Pe aceeași temă
Romania, ca si restul Europei Est-Centrale, a parcurs optsprezece ani de schimbare revolutionara. Democratia si un sistem pluripartid au inlocuit statutul unui partid unic, structura sociala a fost transformata si dreptul de proprietate particulara recunoscut1. Un indiciu clar al angajarii Romaniei de a o rupe cu trecutul comunist a fost introducerea unui sistem de control parlamentar asupra serviciilor de informatii, dar un examen tot asa de sever trebuie trecut: "lustratia" sau "purificarea" persoanelor implicate in abuzurile comise de regimul comunist2. Comportarea noilor institutii de securitate este un barometru al sanatatii statului post-comunist, iar publicarea numelor ofiterilor si al informatorilor Securitatii arata disponibilitatea acestui stat de a confrunta trecutul recent. In timp ce Romania a dobandit credibilitate internationala pentru progresele obtinute pe calea satisfacerii criteriilor de aderare la UE, pe masura ce presedintele Traian Basescu castiga puncte pentru curajul cu care infrunta coruptia de la varful elitei politice in Romania, in Statele Unite si in cateva state ale Uniunii Europene s-a accentuat ingrijorarea ca, in lipsa lustratiei, calitatea democratiei romanesti are de suferit.
Aceasta prezentare porneste de la premiza ca gradul de acces la dosarele Securitatii reprezinta un termometru pentru starea de sanatate a democratiei. Recunoasterea acestui principiu se gaseste in Legea nr. 187 privind accesul la dosarele personale si deconspirarea Securitatii ca politie politica, din 9 decembrie 1999, care abiliteaza CNSAS sa verifice, la cererea oricarui cetatean roman, daca un anume candidat la presedintie si la parlament sau ocupant al unei functii publice a fost ofiter sau informator al Securitatii. Dar aceasta lege nu ii exclude pe ofiterii Securitatii, pe informatori, precum si pe angajatii Militiei de la detinerea unei game de functii publice, cum este cazul Legii lustratiei din Cehia. Legea nr. 187 mizeaza pe faptul ca rusinea de a fi etichetat drept securist ii va determina pe candidati sa renunte la cursa electorala.
Dosarele de Securitate si lustratia
Termenul lustratio era folosit in latina medievala cu referire la un sacrificiu sau la o ceremonie prin care erau purificate orasele, ogoarele sau populatiile contaminate de criminalitate, boala sau alte necazuri. El a reintrat in vocabularul politic in 1989, dupa caderea comunismului in Europa Centrala si de Est. In Cehoslovacia el fusese folosit de arhivari inca dinainte de 1989, pentru a descrie procesul prin care persoanele erau verificate daca figureaza intr-o anume baza de date (de exemplu, printre colaboratorii Gestapoului). El a ajuns la o circulatie mai larga in engleza, dar si in alte limbi, in urma conflictului dintre ministrul cehoslovac de Interne Richard Sacher, primul ministru de Interne necomunist dintr-o tara a Pactului de la Varsovia, dupa mai bine de 40 de ani, si Zdenek Formanek, directorul UOUD (succesorul StB, serviciul secret din perioada comunista). Sacher si Formanek se acuzau reciproc ca rascolesc dosarele StB ca sa afle care dintre noii parlamentari si ministri fusesera informatori.
La fel, in Romania, de la inceputul anilor ’90 s-au produs scurgeri de informatii din dosarele Securitatii, motivate prin dorinta de a compromite diversi oameni politici. Accesul la aceste dosare a fost reglementat de abia la 9 decembrie 1999, prin promulgarea Legii privind accesul la dosarele personale si deconspirarea Securitatii ca politie politica. Legea le-a acordat persoanelor private dreptul de a consulta orice dosare deschise de Securitate pe numele lor. Ea a permis, de asemenea, accesul neingradit la documentele Securitatii (cu exceptia celor referitoare la siguranta nationala) pentru membrii Colegiului de Conducere al nou infiintatului CNSAS (Consiliul National pentru Studierea Arhivelor fostei Securitati), compus din 11 persoane desemnate de partidele politice parlamentare. In plus, Consiliul a fost abilitat sa verifice, la cererea oricarui cetatean roman, daca un anume candidat sau ocupant al unei functii publice a fost ofiter sau informator al Securitatii. O importanta scapare a legii a fost ca pozitia CNSAS fata de SRI era aceea de simplu petitionar. Potrivit legii, SRI era obligat sa predea custodia arhivelor Securitatii catre CNSAS, dar fara sa existe vreun termen-limita pentru aceasta operatiune. De-abia la inceputul lui 2005, in urma presiunilor exercitate de presedintele Basescu si sub reflectoarele unei intense dezbateri publice, SRI a anuntat ca incepe transferul dosarelor catre CNSAS. Chiar si asa, SRI a respins cererea CNSAS de a prelua si indexul (cartoteca) dosarelor, transformand studierea acestora de catre Consiliu intr-un proces extrem de anevoios si complicat. In cazul blocarii accesului la dosarele nemodificate ale Securitatii, lustratia devine imposibila.
Situatia contrasteaza evident cu sistemul din Republica Ceha, Ungaria si Polonia (am omis comparatia cu dosarele Stasi si lustratia din Germania de Est, intrucat aceasta a incetat sa fie un stat independent, dupa reunirea cu Germania Federala). Desi termenii de "lustratie" si "decomunizare" sunt considerati sinonimi, trebuie operata o distinctie intre masurile luate impotriva fostilor angajati si colaboratori ai aparatului comunist de Securitate si tentativele mai ample de a-i impiedica pe fostii membri ai Partidului Comunist sa ocupe anumite functii publice. Din aceasta perspectiva, trebuie mentionat Punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara. Doar aceasta poate fi corect descrisa ca "decomunizare".
Iata ce se afirma in Punctul 8: "(…) propunem ca legea electorala sa interzica, pentru primele trei legislaturi consecutive, dreptul la candidatura, pe orice lista, al fostilor activisti comunisti si al fostilor ofiteri de Securitate. Prezenta lor in viata politica a tarii este principala sursa a tensiunilor si suspiciunilor care framanta astazi societatea romaneasca. Pana la stabilizarea situatiei si reconcilierea nationala, absenta lor din viata publica este absolut necesara. Cerem, de asemenea, ca in legea electorala sa se treaca un paragraf special care sa interzica fostilor activisti comunisti candidatura la functia de presedinte al tarii. Presedintele Romaniei trebuie sa fie unul dintre simbolurile despartirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vina. Stim cu totii in ce masura era conditionata viata individului, de la realizarea profesionala pana la primirea unei locuinte, de carnetul rosu si ce consecinte grave atragea predarea lui. Activistii au fost insa acei oameni care si-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist si a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta. Un om care a facut o asemenea alegere nu prezinta garantiile morale pe care trebuie sa le ofere un presedinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei functii, dupa modelul multor tari civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de presedinte al Romaniei ar putea candida si personalitati marcante ale vietii culturale si stiintifice, fara o experienta politica deosebita. Tot in acest context, propunem ca prima legislatura sa fie de numai doi ani, timp necesar intaririi institutiilor democratice si clarificarii pozitiei ideologice a fiecaruia dintre multele partide aparute. De-abia atunci am putea face o alegere in cunostinta de cauza, cu cartile pe fata".
Este de asemenea important sa se faca distinctie intre verificarea persoanelor pentru legaturile din trecut cu serviciile secrete comuniste, neurmata de vreo sanctiune, si excluderea lor din viata politica in temeiul existentei unor astfel de legaturi.
Cehoslovacia
Cel mai radical exemplu de lustratie/decomunizare din fostele state comuniste este legea cehoslovaca a lustratiei din octombrie 1991, care combina verificarea cu excluderea din anumite functii, atat pentru ofiterii serviciilor secrete, cat si pentru activistii de partid. Aceasta ii excludea pe activistii comunisti de la nivel de district in sus, pe ofiterii StB, pe rezidenti, agenti, informatori si candidati, precum si pe angajatii Militiei de la detinerea unei game de functii publice (aproximativ 9.000 de posturi) pana in 1996. De remarcat ca legea nu ii impiedica sa candideze in alegeri si nici nu se aplica fostilor ministri ai Internelor sau Justitiei. Ofiterii StB nu puteau sa faca parte din serviciul postcomunist de securitate FBIS (fostul UOUD), daca lucrasera in directiile de contrainformatii sau daca condusesera departamente; directorul FBIS sau ministrul federal de Interne puteau, totusi, sa aprobe derogari. Detinatorii functiilor in cauza sau candidatii la ele trebuiau sa ceara Ministerului de Interne un certificat care sa confirme ca nu avusesera legaturi cu StB. Legea a fost suspendata in Slovacia dupa 1 ianuarie 1993, dar in Republica Ceha ea a fost extinsa pana in 2000 si, apoi, pe durata nelimitata.
De ce a fost Cehoslovacia prima tara postcomunista care a recurs la lustratie? In primul rand, pentru ca noua elita politica, in special presedintele Havel, si-a construit discursul politic pe baza unui limbaj al responsabilitatii. Fiind constiente ca majoritatea cetatenilor era marcata de compromisurile cu fostul regim, multe personalitati cu impecabile dovezi de dizidenta au sustinut ca trebuie facuta diferenta intre cei care au suportat cu resemnare dominatia comunista si cei care au decis, in cunostinta de cauza, sa ajute la perpetuarea acesteia, fie detinand anumite functii, fie acceptand colaborarea cu StB. Din perspectiva multor dizidenti, cei din ultima categorie se faceau atat de vinovati, incat erau exclusi de la orice functie publica. In al doilea rand, lustratia era consecinta involuntara a optiunii pentru o tranzitie legala, care a prescris procesele sumare ale fostilor lideri. Pana in octombrie 1991, cand a fost adoptata Legea lustratiei, procurorii reusisera sa acuze doar 12 ofiteri ai StB prin prisma legislatiei in vigoare inainte de 1989, dar fara sa obtina vreo condamnare. Politicienii s-au orientat deci catre o modalitate de sanctionare rapida si in afara sferei penale.
Ungaria
In Ungaria, lustratia a fost ceruta inca din 1990 si pana la sfarsitul lui 2002 se inregistrasera nu mai putin de zece initiative legislative. Prima din acestea, propunerea esuata Demszky-Hack, din 1990, a fost initiata de doi membri ai formatiunii liberale din opozitie, Alianta Liberilor Democrati (SZDSZ). Dar inaintea ei, in iunie 1990, membrii aripii dreptei radicale a Forumului Democratic Maghiar, aflat la guvernare, ii prezentasera premierului József Antall proiectul Justitia, un program in 11 puncte care cerea suspendarea si verificarea persoanelor din fruntea institutiilor publice si sanctionarea celor responsabili pentru "situatia catastrofala" a tarii.
In mai 1991, guvernul a definitivat o propunere ceva mai retinuta care, dupa trei ani, a dus la aparitia legii ce stipula verificarea celor ce ocupau intre 10.000 si 12.000 de functii oficiale. Obiectivul era lamurirea legaturilor acestora din trecut cu politia secreta comunista, cu "echipele contrainsurgente" care inabusisera revolutia din 1956 si cu formatiunea fascista Crucile cu sageti. Lista posturilor afectate, la fel de ampla ca in Cehoslovacia, includea: parlamentari, ministri, secretari si subsecretari de stat, directori din ministere, ambasadori si alti functionari superiori civili si militari; directorii, directorii adjuncti si redactorii-sefi ai televiziunii si radioului de stat, precum si ai Agentiei Nationale de Stiri, de asemenea redactorii-sefi ai publicatiilor cotidiene si saptamanale cu tiraje de peste 30.000 de exemplare; toti judecatorii si procurorii; primarii si presedintii consiliilor regionale; sefii departamentelor din universitatile si colegiile de stat; conducatorii firmelor de stat. In 1996, parlamentul, dominat intre timp de Partidul Socialist (fostul Partid Comunist), a adoptat o lege care a redus numarul celor intrati sub incidenta legii de verificare la doar 500-1.000 de pozitii, intre care parlamentari, ministri si cei mai importanti functionari din administratia publica, justitie, institutii de stat si media.
In anul 2000, guvernul anticomunist de dreapta al FIDESZ-Partidul Civic Maghiar (FIDESZ-MPP) a extins din nou aria de aplicare a legii, incluzandu-i pe toti redactorii-sefi din radio, televiziune si Internet, personalul de la cotidianele si revistele "influente", toti judecatorii, procurorii si membrii prezidiilor nationale si regionale ale partidelor politice care primeau subventii guvernamentale. Toti acestia insumau aproximativ 7.000-8.000 de functii. Data de expirare a legii a fost si ea extinsa, de la termenul initial - anul 2000 -, pana in 2004. In fine, dupa ce s-a aflat, in vara lui 2000, ca noul premier, Péter Medgyessy, din Partidul Socialist Maghiar (MSZP), succesorul Partidului Comunist, colaborase cu politia politica comunista, atat guvernul, cat si opozitia, FIDESZ, au produs propuneri alternative pentru o noua lustratie, mai drastica.
Polonia
Primul guvern postcomunist al Poloniei a respins, in mod explicit, conceptul lustratiei, ilustrativa fiind faimoasa promisiune inaugurala a lui Tadeusz Mazowiecki, de a trage o "linie groasa" dupa trecutul comunist. Totusi, in 1990-1991, o atitudine mai radicala a fost reclamata de aripa de dreapta a Solidaritatii, care se simtea exclusa din guvernul lui Mazowiecki. In 1991, scurta guvernare de dreapta a lui Jan Olszewski a decis ca Ministerul de Interne trebuie sa-i verifice pe toti oficialii rezultati din alegeri, daca au avut legaturi cu serviciile secrete comuniste, si sa pregateasca un proiect de lege pentru accentuarea lustratiei. Acest proces a culminat prin denuntarea a 64 de parlamentari (printre care multi veterani ai opozitiei democratice) de catre ministrul de Interne Antoni Macierewicz. Scandalurile care au urmat au dus direct la caderea guvernului Olszewski.
Lustratia a revenit in discutie de-a lungul anilor ‘90, pe masura ce viata politica poloneza se polariza in jurul atitudinilor fata de trecut, prilejuite de victoria fostilor comunisti in alegerile parlamentare din 1993 si cele prezidentiale din 1995. In decembrie 1995 au aparut acuzatii ca premierul excomunist Józef Oleksy facuse spionaj pentru URSS si Rusia. Ca rezultat, Polonia a adoptat, in iunie 1997 o Lege a lustratiei care ii privea pe toti demnitarii alesi, de la presedinte in jos, incluzandu-i pe candidatii parlamentari, pe toti ministrii si functionarii superiori cu rang superior viceguvernatorilor regionali; judecatorii si procurorii; personalitatile din presa tiparita si electronica. In urma amendamentelor adoptate in 1998, obiectivele legii au fost largite, pentru a-i include pe toti avocatii, facand ca numarul total al persoanelor vizate de Legea lustratiei sa ajunga la aproximativ 20.000. Pe 18 decembrie 1998, parlamentul a infiintat Institutul Memoriei Nationale - Comisia pentru Cercetarea Crimelor impotriva Natiunii Poloneze (IPN). Institutia a devenit custodele legal al dosarelor politiei politice (StB) si al celor legate de ocupatia nazista, aceste documente fiind acum administrate de IPN si accesibile atat cercetatorilor, cat si persoanelor private.
Milan Kundera a oferit cel mai bun argument in favoarea deschiderii dosarelor de politie politica: "Revolta individului impotriva puterii inseamna lupta memoriei impotriva uitarii". Evitand sa-si infrunte trecutul, societatea romaneasca victimizeaza o data in plus victimele opresiunii. Dupa cum spunea arhiepiscopul sud-african Desmond Tutu, vorbind despre abuzurile apartheidului: "Trebuie sa privim in ochi fiara opresiunii si s-o intimidam, sa n-o lasam sa treaca nestingherita". Lustratia nu este destinata sa masoare vinovatia, rolul ei este sa identifice responsabilitati si sa obtina de la uneltele opresiunii recunoasterea acestor responsabilitati. Daca societatea romaneasca nu se ocupa de demonii sai, va avea de-a face cu ei si in viitor.
1. Vezi Introducerea lui Kieran Williams la Kieran Williams, Dennis Deletant, Security Intelligence Services in New Democracies: The Czech Republic, Slovakia and Romania (Studies in Russian and East European History and Society). London; New York: Palgrave, 2001.
2. Evolutia serviciilor de securitate din Romania dupa 1990 este analizata de autor in The Security Services since 1989: Turning over a New Leaf, Romania since 1989. Politics, Economics, and Society, ed. By Henry F. Carey, Lanham: Lexington Books, 2004, pp. 503-521.
(Subtitlurile apartin redactiei)