Pe aceeași temă
Abia dupa ce imbratiseaza intreaga priveliste a permutarilor din Estul Europei, prin confruntari metodice, observatorul e frapat de conditia de exceptie a Romaniei. Aici, lucrurile au apucat o traiectorie inversa. In mod flagrant, principiul nonviolentei a fost reziliat si, dupa convulsii, a izbandit, cel putin temporar si oarecum travestit, o schema a perestroikai. De ce tocmai in aceasta enclava s-a ivit o deviere neprevazuta in pactul amintit? Gorbaciov le vorbise americanilor de cazul dificil, sacaitor de complicat, al tarilor care refuzau aprioric sa coopereze, respingand initiativele de relaxare politica, fiind cramponate pe pozitiile totalitarismului inchistat. In sfortarea de a inlatura reziduurile (fruntasii garzilor vestejite: in RD Germana - Honecker, in Cehoslovacia - Jakes, in Romania - Ceausescu), Rusia putea pune temei pe complicitatea comprehensiva a Vestului, care ar fi inchis ochii in fata unor actiuni mai dure, daca se putea in acest fel aboli o reminiscenta ce periclita fatis pacea lumii. Nimic nu aparea mai stringent decat excluderea acestor piedici, adica opacitatea conducatorilor depasiti de istorie, care puneau bete in roate, secatuiau de sens deciziile de modernizare si de sincronizare in spiritul avansarii civilizatorice. Inainte de a urni din loc greoiul angrenaj, inapt sa se mai redreseze, si de a permite tavalugului primenitor sa se pravaleasca asupra intregii portiuni a Europei Rasaritene, trebuia tinut seama, fireste, de premisele din fiecare sectiune a tabloului, de resorturile de franare si nealiniere de care mai puteau uza oponentii retrograzi, de gradul de constiinta al populatiei si de energiile ei disponibile.
Intre relicvele Razboiului Rece, regimul autoritar de la Bucuresti avea faima ca e cel mai incapatanat. Nu e greu de imaginat ca problema Romaniei a pricinuit insomnii celor care nazuiau sa coordoneze o prefacere fara mari zgaltairi. Din aceasta prisma este omis adesea, in retrospectiva, rolul unor factori. Pe teritoriul Romaniei nu se aflau trupe sovietice, care ar fi putut garanta, conform acordului intre supraputeri mereu invocat, nerecurgerea la arme. Acesta era un paradox al evolutiei istorice. Tocmai imobilismul fortat al rusilor, care nu puteau interveni fiind in afara perimetrului indigen, sporea pericolul de explozie necontrolata. La carma se lafaia un dictator cu accese paranoice, care ridicase bunul plac la norma curenta de conduita, reprimand neinduplecat orice fronda interna. El il apostrofa pe "fratele mai mare" de la Moscova, exasperandu-l prin sicane si blocari parca anume nascocite, apeland in sprijin la o retorica ideologica de clasa antiimperialista si la o demagogie sovina.
Staruind asupra aspiratiei de globalizare din pactul ruso-american, nu putem gresi presupunand ca, pe aceleasi coordonate, s-a pregatit si pentru Romania o modalitate de neutralizare a lui Ceausescu si a clicii sale. E un secret bine pazit, care deocamdata nu poate fi demontat decat pe cale speculativa. Fara a se impartasi supozitia ca a parvenit si o infiltratie din exterior, unele componente ale revolutiei nu mai au fundamentare. Oricat functioneaza o interdictie de a nu se divulga dedesubturile, o serie de fenomene n-au mai putut fi estompate. Daca reconstituim mersul intamplarilor, ne aducem aminte ca, de la un moment dat, s-au raspandit in chip insistent la televiziunea iugoslava si maghiara stiri alarmate despre asasinate si profanari de cadavre la Timisoara si in alte localitati din Romania. O razmerita locala (cea declansata in jurul pastorului Tökés) a fost amplificata si i s-a atribuit functia de motor al unei rasturnari de proportii. S-a comentat aprins ivirea unor simulatoare de o dotare sofisticata, care nu puteau apartine armatei romane, s-au auzit si alte zgomote pe traficul aerian, o uruiala abia intrerupta, a carei provenienta nu putea fi demarcata. Peste tot in orasele asediate domnea o incordare, la care contribuiau incertitudinea si necunoscutul. N-are rost sa insist acum asupra rolului rusilor (cine a vorbit cu Ambasada sovietica), ce functie intermediara au avut comunistii maghiari - premierul Nemeth -, daca s-a declarat ca venirea in ajutor a trupelor rusesti e de prisos. Deocamdata nu se poate afirma nimic precis. Urmarile unor gesturi sunt insa tradate prin cursul luat de politica tarii.
A ajuns azi un numitor comun in cronica scrisa asupra evenimentelor teza ca, la complotul impotriva lui Ceausescu, au luat parte o serie de generali de armata si securitate, care nu mai voiau sa asiste cu indiferenta la abuzurile despotului, convinsi ca tara trebuie mantuita de marasm. Nici in prezent numele lor nu sunt facute publice, cum am subliniat, ca si cum gestul comis ar fi fost degradant, sinonim cu dezertarea. Concomitent cu puciul misterios a avut loc si o veritabila revolta de masa, cetateni deznadajduiti, la capatul suportabilului, au parasit casele, tanjind sa spele dintr-o data rusinea unei lasitati prelungite. In aceasta iruptie, cu accente eroice si sublime, care solicita reculegerea, intimidarea pe care miza Ceausescu si-a pierdut efectul paralizant. Profitand de elanul vulcanic si orb al multimii, sub paravanul agitatiei dezordonate, fara tinta, conjuratii au uzurpat puterea. In acele clipe de rascruce, s-au succedat episoade care pareau o repercusiune a anarhiei si haosului, in realitate era transpus in practica, pe multiple laturi, un proiect confectionat meticulos.
La sfarsitul unei goane halucinante in vazduh si pe pamant, doar la cateva ore de Bucuresti, Nicolae si Elena Ceausescu au fost azvarliti intr-o temnita, adaptata ad-hoc, tinuti ascunsi, apoi dusi in fata unui Tribunal Extraordinar, siliti sa se supuna unei simulari de dezbatere juridica, incheiata la iuteala, condamnati la moarte si executati in chip salbatic. Cu un asemenea act arbitrar si feroce se preconizau instituirea statului de drept si inscaunarea democratiei. Justificarea oferita populatiei, ravasita de acumularea de neobisnuit si de sinistru, a fost ca s-a injghebat o rezistenta a trupelor devotate lui Ceausescu si inclestarea furibunda nu avea sorti sa inceteze, daca nu era smulsa din radacini baza de sprijin, persoana despotului. In discursurile lui Ion Iliescu, noul timonier, instalat modest la finele listei Consiliului revolutionar, se vorbea despre batalii crancene de tancuri, despre o implantare in Bucuresti a unor cete de tintasi experimentati, instruiti in subteranele Dambovitei, mobilizati pentru ora x, cand vor fi lansati sa-l elibereze, pe baza codului de mult difuzat, pe seful lor ierarhic.
Destul de repede a reiesit insa ca legenda organizarii unei redute militare, inzestrata cu un arsenal de decimare, n-a fost decat o farsa. Regimul celebrat in atatea omagii si imnuri s-a dereglat dintr-o smucitura, dandu-si duhul. Vestitele signale destinate pentru imprejurarea decisiva n-au fost puse in aplicare. Cine voia sa culeaga un folos din incalcirea lucrurilor, din masluirea istoriei? Echipa urcata pe tronul revolutiei n-a dorit, in ruptul capului, sa recunoasca un termen al ecuatiei din decembrie 1989: complotul de palat. Si dupa aceea Iliescu a tagaduit cu inversunare ca biruinta sa a fost si fructul unor abile aranjamente de culise, totul s-a rezumat pentru el la izbucnirea spontana colectiva. Ca sa legitimeze transferul produs, noua conducere considera ca trebuie sa stearga fiecare urma a penetratiei oculte. Prezentandu-se ca o emanatie a vointei poporului, nu agrea banuiala ca a intervenit si o intriga a cabinetelor de partid sau de stat, sustinuta de o forta din afara. Ca de ciuma se ferea presedintele de ideea amestecului strain, ceea ce ar echivala cu o maculare a simbolurilor "revolutionare" si "patriotice" pe care le manuia.
Prin aceasta dereticare, operata cu zel, s-a asezat la temelia innoirilor o falsa mitologie. De ce s-a disimulat adevarul? Cine era stanjenit de cursul real al evenimentelor? Odata dezlegata originea machiavelismului, investit in trairea si scrierea intamplarilor, istoria va castiga in claritate. Din recitirea cu un ochi treaz a peripetiilor tragice rezulta ca a fost inventat un adversar, care, de fapt, se predase, nici nu se gandise sa riposteze. Tara a fost expusa unei apasari teribile, cetateni inspaimantati s-au inghesuit in adaposturi, fugind de gloante, obuze sau schije.
Exploatand confuzia, noii conducatori au avut ragazul sa-si finalizeze planul. Dincolo de mascarada, s-au savarsit fapte de o suprema gravitate. Organizatorii nu se pretau doar la un joc de-a razboiul civil, ei au creat artificial un climat de incaierare pe viata si pe moarte, ajungandu-se la masacrarea unor nevinovati. S-au descarcat pustile de-a valma, in nestire, executandu-se sarcini, distribuite pe rand Securitatii sau Armatei, numai pentru a se mima o batalie. Daca replica intampinata ar fi fost cat de cat veritabila, la terminarea ostilitatilor ar fi fost retinut macar un "terorist" din transeele inamice. E curios, insa, ca instigatorii au pierit in neant, fara sa spuna cine sunt si ce scopuri urmaresc.
Recapituland, subliniez ca exceptia de la regula, si anume abaterea de la axioma nonviolentei, s-a manifestat nu o data, ci de doua ori, pe versantul romanesc. Mai intai, prin masura adoptata de Nicolae si Elena Ceausescu de a obliga regimentele Ministerului de Interne si ale Armatei sa deschida tirul asupra manifestantilor, masura ratificata de Comitetul Executiv al Partidului Comunist. Aceasta directiva, care s-a soldat cu o sumedenie de victime la Timisoara si in alte orase, cu arestari, torturi, amenintari, cu atat mai rudimentare cu cat erau in contratimp, a fost in vigoare pana in dimineata zilei de 22 decembrie. Dupa sinuciderea sau omorarea ministrului Apararii, detalii nelamurite de 15 ani, cineva a abrogat-o si multimea din ce in ce mai numeroasa a patruns nestingherita in cladirea Comitetului Central. Aici se intrevede o ramificatie a pertractarilor din culise, fiindca persoane din preajma tiranului au contracarat indicatiile sale furioase, si acestia nu puteau fi decat generali cu rang inalt, ca Stanculescu, Guse sau Vlad, aceiasi care, in zilele anterioare, nu putusera sa se derobeze de la misiunea de a remite in diferite judete ale tarii bestiala dispozitie de a ataca multimea de demonstranti. Fara prestatia eficace a figurilor din umbra, fantomatice (deoarece nu este declinata identitatea lor), nu s-ar fi putut opri incendiul in ceasurile din dimineata zilei de 22 decembrie 1989. Incolacite fire! A doua oara, parola de a folosi armele a fost data de Iliescu si de anturajul sau (e unica versiune posibila, caci alt comandament nu mai exista simultan), desi nu mai aveau de invins nici un vrajmas. Singura explicatie care subzista (dupa ce inlaturam toate interpretarile nefondate) este ca voiau sa nascoceasca o busculada, care sa faca plauzibila cucerirea unei victorii cu jertfe uriase. Au fost oare si rusii partasi la eruptia violentei dupa 22 decembrie 1989, care reprezenta o sfidare, pentru ca se dezmintea pactul americano-sovietic global? Hotararea era prea importanta ca prietenii de peste hotare ai noii puteri, cei de la Rasarit, sa nu fie intrebati, totusi, lipsesc marturiile si dilema se mentine.
Asadar, daca dorim sa sintetizam: ce deosebeste miscarea de emancipare din Romania de celelalte schimbari in 1989? Pe scurt si fara o ordine ierarhica:
a) a curs sange (de doua ori - 1.000 de victime);
b) lipseste Armata Rosie, care nu era stationata;
c) exista un nucleu conspirativ (comunisti eretici, generali de armata si securitate) care preia puterea;
d) inventarea unui adversar, inexistent in realitate, pentru a legitima uzurparea; are loc o lupta fara obiect;
e) amestec de sublim (revolta multimii, a tinerilor) si de farsa (mimarea unei contraputeri);
f) pastrarea secretului (dubla identitate), care nu s-a manifestat atat de pronuntat in alta parte.
g) accentul pus pe inertia vechiului (sistemul economic de comanda, tentativa de a semna - printre primii - un tratat cu rusii, esuat in Parlament, sabotarea dezvaluirilor din dosarele fostei Securitati, fosti si actuali ofiteri ai Serviciului Roman de Informatii sunt beneficiari ai averilor detinute de vechii bonzi comunisti etc.);
h) aportul suspect al Rusiei, nedivulgat, o malefica prezenta.
Raul originar
Atat Ceausescu, cat si Iliescu, care ravnise sa fie un contrast fata de predecesor, prin restaurarea omeniei si a legalitatii, au fost exceptii printre conducatorii din Est, singurii care n-au pregetat sa uzeze de violenta. In timp ce, la primul, era vizibila tendinta de a forta destinul - jucand totul pe o carte, nerespectand nici o instanta morala -, in ce il priveste pe cel de-al doilea, ce motivatie poate invoca? Probabil doar aceea care deriva din demagogia revolutiei. Ea se calauzeste dupa decalogul leninist, ca e moral ce serveste cauzei proletare (o ierarhie, deci, in aprecierea binelui si a raului). Acest tip de cod e o cheie de intelegere a primilor sapte ani din tranzitia condusa de Iliescu. Dependenta de canonul de gandire totalitar hotaraste particularitatea in mersul revolutiei (daca facem abstractie de vitejia tineretului navalind pe strazi ca sa desfiinteze dictatura).
Ion Iliescu a fost singurul dintre partizanii comunismului de factura reformista, propovaduit de Gorbaciov, care n-a ratat tentativa de confiscare a succesului revolutionar. Dupa consfintirea lui, s-a adresat increzator auditoriului, destainuind predilectia pentru un socialism pur. Venind in balconul din piata, multimea a scandat: "fara comunisti!" si el a fost fluierat. Brusc, si-a dat seama ca populatia, satula de experimentul catastrofal, nu mai aclama revenirea pe fata la vechiul mod de trai, fie el dichisit si debarasat de teroare. Ea dadea semne ca vrea sa se bucure prompt, fara taraganari, de bunastare si de libertate in optiuni. Urmasul lui Ceausescu ar fi putut sa desprinda atunci concluzia ca soarta Romaniei in noua conjunctura mondiala, cu declinul unei supraputeri, Uniunea Sovietica, revendica un alt itinerar (apropierea de Vest, economia de piata, democratia parlamentara, transparenta discursului si a actului politic). Nu s-a intamplat asa.
Presedintele a abuzat de creditul achizitionat, pentru a conserva pilonii defunctei ordini social-politice. Asta a fost o grava greseala, pentru care insa n-a fost sanctionat. Confiscat de o himera, a avut ambitia de a pastra in embrion, intact, un bastion al utopiei proletare, chiar daca imprejur totul se naruia. Pana si Moscova nu mai transmitea vechile semnale. Iliescu credea ca, dupa reflux, apele vor creste iarasi si va asculta din nou sirena care anunta adunarea in Piata Rosie si el insusi va fi convocat la raport si va putea comunica mandru ca poarta stindardul lui Lenin si Stalin (chiar daca a facut compromisuri partiale pentru a supravietui). A rectificat pe parcurs tactica de lupta. A invatat lectia, masa nu mai indura limbajul intransigentei, chiar epurat de deformarile lui Ceausescu. In declaratiile oficiale nu va mai rosti lozincile de odinioara, le va invalui prudent in fraze neutre, ambigue, pana va reinvia in alt colt al pamantului stafia pe care o astepta. Va simula pe alocuri convertirea, va pronunta cu jumatate de gura ceea ce prescria moda ("democratie originala", pluralitate de pareri), imprumutand un jargon nenatural, pe care il amesteca anapoda, neputand acoperi cu totul stereotipul exersat in scolile de partid. In primele luni ale dibuirilor, s-au schitat jaloanele politicii duplicitare care a pecetluit stagnarea Romaniei in raport cu celelalte tari. Nici astazi statul nu poate sparge in chip radical aceste tipare. In contratimp cu efortul de democratizare si de modernizare, se cultiva un raspuns evaziv (acceptare ipocrita pentru cei de afara, subminare in interior). Regizand la suprafata comedia deschiderii si a asumarii experientei occidentale, Iliescu isi vedea de treaba in restul timpului, ducand la bun sfarsit manevra de mentinere cu minime ajustari a torsului administratiei totalitare. Care erau obiectivele?
1. Tratarea opozitiei ca pe o entitate dusmana, inutila si daunatoare, care se cuvine ingradita si treptat starpita. Aceasta era povata extrasa din lucrarile dascalilor proletariatului. In democratie, opozitia devine un factor de echilibru necesar, e menita sa preia probabil conducerea la noile alegeri, revendica respect si conlucrare. Si chemarea minerilor ca mijloc de reprimare muncitoreasca, in afara cadrului legal, parlamentar, face parte din inspiratia nefericita a presedintelui care dispretuia statul de drept. Escapada trista a violentei de strada s-a repetat ca o maladie a noii Romanii si marcheaza si in zilele noastre o bariera care nu ingaduie intrarea ei in familia statelor civilizate.
2. Transplantarea mecanismului de comanda, concentrat intr-un centru monolit, de unde se dicteaza mai degraba pe ascuns, de sus in jos, si cele mai marunte decizii.
3. ÃŽnabusirea in fasa a tentativelor de privatizare, deci de initiere in economia de piata. In ultimii ani s-au realizat progrese in atragerea investitorilor straini, dar lipsa de legalitate in masurile de control, precum si reflexul de a hotari conform unor capricii autoritare stingheresc inaintarea.
4. Incurajarea coruptiei, extinsa infricosator, precum si imbogatirea fostilor activisti si securisti, cei mai siguri candidati, ingaduiti in arena, in stare sa puna mana pe banci, firme si institutii.
5. Preluarea aparatului rutinat verificat, fie din esalonul doi sau trei, ce putea lucra pe fagasul stiut, care pana in prezent nu a fost eradicat.
Sub presiunea Vestului, care conditioneaza creditele si ajutorul de succesele in promovarea democratiei si a privatizarii, s-au ivit si in Romania, treptat, parcele ale economiei de piata, s-au profilat mai multe partide si s-a dezvoltat o activitate parlamentara. Actioneaza si un automatism firesc al traversarii de la aparenta spre esenta, in ciuda mascaradei si a franarilor. Are dreptate insa Horia-Roman Patapievici, care, intr-un eseu in revista 22, pune degetul pe rana, argumentand ca racila rezida in angrenajul rigid, nerenovat decat superficial, de la Ceausescu la Iliescu si mai departe, angrenaj care genereaza ceea ce a fost dresat sa faca, adica monstri, specimene de totalitarism in cugetare si in practica. Preocupat sa ascunda culpa initiala, sa torpileze discutia despre cine a permis macelul din decembrie 1989, presedintele si-a dat silinta sa blocheze, intai de toate, demersul justitiei. Cu toate ca despre el insusi nu se poate zice ca e corupt si ca jinduieste sa stranga avere, promiscuitatea generala nepedepsita, precum si confuzia legilor faureau o ambianta care il favoriza, caci, sub aceste auspicii, pacatul de bastina de care se stia vinovat era ingropat sub o lespede.
Scuza care este invocata (in Romania au persistat represiunea cea mai barbara dictata de clanul Ceausescu si o politica aberanta de industrializare fortata) nu explica indeajuns ramanerea in urma. Dupa decembrie 1989 a continuat impasul. S-a urmarit o strategie duplicitara (pentru partenerul din afara, democratia, economia de piata, toleranta parerilor sunt obiective reale, dar, in interior, cu o retorica populista, se fortificau vechi structuri, intarziindu-se apropierea fata de Vest). Dupa disparitia bipolaritatii in lume si mentinerea unei singure supraputeri, Statele Unite ale Americii, s-a conturat pericolul terorismului mondial. Conducerea Romaniei a inteles ca poate beneficia de sansa de a intra sub umbrela Americii si a Europei Apusene si s-a inscris activ in lupta antiterorista. Protectia Americii inseamna ca nu exista o intoarcere in traseul Romaniei. Functia de control din afara garanteaza ca va fi exclusa o dictatura militara sau o infiltrare a fascismului. In rest, in privinta dezvoltarii interne, fortele democratice autohtone sunt datoare sa grabeasca procesul de emancipare si sa extirpe sechelele indoctrinarii nationaliste si tropismele comunismului.
Uitandu-ne pe harta Europei, vedem ca tara se gaseste intr-o zona prielnica, la stanga unei linii care duce de la statele balcanice pana la Bulgaria, unde stimularea garantata de America si tarile Europei Occidentale va da roade sigure. Procesul intern depinde si de clarviziunea si demnitatea celor care stau la carma tarii si, in acest scop, spunerea adevarului despre ce s-a intamplat in decembrie 1989 ar insemna un pas decisiv.
