Pe aceeași temă
Sigur ca-mi amintesc de montarea acelei piese si de colaborarea cu revista 22 pentru caietul de sala. Atunci eram interesat, ca si altii, de analiza fenomenului social si politic care a dus la schimbarile din Europa. Am fost incantat sa descopar acea piesa, care vorbea despre revolutia de catifea de la Praga si analiza cu foarte multa acuitate raportul intre puterea de tranzitie, pana la asezarea lui Havel in fruntea statului, modul in care comunistii aveau sa ramana pe loc in sistem si modul - aici era elementul surpriza si placut al piesei - in care opinia publica, mai precis manifestantii si oamenii din strada, au reusit, prin simpla lor prezenta in spatele salilor din Parlament unde se dezbatea transferul de putere, sa-i oblige pe toti comunistii sa dispara, iar statul cehoslovac sa fie condus de dizidenti.
Mai este actuala acea piesa?
Pentru Romania este vesnic actuala. Forma mesei ar trebui scrisa dinspre sfarsit spre inceput, cu titlul Forma rusinii poate, sau Forma neputintei, sau Forma dezastrului, sau Forta restauratiei...
Dar suntem in NATO, cu Uniunea Europeana nu stam atat de rau pe cat s-ar putea sta.
Nu-i chiar de ajuns. Suntem in NATO datorita unor imprejurari externe, dar am putea vorbi mai curand de sansele pierdute.
Nu eram alaturi de Ion Iliescu, era o putere provizorie
Suntem in decembrie si nu pot sa nu imi reamintesc ca in 22 decembrie '89 anuntati la televizor ca dictatorul a fugit. Scena de atunci a ajuns sa fie ironizata.
Dictatorul n-a fugit, a ramas.
Cum adica? Erati atunci alaturi, aproape de Ion Iliescu, faceati parte din putere.
Nu eram aproape de Ion Iliescu. Era o putere provizorie care nu era legitimata prin alegeri. Exista un Parlament provizoriu, iar eu nu eram inscris in nici un partid atunci. Si am crezut, ca si astazi, ca pana la alegeri, deci pana la constituirea unei puteri legitime, nu aveam voie sa plecam de acolo. In momentul in care Iliescu, Brucan, Roman au anuntat intentia de a transforma FSN-ul in partid, mi s-a oferit mie presedintia acestui nou partid FSN, anuntat de d-l Brucan. Am spus, mai in gluma, mai in serios: "Daca ar fi sa primesc asta, primii care ar trebui sa plece sunteti voi". Refuzul meu imediat a fost probabil, intr-un anume fel, momentul adevarului pentru mine. Am inteles atunci, la sfarsitul lui ianuarie '90, exact ceea ce dorea sa se intample si cu mine si cu altii. Mi-am zis atunci: "baiete, trebuie sa pleci, esti prins intr-un joc care nu e cel pe care l-ai dorit, care te poate contrazice". Si in acelasi timp, mi-am pus si o intrebare: "Bun, si? Daca plec, spatiul de manevra ramane deschis". Ceea ce s-a intamplat. Sunt mandru de faptul ca atunci cand s-a anuntat manifestatia partidelor politice din 28 ianuarie '90 si, de fata cu mine, a inceput campania de organizare a contramanifestatiei, am rupt telefoanele din pereti, m-am pus la usa si am spus: "Numai peste cadavrul meu veti face lucrul acesta".
Era un gest teatral.
Nu, a avut efect real atunci. Contramanifestatia n-a avut loc. A doua zi a fost altceva. Petre Roman a recunoscut, dupa aceea, la o sedinta din Parlament, ca singurul care s-a opus la contramanifestatia aceea am fost eu. Cred ca plecarea celorlalti si spatiul de manevra devenit liber au convenit de minune.
Iliescu n-a iesit din barlog decat dupa ce a fost sigur ca Ceausescu e la pastrare
Cine mai crede ca aceia care erau chemati acolo din afara grupului deja pregatit sa ia puterea nu jucau un rol decorativ?
Noi nu am fost chemati. Ei au venit. In ziua de 22 decembrie, dupa ora 15, au aparut la Televiziune, cand Ceausescu era deja capturat. Iliescu n-a iesit din barlog decat dupa ce a fost sigur ca Ceausescu a fost pus la pastrare. In schimb, in ceea ce ne priveste, la ora 12, cand am intrat in Televiziune, trecand pe sub elicopterul care-l ducea pe Ceausescu, eram niste sinucigasi. Nu stia nimeni unde se duce el, daca nu va veni inapoi, in ce masura vor incepe represaliile. Pana a inceput emisiunea din 22 decembrie, timp de 10 minute, chiar mai mult, cand ni s-a spus ca nu se poate emite, noi am fost filmati pe ascuns. Probabil pentru orice eventualitate.
Credeti ca ati gresit ceva in ziua aia de 22 decembrie?
Doua sentimente majore care s-au batut cap in cap ma dominau: pe de o parte, bucuria ca Ceausescu a disparut si comunismul parea terminat si, pe de alta parte, sentimentul ca in jur cadeau oameni si as fi vrut sa se termine totul cat mai repede. Pana la un moment dat, nu mi-am dat seama ca asta a fost un sentiment exploatat. Dupa capturarea lui Ceausescu au murit mai multi oameni decat inainte, ceea ce este ilogic. Iliescu spunea ca "teroristii trag din toate pozitiile", dar astia nu au aparut. In Cimitirul Eroilor sunt ingropati toti mortii revolutiei din Bucuresti. Nu avem un cimitir al revolutiei ca s-o cunoastem. Sunt toti o apa si-un pamant. Desi am ramas atunci in structura CFSN, eram marginalizat si nu asistam la luarea nici unei decizii. Inca o data spun, nu-mi pare rau ca am ramas. Am ramas ca independent, nu am intrat in sistem, am refuzat leadership-ul respectiv, am asistat la negocierile pentru Parlamentul provizoriu doar la cererea mea.
Ceea ce spune Iliescu azi despre Piata Universitatii e o rusine nationala
La vremea respectiva perceptia era ca sunteti cu puterea. Erau multi nemultumiti ca nu ati aparut in balconul din Piata Universitatii.
Da, e cea mai grava acuza ce mi se poate aduce si mi-o asum. Cu un amendament: am venit in Piata Universitatii si am avut o discutie lunga cu liderii Pietei, pana la sosirea lui Marian Munteanu, care a venit sa discute cu mine si care m-a tratat cu un soi de dispret si de lipsa de bun-simt care m-au facut sa-i spun ceea ce gandesc. Din pacate si pentru mine, si pentru el, si pentru Piata Universitatii, lucrurile s-au confirmat mai tarziu, apropo de cine a fost, ce-a facut si ce-a ajuns. L-am intrebat de ce trebuie sa ma judece el, care intrase in Partidul Comunist in 1989, iar eu nu intrasem niciodata. De ce eu pot sa am incredere in ce face el, si el nu in ce fac eu? Las la o parte modul in care a vorbit, dar suficienta si dispretul pe care le-a afisat m-au indepartat de Piata.
Ati stat printre oameni sa vedeti ce atmosfera era?
Cum sa nu? Am fost de multe ori. Tin foarte bine minte. Si ceea ce spune Iliescu astazi despre Piata este o rusine nationala. El nu are dreptul sa spuna lucrurile astea. O face, pentru ca el isi pregateste o noua platforma. A intrat in actul trei al piesei, se apropie de epilog si nu vrea sa iasa din scena. Sa ne uitam la ultimele trei mari evenimente politice la vedere: modul in care s-a exprimat asupra Pietei Universitatii, datul mainii cu Vadim Tudor si acceptarea lui de a fi presedintele onorific al Blocului National al Revolutionarilor. La ora asta, nimeni nu mai stie care este sau care a fost revolutionar autentic s.a.m.d. Dar stim foarte bine care a luat mai mult si care a luat mai putin. In dosarul meu de Securitate, am dat de nume de securisti notorii, care acum sunt revolutionari cu merite deosebite. Eu am spus ca in anul 2000 comunistii si fostii securisti au castigat si puterea, si opozitia.
Dar nu aveti sentimentul ca ati fost tras pe sfoara?
Ba da. Chiar unul foarte acut. Dar pana la un punct.
Imi amintesc de o mare manifestatie din noiembrie '90 cand...
...cand m-am dus la microfon si am strigat "Jos Iliescu"...
...si cand ati fost huiduit. Va amintiti?
Da, cum sa nu?
Cum ati trait momentul?
Nu mi-a fost usor, dar m-am eliberat. Nu mi-a fost usor, pentru ca oamenii aveau perceptii, zic eu, diferite si mi-am asumat riscul. Pentru mine a fost o mare eliberare, pentru ca lumea trebuia sa ma recunoasca asa cum sunt de fapt.
Nu am acceptat sa colaborez cu Securitatea desi eram intr-o situatie grea
Ce ti gasit in dosarul dvs. de Securitate? Cate volume v-au fost dedicate?
Patru. Dar lipsesc foarte multe intamplari. Daca am gasit fleacuri, banalitati, nu puteam sa nu gasesc ce stiu eu ca am patit cu ei. De pilda, in '89, in noiembrie, fusesem invitat la Vaslui cu Dan Grigore sa jucam spectacolul Eminescu...dupa Eminescu. Si din cauza - asa, cel putin, ni s-a spus - a frigului, era intr-adevar foarte frig, spectacolul a fost suspendat. Pana la plecarea trenului, ne-am dus la hotelul unde eram cazati. Era frig, iar cei doi domni care se ocupau de spectacolul nostru au adus ceva de mancare si doua sticle de vin, pentru ca si restaurantul se inchisese la ora noua. Si in acea camera am tunat si-am fulgerat, ca sa spun asa, impotriva regimului, fata de doi oameni pe care nu prea-i cunosteam. Probabil tot ce am spus acolo ori a fost inregistrat, ori a fost raportat de unul din cei doi, sau poate de amandoi. Ulterior, am fost cautat de unul de la Securitatea din Bucuresti, care se ocupa si de teatrul nostru, si am fost anchetat pe tema asta. Cu ani in urma fusesem deseori amenintat si Securitatea a incercat sa ma racoleze de trei ori. Tata era in puscarie, mama nu avea de lucru, traiam intr-o mizerie crunta si era foarte usor, poate, la vremea respectiva, cu promisiuni de eliberare a tatei, de pilda, sa semnez o porcarie de-aia. Si nu am facut-o, nu mi-a fost frica. Ii desfid pe cei care sustin ca nu au avut incotro, fiind liberi, fiind in viata, ca au fost siliti sa accepte acest lucru. Probabil ca naturi mai sensibile, care n-au putut rezista, plus convingerea - pe care o aveam si eu, de altfel - ca nu se va schimba comunismul niciodata au facut ca multa lume sa cedeze.
Am refuzat sa spun poezii cu "tovarasa"
Ati fost obligat sa spuneti poezii cu partidul si cu Ceausescu?
Am refuzat.
Cum se putea refuza asa ceva?
Se putea refuza. La un moment dat, sub amenintarea venita de sus ca teatrul nu va mai primi bani, directorul meu m-a implorat sa merg la Sala Palatului pentru un asemenea spectacol. Urma sa recit un poem-fluviu al lui Corneliu Vadim Tudor despre "tovarasa". M-am dus la repetitie, primisem textul si, din instinct, am stiut ce am de facut. Daca tineti minte, corifeii acelor spectacole strigau patimas, cu un fel de patos, in care cuvintele nu mai aveau valoare, desi textele erau de-a dreptul idioate. Era un coleg al nostru (un mare actor, de altfel, care a murit), caruia noi toti i-am reprosat ca face lucrul asta si care ne-a raspuns cu un cinism ingrozitor. A spus: "Sa nu mai imi faceti asemenea observatii. Sa stiti, pe mine daca ma cheama cineva sa invart si roata aia de la loterie, din care cad numerele, si ma plateste, ma duc. Ma duc oriunde ma plateste, indiferent ce inseamna asta".
Sa revenim la acea repetitie...
In sala erau ansamblurile folclorice reunite, dansau si cantau pe scena 200-300 de persoane, artistii care aproape umpleau parterul Salii Palatului. Era o repetitie-snur, cu vizionare, la care veneau tovarasii sa vada cam cum va fi. M-am dus pe scena la microfon, cu acel poem in brate. Cam pe unde este loja oficiala se aflau tovarasii de la partid care faceau vizionare si autorul poemului-fluviu, Vadim Tudor, imbracat tot in alb, costumul lui de astazi. Si am citit poezia logic. N-am facut nici un efort in plus. Erau versuri de tipul: "Si in dreapta primului barbat/Sta tanara femeie cu ochi ca peruzeaua...". Si am citit rar si logic lungul poem care incerca sa epuizeze toate metaforele imbecile care se pot scrie despre aceasta nemernica a neamului romanesc, care s-a numit Elena Ceausescu. Oamenii au inceput sa rada in sala, de la un icnet usor, la hohote nestapanite. Am iesit pe rasul lor, cu o mina mirata si aproape jignita. Era, evident, un regizor de culise care si ala se uita la mine ca la un nebun, nu-i venea sa creada ca s-a intamplat chestia asta. Si eu zic: "Ce fac acum?". "Pai - zice - o sa va cautam. Va spunem noi." Nu m-a mai cautat nimeni. Si de-atunci niciodata.
Deci se putea.
Da. Si mai e un lucru foarte trist. Colegii mei care acceptau erau foarte prost platiti. Unele dintre colegele mele care nu erau chemate chiar la toate spectacolele astea se suparau foarte tare.
Erau foarte multi dinti de aur in gura lor
Ati gasit dosarul de Securitate al tatalui dvs.?
Dosarul tatalui meu nu exista, atentiune! Acum am facut o revenire la CNSAS, prin care am cerut sa-l mai caute o data. Tata a facut 9 ani de puscarie in 3 etape. A fost tinut nejudecat, necondamnat.
Cati ani aveati cand a fost arestat prima data?
Aveam 7 ani si era vara. Au spart usile si au intrat in casa, noaptea, pe la ora 1-2. Locuiam intr-o casa pe strada 11 Iunie, care avea si intrare principala si de serviciu. Si le-au spart pe amandoua si au intrat vreo 20 de indivizi. Ce tin minte - cu ochii aia de copil si cu mintea aia de atunci - ca toti aveau dinti de aur. Erau foarte multi dinti de aur in gura lor. Si erau foarte solizi si inalti. Pe mama si pe tata i-au scos din pat tragandu-i de par. Au intors casa pe dos. Pe la 6 dimineata au plecat cu ei, cu mama, tata si cu sora mea de 16 ani. Si unul a zis: "Ia-l si p-asta". Eram mai inalt decat un baiat de 7 ani. Si unul m-a intrebat: "Cati ani ai?". Cand a auzit ca am 7 ani, zice: "Lasa-l dracu’ acasa!". Si m-au lasat acasa singur, la 6-7 dimineata, printre mobilele alea rasturnate, canapele taiate cu cutitul si totul intors pe dos. Sora mea a venit dupa vreo doua zile, mama dupa vreo doua luni si tata dupa doi ani.
Cum erati copil cu tata in inchisoare?
Groaznic, mai ales ca nu aveam din ce trai. Cea mai mare nenorocire a fost acea ca mama, care fusese casnica toata viata, a trebuit sa ne intretina. Eu eram in scoala, sora mea in facultate. S-a angajat la un asa-numit centru de racoritoare. Era o mica tejghea, pe Stefan cel Mare, unde se vindeau racoritoare, halvita etc. Se scula la 3 dimineata, la 4 era acolo, primea gheata, o taia, o punea in hardaie, punea sticlele de suc si tot ce era acolo si pana seara tarziu asta facea. Si din ce castiga acolo ne intretinea pe noi. Au fost ierni intregi in care n-am avut un lemn de foc. Mizeria familiei noastre a inceput practic dupa ce tata s-a intors de la prima puscarie si cand inca probabil mai avea niste bani pe undeva, pentru ca, de Craciun, intotdeauna, in curtea casei in care stateam se taia un porc, cum faceau toate familiile, si veneau si matusa mea si fetele casatorite cu verii mei si lucrau, faceau caltabos etc. Pe urma, tata nu a mai avut destui bani si a cumparat jumatate de porc. Pe urma a mai gasit un partener anul urmator si l-au impartit in trei sau in patru, nu mai stiu. Si pe urma nu a mai fost nici un porc. Si pe urma a fost si frig in casa. De altfel, tata, dupa a doua puscarie, care l-a nenorocit - imi povestea cum il bateau cu creioanele la testicule, il intorceau cu fundul in sus si-l bateau -, mi-a spus ca in afara de durerile atroce care sunt, cea mai mare nenorocire era umilinta. Tata nu era un barbat foarte puternic si a murit de epuizare, dupa a treia puscarie... N-a mai vrut sa lucreze, s-a ocupat cu expediente. Mama era foarte suparata. Era obsedat doar sa plece din tara, nu mai putea sa stea. A treia oara, dupa ce a iesit, a mai trait trei luni si a murit. Spunea: "Nu mai vreau decat sa mor ". Ei, dosarul lui nu exista.
De ce v-ati dus la Facultatea de Teatru?
Eu faceam sport de performanta in liceu, la 14 ani am fost campion de juniori mici pe Bucuresti la Tanarul dinamovist si campion scolar. La un moment dat, au venit sa statea in gazda, in camera cu mine, doi baieti: Vintila Facaianu, care era student la Arte Plastice, care a fost scenograf la Teatrul din Ploiesti, si Paul Barbaneagra, care, dupa ce facuse trei ani de Medicina si renuntase, s-a inscris la Regie de film. Norocul vietii mele se numeste Paul Barbaneagra, pentru ca eu aveam 14-15 ani cand a venit el, faceam sport si imi fugise mintea de la carte. Venirea lui a fost pentru mine un miracol. El avea si are o personalitate foarte puternica, a adus carti, m-a intrebat ce citesc, nu prea mai citeam pe vremea aia, imi dadea sa citesc si ma intreba ce am inteles, ma lua cu el, m-a luat cu el la cateva cenacluri de film. Facaianu era scenograf, vedeam acasa schitele lui... Si brusc m-am trezit in mijlocul unor lucruri de care nu auzisem. Si asa am inceput sa vibrez la altceva.
Nostalgici ai comunismului
De ce regreta lumea de astazi comunismul?
Eu stiu? Eu cred ca il regreta cu jumatate de gura. Cred ca, pe de o parte, cei care ies cu tabloul lui Ceausescu si cu sloganul ca inainte era mai bine mint jumatate, jumatate spun adevarul pentru ca le era mai bine inainte fata de rigorile acestei tranzitii nenorocite care amana sine die un standard de viata onorabil. Dar fac lucrul asta ca sa preseze sistemul de astazi sa le dea bani. Cealalta jumatate, unde au dreptate, din punctul lor de vedere, este ca ei nu aveau in perioada respectiva pretentii mai mari decat cele cunoscute: sa aiba un loc de munca sigur, prost platit, dar sigur, sa poata sa-si permita, prin sindicat, sa se duca la mare sau la munte, sa mearga cu turma, dar sa stie ca se duc in fiecare an, sa se mute intr-un bloc nenorocit care pute si in care se aude tot ce se petrece in vecinatate s.a.m.d. Rigorile economiei de piata sunt si rigorile unei competitii deschise. Trebuie sa muncesti, nu sa te faci ca muncesti, pentru ca si asta e un lucru care se regreta, faptul ca, munceai, nu munceai, leafa mergea. Unde insa chestiunea este tragic de reala este ca, pentru unul care munceste de-i sare smaltul astazi si castiga cam tot atat cat castiga inainte cand nu muncea, diferenta a disparut. Acelasi om care inainte nu muncea si castiga, iar acum trebuie sa munceasca sa castige tot atat cat castiga atunci, la nivelul lui de existenta, are nostalgii.
11 decembrie 2003
Interviu realizat de Rodica Palade
