Confruntarea cu trecutul comunist. Democratia si lustratia in Romania

Dennis Deletant | 24.09.2008

Pe aceeași temă

Romania, ca si restul Europei Est-Cen­tra­le, a parcurs opt­sprezece ani de schim­bare revolutionara. Democratia si un sis­tem pluripartid au inlocuit statutul unui partid unic, structura sociala a fost trans­for­mata si dreptul de pro­prietate particu­la­ra recunoscut1. Un indiciu clar al anga­jarii Romaniei de a o rupe cu trecutul co­munist a fost introducerea unui sistem de control parlamentar asu­pra serviciilor de informatii, dar un examen tot asa de se­ver trebuie trecut: "lustratia" sau "puri­fi­ca­rea" persoa­ne­lor implicate in abuzurile co­mi­se de regimul comunist2. Com­portarea noilor institutii de securitate este un baro­me­tru al sanatatii statului post-comunist, iar publicarea nu­melor ofiterilor si al infor­ma­torilor Securitatii arata dis­po­nibilitatea acestui stat de a confrunta trecutul re­cent. In timp ce Romania a dobandit credi­bi­litate internationala pentru progresele obtinute pe calea satisfacerii criteriilor de aderare la UE, pe masura ce presedintele Traian Ba­ses­cu castiga puncte pentru cu­ra­jul cu care infrunta co­rup­tia de la varful elitei politice in Romania, in Statele Uni­te si in cateva state ale Uniunii Europene s-a accen­tuat ingrijorarea ca, in lipsa lustra­tiei, calitatea democra­tiei romanesti are de suferit.

Aceasta prezentare porneste de la pre­miza ca gradul de acces la dosarele Secu­ritatii reprezinta un termo­me­tru pentru sta­rea de sanatate a democratiei. Recunoas­te­rea acestui principiu se gaseste in Legea nr. 187 privind accesul la dosa­re­le personale si deconspi­ra­rea Securi­ta­­tii ca politie politica, din 9 decembrie 1999, care abiliteaza CNSAS sa verifice, la cererea oricarui ce­ta­tean roman, daca un anume candidat la presedintie si la par­lament sau ocupant al unei functii pu­blice a fost ofiter sau informator al Secu­ritatii. Dar aceasta lege nu ii ex­clude pe ofiterii Securitatii, pe informatori, precum si pe angajatii Militiei de la detinerea unei game de functii publice, cum este cazul Legii lustratiei din Cehia. Legea nr. 187 mi­­zeaza pe faptul ca rusinea de a fi eti­chetat drept securist ii va determina pe can­didati sa renunte la cursa electorala.

 

Dosarele de Securitate si lustratia

 

Termenul lustratio era folosit in latina me­dievala cu re­ferire la un sacrificiu sau la o ceremonie prin care erau pu­rificate ora­sele, ogoarele sau populatiile conta­mi­na­te de criminalitate, boala sau alte neca­zuri. El a reintrat in vocabularul politic in 1989, dupa caderea comunismului in Europa Centrala si de Est. In Cehoslo­va­cia el fusese fo­losit de arhivari inca dina­inte de 1989, pentru a descrie procesul prin care persoanele erau verificate daca figu­reaza intr-o anume baza de date (de exemplu, printre colaboratorii Gesta­pou­lui). El a ajuns la o circulatie mai larga in en­gleza, dar si in alte limbi, in urma con­flic­tului dintre ministrul cehoslovac de In­terne Richard Sacher, pri­mul ministru de Interne necomunist dintr-o tara a Pac­tului de la Varsovia, dupa mai bine de 40 de ani, si Zde­nek Formanek, directorul UOUD (succesorul StB, servi­ciul secret din pe­rioa­da comunista). Sacher si Formanek se acuzau reciproc ca rascolesc dosarele StB ca sa afle care dintre noii parlamen­tari si ministri fusesera infor­matori.

La fel, in Romania, de la inceputul ani­lor ’90 s-au pro­dus scurgeri de informatii din dosarele Securitatii, moti­va­te prin do­rin­ta de a compromite diversi oameni po­li­tici. Accesul la aceste dosare a fost re­gle­mentat de abia la 9 decembrie 1999, prin promulgarea Legii privind ac­ce­sul la dosarele personale si deconspirarea Se­curitatii ca politie politica. Legea le-a acordat persoanelor priva­te dreptul de a consulta orice dosare deschise de Se­cu­ritate pe numele lor. Ea a permis, de ase­me­nea, accesul neingradit la documen­te­le Securitatii (cu exceptia celor referitoare la siguranta nationala) pentru membrii Co­le­giului de Conducere al nou infiintatului CNSAS (Consiliul National pentru Stu­die­rea Arhivelor fostei Securitati), com­pus din 11 persoane desemnate de parti­de­le poli­ti­ce parlamentare. In plus, Consi­liul a fost abilitat sa veri­fi­ce, la cererea oricarui cetatean roman, daca un anume can­didat sau ocupant al unei functii pu­bli­ce a fost ofiter sau informator al Secu­rita­tii. O importanta scapare a legii a fost ca pozitia CNSAS fata de SRI era aceea de sim­plu petitionar. Potrivit legii, SRI era obli­gat sa predea custodia arhivelor Secu­rita­tii catre CNSAS, dar fara sa existe vreun termen-limita pentru aceasta opera­tiu­ne. De-abia la inceputul lui 2005, in urma presiunilor exer­ci­tate de presedin­te­le Basescu si sub reflectoarele unei in­ten­se dezbateri publice, SRI a anuntat ca in­­cepe trans­ferul dosarelor catre CNSAS. Chiar si asa, SRI a respins cererea CNSAS de a prelua si indexul (cartoteca) dosa­re­lor, transformand studierea acestora de ca­tre Consiliu intr-un proces extrem de ane­voios si complicat. In cazul blo­carii ac­ce­sului la dosarele nemodificate ale Secu­ri­tatii, lustratia devine imposibila.

Situatia contrasteaza evident cu sis­te­mul din Republica Ceha, Ungaria si Polo­nia (am omis comparatia cu dosarele Stasi si lustratia din Germania de Est, intru­cat aceasta a incetat sa fie un stat indepen­dent, dupa reunirea cu Germania Fede­ra­la). Desi termenii de "lus­tra­tie" si "deco­mu­nizare" sunt considerati sinonimi, tre­bu­ie operata o distinctie intre masurile lua­te impotriva fos­ti­lor angajati si colabo­ra­tori ai aparatului comunist de Se­cu­ritate si tentativele mai ample de a-i impiedica pe fostii membri ai Partidului Comunist sa ocu­pe anumite functii publice. Din aceas­­ta perspectiva, trebuie mentionat Punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara. Doar aceas­ta poate fi corect descrisa ca "de­co­mu­nizare".

Iata ce se afirma in Punctul 8: "(…) pro­punem ca legea electorala sa inter­zi­ca, pentru primele trei le­gis­laturi con­se­cutive, dreptul la candidatura, pe ori­ce lista, al fostilor activisti comunisti si al fostilor ofiteri de Securitate. Pre­zen­ta lor in viata politica a tarii este prin­ci­pala sursa a tensiunilor si suspi­ciu­ni­lor care framanta astazi societatea ro­ma­neasca. Pana la stabilizarea situa­tiei si reconcilierea nationala, ab­sen­ta lor din viata publica este absolut nece­sa­ra. Ce­rem, de asemenea, ca in le­gea electorala sa se trea­ca un para­graf special care sa interzica fostilor ac­tivisti comunisti candidatura la func­tia de prese­din­te al tarii. Presedintele Ro­maniei trebuie sa fie unul dintre sim­bolurile despartirii noastre de co­mu­nism. A fi fost membru de partid nu este o vina. Stim cu totii in ce masu­­ra era conditionata viata individului, de la realizarea profesionala pana la pri­mi­rea unei lo­cuinte, de carnetul rosu si ce consecinte grave atra­gea preda­rea lui. Activistii au fost insa acei oa­meni care si-au abandonat profesiile pen­tru a sluji par­tidul comunist si a be­neficia de privilegiile deo­se­bite ofe­rite de acesta. Un om care a facut o ase­me­nea alegere nu prezinta garan­tiile morale pe care tre­buie sa le ofere un presedinte. Propunem redu­ce­rea pre­rogativelor acestei functii, dupa mode­lul mul­tor tari civilizate ale lumii. Ast­fel, pentru demnitatea de presedinte al Romaniei ar putea candida si per­so­­na­li­tati marcante ale vietii culturale si stiin­tifice, fara o experienta politica deo­sebita. Tot in acest con­text, propu­nem ca prima legislatura sa fie de nu­mai doi ani, timp necesar intaririi insti­tu­tiilor de­mo­cra­tice si clarificarii pozitiei ideologice a fiecaruia dintre multele par­tide aparute. De-abia atunci am pu­tea face o alegere in cunostinta de cau­­za, cu car­tile pe fata".

Este de asemenea important sa se faca distinctie in­­tre verificarea persoa­ne­lor pentru legaturile din trecut cu serviciile secrete comuniste, neurmata de vreo sanc­tiune, si excluderea lor din viata poli­tica in temeiul exis­tentei unor astfel de le­gaturi.

 

Cehoslovacia

 

Cel mai radical exemplu de lustratie/de­comunizare din fostele state comuniste este legea cehoslovaca a lus­tra­tiei din oc­tom­brie 1991, care combina verificarea cu excluderea din anumite functii, atat pen­tru ofiterii ser­vi­cii­lor secrete, cat si pen­tru activistii de partid. Aceasta ii ex­clu­dea pe activistii comunisti de la nivel de district in sus, pe ofiterii StB, pe rezidenti, agenti, informatori si can­didati, precum si pe angajatii Militiei de la detinerea unei game de functii publice (aproximativ 9.000 de pos­turi) pana in 1996. De remar­cat ca legea nu ii impiedica sa candideze in alegeri si nici nu se aplica fostilor mi­nis­tri ai Internelor sau Justitiei. Ofiterii StB nu puteau sa faca parte din serviciul postcomunist de securitate FBIS (fostul UOUD), daca lucrasera in directiile de contrain­for­matii sau daca condusesera de­partamente; directorul FBIS sau minis­trul federal de Interne puteau, totusi, sa apro­be derogari. Detinatorii functiilor in cau­za sau can­didatii la ele trebuiau sa cea­ra Ministerului de Interne un certificat care sa confirme ca nu avusesera legaturi cu StB. Legea a fost suspendata in Slo­va­cia dupa 1 ia­nua­rie 1993, dar in Repu­bli­ca Ceha ea a fost extinsa pana in 2000 si, apoi, pe durata nelimitata.

De ce a fost Cehoslovacia prima tara postcomunista care a recurs la lustratie? In primul rand, pentru ca noua elita poli­ti­ca, in special presedintele Havel, si-a con­struit discursul politic pe baza unui limbaj al responsabilitatii. Fiind constiente ca majoritatea cetatenilor era marcata de compromisurile cu fostul regim, multe per­so­nalitati cu impecabile dovezi de dizi­den­ta au sustinut ca trebuie facuta dife­ren­ta intre cei care au suportat cu resem­nare dominatia comunista si cei care au decis, in cunostinta de cauza, sa ajute la perpetuarea acesteia, fie detinand anu­mi­te functii, fie acceptand colaborarea cu StB. Din perspectiva multor dizidenti, cei din ultima categorie se faceau atat de vi­novati, incat erau exclusi de la orice func­tie publica. In al doilea rand, lustratia era consecinta involuntara a optiunii pentru o tranzitie legala, care a prescris procesele sumare ale fostilor lideri. Pana in oc­tom­brie 1991, cand a fost adoptata Legea lus­tratiei, procurorii reusisera sa acuze doar 12 ofiteri ai StB prin pris­ma legisla­tiei in vigoare inainte de 1989, dar fara sa ob­tina vreo condamnare. Politicienii s-au orientat deci catre o modalitate de sanc­tio­nare rapida si in afara sfe­rei penale.

 

Ungaria

 

In Ungaria, lustratia a fost ceruta inca din 1990 si pana la sfarsitul lui 2002 se in­­re­gistrasera nu mai putin de zece initia­ti­ve legislative. Prima din acestea, propu­ne­rea esuata Demszky-Hack, din 1990, a fost initiata de doi membri ai formatiunii li­berale din opozitie, Alianta Li­be­rilor De­mo­crati (SZDSZ). Dar inaintea ei, in iunie 1990, membrii aripii dreptei radicale a Forumului Demo­cratic Maghiar, aflat la gu­vernare, ii prezentasera pre­mierului József Antall proiectul Justitia, un pro­gram in 11 puncte care cerea suspen­da­rea si verificarea per­soa­ne­lor din fruntea institutiilor publice si sanctionarea celor responsabili pentru "situatia catastrofala" a tarii.

In mai 1991, guvernul a definitivat o pro­punere ceva mai retinuta care, dupa trei ani, a dus la aparitia legii ce stipula veri­ficarea celor ce ocupau intre 10.000 si 12.000 de functii oficiale. Obiectivul era la­murirea legaturilor acestora din trecut cu politia secreta comunista, cu "echipele con­trainsurgente" care inabusisera revo­lu­tia din 1956 si cu formatiunea fascista Crucile cu sageti. Lista posturilor afec­ta­te, la fel de ampla ca in Ce­hoslovacia, in­clu­dea: parlamentari, ministri, secretari si subsecretari de stat, directori din minis­te­re, ambasadori si alti functionari superiori civili si militari; directorii, di­rectorii adjuncti si redactorii-sefi ai televiziunii si radioului de stat, precum si ai Agentiei Nationale de Stiri, de asemenea redactorii-sefi ai pu­blicatiilor cotidiene si saptamanale cu tiraje de peste 30.000 de exemplare; toti ju­decatorii si procurorii; primarii si pre­se­din­tii con­si­liilor regionale; sefii departa­men­telor din universitatile si colegiile de stat; conducatorii firmelor de stat. In 1996, parlamentul, dominat intre timp de Par­ti­dul Socialist (fostul Partid Comunist), a adoptat o lege care a redus numarul celor in­trati sub incidenta legii de verificare la doar 500-1.000 de pozitii, intre care par­la­mentari, mi­nistri si cei mai importanti func­tionari din administratia pu­blica, justi­tie, institutii de stat si media.

In anul 2000, guvernul anticomunist de dreapta al FIDESZ-Partidul Civic Ma­ghiar (FIDESZ-MPP) a extins din nou aria de aplicare a legii, incluzandu-i pe toti re­dac­torii-sefi din radio, televiziune si Inter­net, personalul de la cotidianele si revis­te­le "influente", toti judecatorii, pro­cu­rorii si membrii prezidiilor nationale si regionale ale par­tidelor politice care primeau sub­ven­tii guverna­men­ta­le. Toti acestia insu­mau aproximativ 7.000-8.000 de functii. Data de expirare a legii a fost si ea extin­sa, de la termenul initial - anul 2000 -, pana in 2004. In fine, dupa ce s-a aflat, in vara lui 2000, ca noul premier, Péter Medgyessy, din Partidul Socialist Maghiar (MSZP), succesorul Partidului Comunist, colaborase cu politia po­litica comunista, atat guvernul, cat si opozitia, FIDESZ, au pro­dus propuneri alternative pentru o no­ua lustratie, mai drastica.

 

Polonia

 

Primul guvern postcomunist al Po­lo­niei a respins, in mod explicit, conceptul lustratiei, ilustrativa fiind fai­moasa promisiune inaugurala a lui Tadeusz Mazo­wiecki, de a trage o "linie groasa" dupa trecutul comu­nist. Totusi, in 1990-1991, o atitudine mai radicala a fost reclamata de aripa de dreapta a Solidaritatii, care se simtea exclusa din guvernul lui Mazowiecki. In 1991, scurta guvernare de dreapta a lui Jan Olszewski a decis ca Ministerul de Interne trebuie sa-i verifice pe toti oficialii rezultati din alegeri, daca au avut legaturi cu serviciile secrete comuniste, si sa pregateasca un pro­iect de lege pentru accentuarea lustratiei. Acest proces a culminat prin denuntarea a 64 de parlamentari (prin­tre care multi veterani ai opozitiei democratice) de ca­tre ministrul de Interne Antoni Macierewicz. Scan­da­lu­rile care au urmat au dus direct la caderea guvernului Olszewski.

Lustratia a revenit in discutie de-a lungul anilor ‘90, pe masura ce viata politica poloneza se polariza in jurul atitudinilor fata de trecut, prilejuite de victoria fos­ti­lor comunisti in alegerile parlamentare din 1993 si cele pre­zidentiale din 1995. In decembrie 1995 au aparut acuzatii ca premierul excomunist Józef Oleksy facuse spionaj pentru URSS si Rusia. Ca rezultat, Polonia a adoptat, in iunie 1997 o Lege a lustratiei care ii privea pe toti demnitarii alesi, de la presedinte in jos, in­clu­zan­du-i pe candidatii parlamentari, pe toti ministrii si func­tio­narii superiori cu rang superior viceguvernatorilor regionali; judecatorii si procurorii; personalitatile din presa tiparita si electronica. In urma amendamentelor adoptate in 1998, obiectivele legii au fost largite, pentru a-i include pe toti avocatii, facand ca numarul total al persoanelor vizate de Legea lustratiei sa ajunga la apro­ximativ 20.000. Pe 18 decembrie 1998, parla­men­tul a infiintat Institutul Memoriei Nationale - Comisia pentru Cercetarea Crimelor impotriva Natiunii Polo­ne­ze (IPN). Institutia a devenit custodele legal al do­sa­relor politiei politice (StB) si al celor legate de ocupatia nazista, aceste documente fiind acum administrate de IPN si accesibile atat cercetatorilor, cat si persoanelor private.

Milan Kundera a oferit cel mai bun argument in fa­voa­rea deschiderii dosarelor de politie politica: "Re­vol­ta individului impotriva puterii inseamna lupta me­mo­riei impotriva uitarii". Evitand sa-si infrunte trecutul, societatea romaneasca victimizeaza o data in plus victimele opresiunii. Dupa cum spunea arhiepiscopul sud-african Desmond Tutu, vorbind despre abuzurile apartheidului: "Trebuie sa privim in ochi fiara opre­siu­nii si s-o intimidam, sa n-o lasam sa treaca ne­stin­gherita". Lustratia nu este destinata sa masoare vinovatia, rolul ei este sa identifice responsabilitati si sa obtina de la uneltele opresiunii recunoasterea aces­tor responsabilitati. Daca societatea romaneasca nu se ocupa de demonii sai, va avea de-a face cu ei si in viitor.

 

1. Vezi Introducerea lui Kieran Williams la Kieran Williams, Dennis Deletant, Security Intelligence Services in New Democracies: The Czech Republic, Slovakia and Romania (Studies in Russian and East European History and Society). London; New York: Palgrave, 2001.

2. Evolutia serviciilor de securitate din Romania dupa 1990 este analizata de autor in The Security Services since 1989: Turning over a New Leaf, Romania since 1989. Politics, Economics, and Society, ed. By Henry F. Carey, Lanham: Lexington Books, 2004, pp. 503-521.

 

(Subtitlurile apartin redactiei)

 

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22