este o interventie la dezbaterea pe marginea cartii lui Florin Turcanu, Mircea Eliade. Prizonierul istoriei, Humanitas, 2005. Organizata de Asociatia Romana de Istorie a Religiilor, dezbaterea a avut loc la 22 februarie 2006 la Colegiul Noua Europa. Au mai participat: Moshe Idel, Andrei Plesu, Florin Turcanu, Sorin Alexandrescu, Andrei Cornea, Anca Manolescu, Eugen Ciurtin, Mihail Neamtu s.a.

 1. I.P. Culianu,  Mircea Eliade, Polirom, 2004, pp. 286-299.

 2. I.P. Culianu,  Dialoguri intrerupte. Corespondenta Eliade-Culianu, Editie ingrijita de Tereza Culianu-Petrescu si Dan Petrescu, Polirom, 2004, pp. 126-127.

 3. I.P. Culianu,  Mircea Eliade, ed. cit., p. 363.

 4. Norman Manea,  Happy Guilt. Mircea Eliade, Fascism, and the Unhappy Fate of Romania, in The New Rupublic, 5 august 1991, pp. 27-36. Articolul a aparut in romana in revista 22.

 5. Sorin Antohi in dialog cu Moshe Idel,  Ceea ce ne uneste. Istorii, biografii, idei, Polirom, 2006, p.147.

 6. Dan C. Mihailescu, Prefata la E. Cioran,  Revelatiile durerii, Echinox, Cluj, 1990.