Pe aceeași temă
“Mai bine sa gresim cu Sartre decat sa avem dreptate cu Aron!“ Cine isi mai aduce aminte astazi de aceasta butada care facea furori in cercurile pariziene in urma cu patru decenii? Adepti ai unui incoerent existentialism marxizant care incerca sa combine radicalismul filosofic al lui Nietzsche cu extremismul politic al lui Marx, admiratorii lui Sartre aveau putine ratiuni sa-l stimeze pe Raymond Aron, autorul care demontase pe pagini intregi sofismele politice ale idolului lor. Aron era vazut drept un rigid aparator al valorilor capitalismului, un anticomunist inversunat, un spirit rece si plictisitor care nu putea satisface in nici un fel setea de autenticitate a celor care credeau ca detin secretul istoriei si nu se puteau multumi cu jumatatile de masura si libertatile imperfecte ale lumii occidentale.
Din perspectiva lor de oameni revoltati si plictisiti de banalitatile societatii de consum, moderatia politica a lui Aron aparea fie ca o forma de mediocritate burgheza, fie ca o fateta a reactionarismului ce nu putea fi tolerat in cercurile progresiste. Pozitia ferma pe care Aron a avut-o fata de Uniunea Sovietica, denuntarea razboiului din Algeria din ratiuni economice (si nu morale), sau critica demonstratiilor studentilor din 1968 si sprijinul pe care l-a acordat atunci generalului de Gaulle (pe care nu a ezitat insa sa-l critice in alte ocazii) nu au facut decat sa adanceasca si mai mult imaginea sa negativa in randul stangii franceze. Inspirata de exemplul lui Sartre, aceasta a refuzat multa vreme sa intre intr-un dialog autentic cu autorul Opiumului intelectualilor. De aceea, calomniile la adresa lui Aron au curs neincetat timp de aproape trei decenii. Peste Ocean, Susan Sontag, intr-unul din puseurile sale radicale de tinerete din anii ‘60, nu se sfiise sa declare ca Aron nu era nimic mai mult decat un spirit corupt de filosofia germana care a ales sa se converteasca in mod oportunist la valorile empiricismului anglo-saxon.
Cat de mult s-au schimbat lucrurile intre timp! Astazi, cand aniversam o suta de ani atat de la nasterea lui Aron (1905- 1983), cat si de la cea a lui Sartre (1905- 1980), balanta pare a fi cu totul alta. Cu riscul de a soca, se poate spune ca Sartre a avut marea onoare si norocul de a fi contemporanul lui Aron. Daca Sartre isi pastreaza locul meritat in panteonul literaturii franceze (el ramane, orice s-ar spune, un mare scriitor), putini cititori mai sunt astazi atrasi de judecatile si eseurile sale politice. Praful istoriei s-a asezat necrutator peste paginile in care Sartre anunta raspicat, la intoarcerea sa de la Moscova in 1954, ca libertatea de critica era totala in fostul lagar comunist sau peste paginile in care denunta America drept leaganul unei noi forme de fascism.
Nu acelasi lucru se poate spune insa despre Raymond Aron, a carui stea se afla de cateva decenii intr-o binemeritata si spectaculoasa ascensiune. Deopotriva sociolog, filosof politic, analist politic, profesor si jurnalist (a scris pentru La France libre in timpul razboiului, apoi pentru Le Figaro pana in 1977 si pentru L’Express spre sfarsitul vietii), Aron a lasat in urma sa un numar impresionant de carti, dintre care o buna parte au rezistat cu brio testului timpului, chiar daca au fost concepute in focul dezbaterilor de idei ale epocii. Etapele gandirii sociologice, Introducere in filosofia istoriei sau Opiumul intelectualilor sunt carti clasice care trebuie studiate cu atentie de orice cercetator al stiintelor sociale. La fel de actuale raman si cartile pe care Aron le-a dedicat razboiului (precum Clausewitz si Pace si razboi) si care i-au adus o binemeritata notorietate in domeniul relatiilor internationale. Democratie si totalitarism continua sa inspire prin mesajul sau lucid si corect, in timp ce Memoriile lui Aron contin cateva lectii si reflectii remarcabile pentru toti cei interesati de istoria politica a celei de-a doua jumatati a secolului trecut. Sa nu-l uitam apoi pe Aron jurnalistul, ale carui editoriale publicate zilnic timp de trei decenii in Le Figaro reprezinta un remarcabil exemplu de consecventa, pasiune si responsabilitate. Nu in ultimul rand, trebuie subliniat ca liberalul Aron a fost un critic si cunoscator profund al operei lui Marx, spre deosebire de multi dintre admiratorii acestuia din urma, care s-au multumit sa citeasca doar scrierile sale de tinerete fara a parcurge cum se cuvine paginile sale de maturitate. Pentru Aron, adevaratul Marx poate fi gasit nu in paginile Ideologiei germane, ci in volumul intai al Capitalului, cheie de bolta a sistemului sau filosofic si politic.
“Un spectator angajat“
Raymond Aron este recunoscut astazi drept unul dintre putinele spirite lucide care au denuntat la timp cu o uimitoare consecventa si perspicacitate ambele totalitarisme ale secolului al XX-lea, adoptand in acelasi timp o pozitie sobra si corecta in privinta virtutilor si limitelor societatilor liberale. El este omul care a avut aproape mereu dreptate, analistul care nu si-a pierdut niciodata simtul masurii in mijlocul unei lumi macinate de conflicte ideologice si razboaie totale. Revenirea spectaculoasa a autorului Opiumului intelectualilor se datoreaza mai cu seama exceptionalului sau simt politic si combinatiei sale unice de luciditate si responsabilitate pe care cu greu o poti gasi in traditia politica franceza. Aron a fost de-a lungul intregii sale vieti, dupa propria sa marturisire, un “spectator angajat“ care s-a opus in mod sistematic triumfului ideologiilor si oricarei forme de fanatism. Marea eroare a intelectualilor care se angajeaza in politica, a aratat Aron, este aceea de a adopta o atitudine romantica, profetica si doctrinara fata de fenomenul politic, acompaniata uneori de o considerabila doza de metafizica iresponsabila. Cel mai adesea, critica intelectualilor nu este una tehnica, de detaliu, ci una ideologica si sentimentala ce tinde sa ignore sau sa distorsioneze faptele pentru a le ajusta unor doctrine cu presupusa validitate universala.
Spre deosebire de confratii sai parizieni care vituperau impotriva inegalitatilor lumii capitaliste fara a fi studiat cu adevarat mecanismele economice ale acesteia, Aron a inteles din tinerete ca numai o perspectiva interdisciplinara ar putea da seama de complexitatea lumii moderne. Asa se explica faptul ca el s-a aplecat cu egala atentie asupra naturii societatii industriale si a operei lui Machiavelli, asupra luptei de clasa si a religiilor seculare moderne. Mai presus de toate, Aron s-a straduit sa gandeasca politic, intrebandu-se mereu “Ce as putea face eu daca as fi in scaunul ministrului?“. Fara a fi tentat cu adevarat sa intre in viata politica, a incercat sa inteleaga jocul politic in profunzimea sa. “Nu cred ca am avut vreodata calitatile necesare pentru a exercita puterea“, afirmase candid Aron in Memoriile sale. “Prudent in scrierile mele, mi-a fost mereu dificil sa-mi controlez vorbele. Or, un om politic trebuie sa-si controleze atat limba, cat si stiloul.“ Condamnat sa traiasca intr-o epoca a extremismelor politice, Aron a fost un spirit moderat in buna traditie liberala franceza initiata de Montesquieu si continuata apoi de Tocqueville. Remarcabil este faptul ca Aron a fost in acelasi timp si un fin cunoscator al traditiei filosofice si sociologice germane (s-a declarat a fi un discipol al lui Kant, de la care a imprumutat rationalismul sau luminat), dar si un admirator al liberalismului anglo-american. Paginile pe care Aron le-a dedicat Americii sunt exemplare prin impartialitatea judecatii si simtul proportiilor. Daca Aron nu a ezitat sa critice uneori initiativele politicii externe americane, el a facut-o insa cu moderatie, neuitand nici o clipa ca societatea americana era pana la urma, in pofida limitelor sale, una libera, ce nu putea fi pusa pe acelasi plan cu cea sovietica. Asa dupa cum Aron afirmase in Opiumul intelectualilor, orice regim politic poate fi criticat si distrus daca este raportat si comparat in mod rigid cu un ideal abstract de egalitate si libertate. Or, in lumea politicii, nu avem de-a face in mod obisnuit cu o confruntare intre fortele raului si binelui, ci avem de ales cel mai adesea doar intre ceea ce este detestabil si ceea ce e preferabil. Alegerile pe care suntem chemati sa le facem nu trebuie sa se ghideze dupa o reteta a fericirii viitoare sau salvarii extra-temporale, ci trebuie sa ia in calcul inainte de toate antinomiile inerente lumii noastre. Altfel spus, in politica se cuvine sa ne conducem dupa o etica a responsabilitatii mai degraba decat dupa una a scopurilor absolute.
“Ultimul liberal autentic“
Daca moderatia lui Aron a avut la origine un angajament ferm fata de valorile societatii deschise ce protejeaza libertatile individuale si permite critica libera a ideilor, el nu a fost niciodata un apologet doctrinar al capitalismului, asa cum s-a intamplat, din ratiuni strict politice, cu multi liberali in timpul Razboiului Rece. In recenzia pe care a facut-o Constitutiei libertatii a lui Hayek publicata in 1960, Aron, care era de altfel un sincer admirator al autorului Drumului catre servitute, n-a ezitat sa critice definitia pe care acesta din urma o daduse libertatii ca absenta a constrangerii. In viziunea liberalului francez, pozitia lui Hayek trecea cu vederea peste faptul ca nu exista o definitie obiectiva si etern valabila a constrangerii. Orice forma de putere, afirmase Aron, implica un element al guvernarii omului de catre om, ceea ce face ca libertatea sa nu poata fi definita in mod exclusiv in raport cu domnia legii. In pofida afinitatilor dintre ei, Aron a criticat de asemenea inversunarea cu care Hayek s-a opus oricarei forme a statului bunastarii sociale, in care vedea o deriva totalitara. In viziunea lui Aron, o doza moderata de asistenta sociala nu era incompatibila cu principiile liberale ale statului de drept.
Asa dupa cum remarcase odata prietenul sau Allan Bloom, Aron a fost “ultimul liberal autentic“ al secolului al XX-lea. El a incarnat tipul de om care este atat de necesar intr-un regim democratic si care, din pacate, apare atat de rar: intelectualul moderat si (cu adevarat) competent in mai multe domenii, care evita tonul profetic sau recriminatoriu si cauta sa educe prin propriul exemplu de modestie si profesionalism publicul si actorii politici, fara a adopta vreodata pozitia de profet. Renasterea liberalismului ce a avut loc in Franta la mijlocul anilor ‘70 nu ar fi fost posibila fara exemplul de responsabilitate intelectuala al lui Aron, ale carui scrieri au inspirat un nou val de ganditori politici precum Pierre Manent, Marcel Gauchet sau Alain Besançon (sa nu uitam ca Aron avusese de altfel un rol decisiv in “redescoperirea“ scrierilor lui Tocqueville in anii ‘50). O alta dovada a influentei sale a fost infiintarea Centrului de Studii Politice “Raymond Aron“ in cadrul universitatii pariziene École des Hautes Études en Sciences Sociales (notez in treacat cu satisfactie ca specialisti romani, precum Sorin Antohi, Cristian Preda, Daniel Barbu si Toader Paleologu, au avut si continua sa aiba o excelenta colaborare cu membrii acestui centru). In sfarsit, prestigioasa revista Commentaire, condusa astazi de J.-C. Casanova, continua cu eleganta si competenta calea liberala deschisa in urma cu trei decenii de Raymond Aron.
Faptul ca o parte dintre textele lui Aron au fost traduse si in limba romana in ultimul deceniu si jumatate reprezinta o binevenita revenire in normalitate si o speranta ca exemplul de responsabilitate politica oferit de ganditorul francez va da roade si in spatiul romanesc, unde unii dintre intelectuali si jurnalisti continua sa practice impenitent vedetismul si o puerila forma de nonconformism iresponsabil. Toti cei care se simt chemati sa participe la dezbaterile de idei in sfera publica ar trebui, la intervale regulate, sa-l reciteasca pe Aron si sa mediteze asupra limbajului sau sobru, prudent si echilibrat, lipsit de invective gratuite sau puseuri resentimentare. Asa cum bine afirmase recent Pierre Manent, Aron a fost “profesorul nostru de igiena intelectuala“, un Cicero ratacit in secolul al XX-lea. Este adevarat ca e greu sa te entuziasmezi de moderatie si prudenta, doua virtuti discrete si aparent nespectaculoase. Dar exemplul luminos al lui Raymond Aron ne poate convinge, totusi, ca aceastea din urma sunt virtuti alese (si dificile) pe care spiritele cu adevarat liberale sunt chemate sa le cultive cu luciditate si responsabilitate oriunde si oricand.
(Subtitlurile apartin redactiei)
