Pe aceeași temă
Fiindca vreau sa examinez unele particularitati ale dislocarilor din decembrie 1989, socotesc necesar sa scot in relief ceea ce apare in comun cu celelalte prefaceri petrecute aproape concomitent in alte zone ale Europei. Stabilind aceste coordonate, ma voi stradui sa detasez apoi ceea ce se cristalizeaza ca specific perimetrului local, irepetabil, rezultat al unor conditii aparte. Pentru punerea fata in fata, va fi important sa disting cauzele similitudinilor, dar si ale diferentelor. O prima caracteristica de natura sa intrige ar fi urmatoarea: in procesul de transformare care cuprinde perimetrul carpato-dunarean, ca un corolar, ambiguitatea unor trasaturi. Frapeaza dubla percepere: cine inregistreaza un strat de deasupra e dator sa nu omita si stratul de desubt, o limitare doar la un nivel reduce vadit semnificatiile. Aceasta alternanta a ipostazelor nu poate fi gasita atat de pronuntat in alta parte. Ma opresc la cateva relatii in antiteza:
Intre transparenta si fondul tenebros
Evenimentele din Romania au inaugurat, cum am mentionat, o premiera mondiala. Pentru intaia oara un aparat de filmat a putut asista la declansarea unei revolutii, a devenit martorul ei principal. Agitatiile terminate in sange au fost urmarite in succesiunea producerii lor, de aici senzatia imediata de verosimilitate. S-au retinut distinct ramele ambiantei, chipurile protagonistilor, mersul multimii, siluetele puscasilor pe balcoane si acoperisuri, finalul fioros al procesului. La fazele exploziei era continuu prezenta si camera de luat vederi, exceptional mijloc tehnic perfectionat, apt sa consemneze prompt si sa difuzeze tot atat de iute peripetiile, satisfacand curiozitatea unui public imens, cu graiuri si obiceiuri diferite. Semnaland acest avantaj al receptarii ultramoderne, nu pot sa nu remarc si o paradoxala restrictie. Incetul cu incetul, s-a luat la cunostinta circumstanta ca imaginile atat de izbitor reflectate nu spun totusi intregul adevar.
Neintrerupt se constata ca o anumita omisiune stirbeste corecta transpunere, nu sunt pomenite portiuni tainice, suspect ocolite. Nu greseste cine formuleaza un soi de axioma: cu cat obiectul filmat transpare mai direct si mai pregnant, cu atat el ascunde indaratnic si o a doua entitate. La maximum de limpezime se adauga si o cota proportionala de mister. Fixand staruitor obiectivul pe un detaliu, se estompeaza ceea ce nu intra in raza reflectorului. De aceea, capata o justificare suspiciunea ca se acopera dinadins fata nevazuta a fenomenului, care nu ajunge in prim plan. Se zareste, bunaoara, botul elicopterului care decoleaza de pe terasa palatului, transportand pe fostul sef de stat, dar nicaieri nu se intrevede si odaia secreta, pivnita sau cabinetul capitonat de unde s-a pus la cale cursa-momeala si de unde intreaga alergare in necunoscut fusese controlata si programata. Tot astfel, la proces erau filmati cei doi acuzati, sotii Ceausescu, se auzea vocea procurorului revendicand sanctiunea capitala, s-au aratat trupurile lovite de gloante inspectate grosolan, fara respect fata de moarte, in vederea atestarii decesului. Nu s-au divulgat insa organizatorii simulacrului de judecata si nu s-a zis ce i-a silit sa procedeze atat de grabit si de drastic, tocmai cand se proclama intemeierea statului de drept.
Consternare a iscat si privelistea cadavrelor sfartecate, o salbaticie care era menita sa atate ura impotriva vechiului regim, indemnand populatia sa se revolte, infrangandu-si teama. Mult mai tarziu s-au rectificat afirmatiile pripite, destainuindu-se o murdara uneltire: scheletele fusesera furate de la morga si pangarite, fiind mostre depozitate acolo fara legatura cu evenimentele din decembrie. In faza derularilor, nimeni nu ar fi putut sa corijeze relatarea, care nu era rodul neatentiei. Cel care programase manipularile supraveghea respectarea tainei de conspirativitate. Un blestem apasa parca pe initiati. Cine se abate de la consemn si imprastie informatii despre ce a vazut sau ce a auzit suporta teribile consecinte: boala inopinata, accident tragic, sinucidere din motive obscure.
Intre documentele atestate (putine) si tacerea surselor
Dupa 15 ani, nu s-a incheiat inca situatia anormala de sechestrare a adevarului. Arhivele sunt ermetic incuiate, nu se ingaduie nimanui sa scotoceasca prin hartii, sa confrunte depozitiile martorilor, sa insiste in depistarea izvoarelor. Si conducerea actuala a Romaniei, care inglobeaza in parte si pe capii miscarii din decembrie 1989, tine mortis sa perpetueze o interdictie de cercetare. Recalcitrantii sunt amenintati, li se stinghereste munca, indura felurite sicane. Nu e posibila o alta concluzie decat ca darea in vileag a unor fapte nu le e convenabila celor de la putere, ca se doreste o invaluire a unei crime, a unei rusini, cu speranta ca lumina nu va ajunge niciodata la aceste cotloane. Nu numai arhivele romanesti nu sunt accesibile, dar nici cele ale altor tari implicate mai activ sau mai pasiv in ocultarea intamplarilor. Dar asupra acestor conexiuni fagaduiesc sa zabovesc mai incolo. Amintisem mai inainte de persistenta unor intrebari fundamentale legate de natura cotiturii din decembrie 1989. Avertizasem ca exista un chestionar mult mai amplu, ramas necompletat, rebusurilor in cantitate mare nu li s-a dat o solutionare. Notez in continuare unele din aceste enigme care insotesc revolutia din Romania: care au fost taberele antrenate, asadar, in ostilitati? Daca in prima etapa trimisii lui Ceausescu ordonau sa se traga in demonstranti la Timisoara sau la Bucuresti, dupa rostogolirea dictatorului, o perioada in care au pierit peste 1.000 de oameni nevinovati, cine au fost la antipozi, cei care se infruntau pe viata si pe moarte? Cui au apartinut teroristii, fantomele care au terorizat populatia Bucurestiului?
La relaxarea inclestarii, nici un tragator suspect n-a fost prezentat si nici invinuit legal pentru faradelegile lui. Cum s-au numit generalii de Armata si de Securitate care s-au impotrivit dispozitiilor lui Ceausescu, au refuzat sa asculte, au complotat contra tiranului? Lor nu li se admite meritul de a fi evitat o baie de sange, de a fi salvat multi inocenti. Insinuarea ca au pactizat cu forte straine si ca au calcat astfel un legamant patriotic e o ipocrizie. Nu posibila alianta cu inamici ai lui Ceausescu poate fi un act de tradare, de indata ce telul primordial era atunci imobilizarea calaului. Se cultiva o hipertrofie a etnicului, dincolo de adevar si de morala. Cum s-a ajuns la omorarea sau sinuciderea generalului Milea, seful Armatei, care n-a vrut sa duca la implinire porunca despotului si nu i-a obligat pe soldati sa indrepte pustile impotriva propriului popor? Nici pana azi nu e limpezit momentul tragic. Generalul Stanculescu, adjunct al ministrului, sustine ca a preluat comanda in 22 decembrie si a indicat trupelor sa nu plece din cazarmi. De altfel, el a constituit un centru de functionare a cadrelor militare, hotarator in acele ore, asigurand calmul. Daca e pe drept acuzat in procesul contra adeptilor lui Ceausescu de la Timisoara care au aprobat reprimarea dura, tot el a fost probabil un pion principal al conjuratiei anti-Ceausescu, fara de care n-ar fi fost cu putinta rasturnarea. Generalul Stanculescu a marturisit ca pregateste un volum de memorii, dar nu-l va oferi spre publicare decat in anul 2007, cand nadajduieste ca se va putea dezveli si un alt context al evenimentelor. (Sarade nedezlegate: de ce a fost delegat la Londra, jongland mari sume de bani, cumparand sau vanzand arme, deschizand conturi necontrolate? Cum de a ramas teafar, neimpartasind soarta celorlalti initiati? Ce insemnatate a capatat faptul ca stapanea la perfectie limba maghiara, detaliu nemarturisit?)
Intre "inauntru" si "afara"
Nimic nu irita mai tare pe unii comentatori din tara decat supozitia ca la evenimentele din decembrie 1989 au contribuit si factori externi. Cu neputinta!, exclama ei. De la nedumerire se trece la indignare, la punerea sub index. Pentru adeptii dogmei ca destinul tarii se hotareste numai intre Carpati si Dunare, e clar ca persoana care nu recunoaste miracolul exclusiv autohton nutreste ganduri subversive, cultiva scepticismul, a cazut prada antipatriotismului. Inlaturarea dilemelor apare extrem de simpla. Cum au decurs evenimentele? Din senin au tasnit scanteile rascoalei. Dupa ani de dictatura, de foamete, de teroare, de dezmatat cult al personalitatii, cetatenii n-au mai suportat apasarea si, intr-un acces de disperare si manie, au iesit in strada. Stiau ca risca enorm, ca au de a face cu un sef de stat paranoic, care nu va pregeta sa faca uz de mitraliere. In vacarmul si invalmaseala iscate de primele infruntari, si-a croit un drum eroismul popular, care a invins tirania. Acest mod de a explica meandrele epocii se inscrie in schema traditionala care a devenit numitor comun in scoli, in universitati, in presa. Totul s-a realizat prin puteri proprii, "prin noi insine".
Pe principiul autodeterminarii au fost concepute manualele de istorie, unde nu se pomenea in genere decat dispretuitor de vecini, de eforturile de emancipare din restul Europei. Ce se petrecea dincolo de hotare avea o insemnatate minora, studiul se concentra asupra ispravilor de vitejie si intelepciune ale voievozilor, care i-au uimit pe contemporani. Tot pe reflexul unei exaltari a fondului national miza si prezentarea tulburarilor din decembrie 1989. Suita de peripetii era lamurita din perspectiva cauzalitatii interne, nu mai era loc pentru anexe, pentru paralelisme, fenomenul romanesc isi ajungea lui insusi. S-a regasit, astfel, un automatism care a dominat interpretarea istoriei nationale, in special in era lui Ceausescu, si anume tratarea episoadelor de viata si batalie ca un proces inchis in sine, nesupus vreunei influente din afara.
Mai survine, in plus, o alta tendinta in incercarea de deformare: interesul actualei conduceri a tarii de a elimina orice raportare la exterior, ca si cum Romania ar fi fost o insula separata de ocean, unde functionasera legi si necesitati strict locale. Astfel se explica inversunarea cu care se refuza discutia despre contextul international. Nu mai conteaza date si marturiile existente, cate sunt. Se reia aceeasi insinuare: cine vrea sa largeasca aria analizei urmareste sa incurce lucrurile, seamana confuzia, neincredere in capacitatea neamului si, in ultima instanta, reteaza solidaritatea nationala. E acelasi verdict de condamnare a oricarei abordari nerigide. Teza propagata in exclusivitate, ca o formula care epuizeaza toate posibiltatile, e cea a spontaneitatii. Ce se sustine? Nimeni nu a putut sa se miste liber si sa conspire in climatul de supraveghere brutala, prins in vizorul anchetatorilor neinduplecati. Sub cizma totalitarismului nu s-au inchegat centre de rezistenta. Camera de luat vederi a confirmat in decembrie 1989 ca demonstrantii au pasit pe strazi intr-un iures elementar, s-au apropiat de sediile de partid si ale guvernului, au asaltat palatul despotului.
Nimic nu le mai putea sta in cale. Exasperarea le-a dat aripi, au infruntat cu pieptul gol tancurile si tunurile. A fost o improvizatie, un efect al elanului temerar si, totodata, un raspuns direct la haosul produs prin clatinarea pilonilor regimului vechi. Un regizor, Sergiu Nicolaescu, care a intocmit in trecut productii demagogice, inconsistente artistic si s-a autodesemnat in etapa postdecembrista apostol al razvratirii, se erijeaza acum in purtatorul de cuvant al martirilor revolutiei (interviu recent in revista 22 nr. 764, 26 octombrie 2004): "Toata viata noastra de astazi se datoreaza unor «nebuni» care au avut curajul sa intre in cladirea asta sa-l sperie pe Ceausescu, sa-l puna pe fuga. Nu era usor sa-l sperii pe Ceausescu cand toata Armata si Securitatea erau de partea lui". Chiar toata Armata si Securitatea? Ce reprezentare voit naiva a unei situatii complexe! Sergiu Nicolaescu nu se refera la amanuntul, pentru el insignifiant, ca in 22 decembrie 1989, cand aparatul de filmat surprindea navala multimii spre resedinta tiranului, cineva a dat in prealabil trupelor ordinul sa nu foloseasca armele. Abia cand s-a aflat ca soldatii nu pun stavile, ca pactizeaza cu insurgentii, palcurile s-au revarsat in tromba pe arterele Capitalei. N-au raspuns la apel unii generali cu sarcini-cheie, o dovada ca se pregatise un complot anti-Ceausescu. Perorand despre revolutie, Sergiu Nicolaescu da impresia ca nu cunoaste mersul lucrurilor si dezvolta imperturbabil teoria izbucnirii din neant a protestului.
"Daca am castigat revolutia, daca Ceausescu a fugit, nu a fugit de spaima lui Nicolaescu, nici de a lui Iliescu, care nici nu venise inca, nici de a lui Dan Iosif. Ceausescu a fugit pentru ca au iesit sute de mii de oameni impotriva regimului". Insusi conducatorul cel nou, Ion Iliescu, repeta de cate ori are ocazia ca schimbarile au fost rezultatul unei dezlantuiri spontane, un fapt elementar colectiv, in care nu s-a implicat nici o fractiune conspirativa si nici o influenta straina.
Daca rectific falsa imagine a unei revarsari din senin, fara plan, fara retele de legatura, asta nu inseamna ca neg in esenta indrazneala contestatarilor, care a pus capat teroarei si a alungat pe dictator. Dimpotriva! Curajul si spiritul de sacrificiu se cuvin elogiate fara retinere. E important insa sa se admita si participarea unor alte componente, care scot in relief avantul primar. Cat a putut bolborosi la proces, Ceausescu a facut aluzie si la o primejdie din afara, care se pare ca l-a infricosat si la convins ca are de intampinat forte considerabile. Spre sfarsitul domniei sale de trista memorie, despotul a incriminat deschis pe cei care intretin contacte cu strainii (sa-i spurce cainii), introducand in propaganda nationalista si ca tel ura fata de alte neamuri si credinte. E o ironie a destinului ca in ultimele ore din viata s-a ciocnit din nou de naluca dusmanului de dincolo de hotare care l-a rapus. De asta data, pentru prima oara suspiciunea lui bolnava avea un oarecare temei.
Aceeasi spirala de urcat
Batutul pasului pe loc in cercetare nu e o urmare doar a inchiderii arhivelor si a manipularii dirijate de sus. Grava si de rau augur este si ingustarea perspectivei. Un perimetru geografic e sustras dintr-un context mai larg din care face organic parte. O scurta privire peste granite arata ca si in tarile vecine a avut loc o mutatie asemanatoare, in acelasi interval istoric. De aceea, spre a putea extrage invataminte utile, trebuie pornit de la sfera mai mare spre sfera mai mica, tinandu-se seama ca straturile lor sunt omogene, ca ele ilustreaza acelasi traseu stabilit. Ceea ce s-a consumat in Romania la sfarsitul anului 1989 n-a fost un fenomen singular, fara asemanare. Revolta a fost o parte dintr-un intreg. Sare in ochi repetitia in ce priveste originile seismului, desfasurarea lui si rezultatul spre care s-a tins. La fel ca in Romania, s-a ajuns si in celelalte state din Sud-Estul Europei la o punere sub semnul indoielii a sistemului paraginit. Peste tot s-au eliminat regimuri retrograde, au avut loc mobilizari uriase colective. Nimeni nu mai poate tagadui ca, in linii mari, s-a procedat in conformitate cu un scenariu identic. S-a pornit de la A, s-a traversat prin M si s-a ajuns la Z. Se poate asemui descarcarea de energie care s-a produs in Romania cu aceea inregistrata in Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, cam in aceeasi perioada, intr-un context istoric similar.
E adevarat ca Romania releva unele abateri de la regula, (proportiile demonstratiilor, varsarea de sange, politica duplicitara, triumful unei directii legate de vechile structuri). Dar aceste particularitati nu modifica fondul mutatiei savarsite. Se incheia un ciclu istoric, disparea o lume bipolara, axata pe un conflict care decidea raportul de forte. S-a naruit un epicentru de putere (Uniunea Sovietica), a carei emisfera de influenta se caracteriza printr-o anchilozare extrema: dictatura ideologica, economie de comanda, absenta proprietatii private si a concurentei, intoleranta fata de democratie. Angrenajul vechi nu mai permitea nici un progres: pe plan moral era un edificiu barbar, antiuman, un sclavaj in modernitate, pe plan economic era o stagnare care se apropia de colaps. Intre cele doua lagare intrecerea a fost acerba. Amenintarea cu recurgerea la arma atomica i-a intimidat reciproc pe adversari si i-a constrans la o anume asumare rationala a raspunderii, i-a impiedicat sa alunece spre o coliziune suprema, spre un flagel mondial. In antagonismul devenit salbatic, o tabara s-a simtit treptat depasita, sleita pana la asfixiere.
In aceasta secventa de asfintit de lume a aparut Gorbaciov. Razboiul Rece fusese castigat de americani, de cowboyul Ronald Regan si de aliatii din Vestul Europei. Este o constatare acceptata aproape unanim ca initiativa destinderii mondiale a venit de la Gorbaciov, exponent al unui grup de politicieni si militari sovietici care, meditand asupra destinului miscarii comuniste, au intuit situatia precara. Ea era consecinta unei dezagregari, inerente sistemului, dar si efectul ritmului accelerat al intrecerii, stabilit in mod inteligent si neindurator de americani. Rusia nu mai putea face fata cursei inarmarilor, care a atins cote maxime. In pragul falimentului, avea imperioasa nevoie de tehnologie moderna si de credite substantiale, populatia era amenintata de mizeria totala. O precizare se impune. Aceeasi evaluare obiectiva a unor circumstante neprielnice ar fi putut duce si la rezultate opuse. O alta echipa decat cea a lui Gorbaciov ar fi putut opta, pe linia traditiei de "desperados" bolsevice, pentru conservarea albiei existente pana la epuizarea generala, proces care ar fi tergiversat, eventual, disolutia inca un deceniu sau doua. Alegand varianta de a capitula, fara sa evite umilinta infrangerii, Gorbaciov spera sa obtina hrana, banii, masinile perfectionate, care ar fi scos imperiul din anaghie. Negresit, pretul care trebuia platit era imens.
Nu stim unde s-a perfectat tranzactia si cine a pus semnatura in josul tratatelor drastice. De 15 ani nu s-a avansat in aceasta marturisire. La intrebarea care se repeta (cum de construiesc un scenariu prea putin alimentat de fapte limpezi?) raspund ca succesiunea de momente reale pe care le observam indiscutabil a aratat ca supozitia e departe de a fi fantezista. In plus, daca negam aceasta tesatura de la pricina la efect, pe motivul ca nu se concretizeaza indeajuns in probele deschise din arhive, nu mai ramane posibila o alta determinare a deznodamantului. Dovezile se imbina cu deductia logica. De acea, spun ca lucrurile nu puteau sa se fi desfasurat in alt mod.
O viziune reformista asupra revolutiei
Reiau insemnari mai vechi tiparite, ajustate, deoarece s-au ivit noi elemente. Ce ne intereseaza cu precadere in acest context - cand, prin presupunere, defalcam elementele schimbului proiectat de ambele parti cu scopul aplanarii antagonismului intre Vest si Est - sunt conditiile impuse Rusiei pe planul politicii externe. Pentru a curma competitia sufocanta, in care adversarul nu mai avea sanse de a concura cu un oarecare randament, americanii ii somau pe rivalii lor ingenunchiati sa stopeze strategia expansiunii, sa suprime focarele de tensiune in mai multe continente si zone ale globului (Afganistan, Nicaragua, Angola, Mozambic, Etiopia, Orientul Apropriat etc.), sa retraga fortele rusesti din regiuni departate de hotarele lor geografice. Cat despre imediata vecinatate a colosului rasaritean, adica satelitii din lagarul socialist, Gorbaciov trebuia sa renunte la dogma partidului unic, sa ingaduie o pluralitate de fractiuni parlamentare si consultarea libera a electoratului, sa respecte dreptul la opinie pentru categorii intinse de cetateni, sa aprobe putinta de a se abandona sistemul centralizat de comanda in industrie, agricultura, comert, care a provocat deraierea. Aceste deziderate s-au implinit punct cu punct pe un teritoriu larg in Europa, in toate statele din Est si Sud-Est, ceea ce nu putea fi un capriciu al ursitei. Cineva a prevazut fazele schimbarilor. Nu mai are o greutate atat de mare obiectia ca analisti care se raliaza la aceasta interpretare nu pot cita paragrafele din presupusul pact. Evenimentele au ilustrat din plin spirala respectiva, si concordanta cu faptele e aspectul hotarator.
Sacrificand tot ce acumulasera predecesorii, de la Lenin si Stalin pana la Brejnev si Andropov, intrepridul mostenitor de la Moscova pastra totusi explicit credinta in socialism. Era o viziune reformista asupra revolutiei (perestroika si glaznost), care nu ceda samburele primar, cu convingerea ca, descotorisit de viciile intolerantei si de excesele birocratizarii, el va rodi inca o data. Poate ca tocmai aceasta naivitate a credintei i-a ingaduit lui Gorbaciov sa strabata serpentinele atras in hartuielile din Biroul Politic al Partidului Comunist si sa cuteze, pe muchie de cutit, aventura lichidarii unei structuri si a unei mentalitati. Simultan cu extraordinara luciditate in diagnosticul pus unui faliment, el nu s-a putut debarasa de fidelitatea oarba fata de ideea in sine. Benefica orbire! Caci abia ulterior, dupa ce avalansa n-a mai crutat nimic si molohul s-a rostogolit in abis, nu pe fragmente, ci in plenitudinea sa, ctitorul destinderii a avut revelatia ca plasmuirea utopica e subreda si ca a pus de buna voie in miscare un vehicul care nu mai putea merge.
Sa nu ne inselam asupra mobilurilor. Parafand pactul secret cu fostii inamici, traind iluzia ca va salva macar nucleul, pe care il califica in chip eronat drept valid, Gorbaciov infaptuia docil obligatiile asumate, dar isi rezerva un spatiu de manevra, nu era dispus sa multumeasca toate exigentele. In taina, furisat, straduindu-se sa nu se compromita direct, el prepara pentru statele limitrofe, bunaoara, forme mai putin radicale de efectuare a mutatiilor. Bineinteles ca dosarele acestor masinatii sunt zavorate si mai indaratnic in dulapuri si lazi, sub stampila clandestinitatii. Numai ca unele detalii au ajuns la lumina si, ici-colo, a fost identificata dara care trada maniera de actiune a KGB-ului si a diplomatiei confidentiale sovietice. E simptomatica, printre altele, inscenarea unei crime la Praga, care a starnit rumoare si a fost depistata apoi ca o mistificare, o crima ce ar fi trebuit sa faciliteze victoria unei variante reformiste in Cehoslovacia. Individul omorat a aparut mai tarziu teafar printre ceilalti cetateni. Dezvelindu-se si alte fire de tangenta, de aceeasi natura, din teritoriul infeudat comunismului, se poate acredita prin extrapolare ideea ca in toate statele rasaritene s-a amestecat aparatul de sabotare al Kremlinului. Nici nu ar fi fost plauzibil altfel, dupa antecedentele cunoscute din lunga cariera complotista internationala a centralei din Moscova. Trei observatii au prioritate la o prima trecere in revista:
a) Pe de o parte, datorita stationarii Armatei Rosii in aceasta emisfera a Europei, nu s-a semnalat in ultimele luni ale anului 1989 nici o derogare de la principiul nonviolentei, postulat al contractului inavuabil intocmit de rusi si americani. Helmut Kohl a relatat continutul unei convorbiri telefonice in noapte cu Gorbaciov, din perioada marilor demonstratii populare, in decursul careia i s-au retransmis cancelarului german asigurari solemne ca, la caderea Zidului Berlinului, nu se va trage nici un foc de arma.
b) S-a desprins ca o norma si o anume conduita de evitare a razbunarii joase (fara teroare de stat, fara persecutarea dincolo de lege a vechii conduceri). Este o distinctie de gasit in excelentul interviu din Spiegel cu Timothy Ash, istoric specializat in tarile din Est. El compara rasturnarile de catifea "cu revolutia franceza, model clasic si antiteza" ii serveste pentru a demonstra ca schimbarea se poate savarsi si fara violenta si teroare, pete pe stindardul insurectiei.
c) Pe de alta parte, indeplinind si o alta piatra unghiulara, cea care instituia drepul la consultare vointei cetatenesti, Rusia a vrut sa indrepte macazul, fara sa atraga atentia, in directia cosmetizarii vechiului mecanism totalitar. La ora bilantului, s-a putut insa inregistra o esuare a planului viclean alcatuit de KGB si de diversele agenturi sovietice. Surpriza maestrilor in intrigi si urzeli a fost nespus de mare cand au remarcat ca nu pot dirija suvoiul. Au fost constransi sa conchida ca prognoza pe care scontau era falsa. Navalind pe strazi si neintalnindu-i pe opresori, multimea n-a mai dorit sa auda sirenele revolutiei si s-a repezit nerabdatoare sa beneficieze de avantajele societatii de consum.
(Continuare in numarul viitor)
