Poemation eroi-tragi-comico-satiric

In dimineata aceea eram la biblioteca de la psihologie. Incepuse vacanta si voiam sa-mi folosesc cat mai bine cele cateva zile pe care le aveam pana cand urma sa ma duc intr-o excursie, impreuna cu elevii mei, la Targu Mures. (...) Eram, asadar, in Cluj, la biblioteca in 21 decembrie 1989. Stiam ce se intampla la Timisoara, ascultam seara la Europa Libera, prin oras erau patrule peste patrule, orice grup mai mare de cinci persoane era repede imprastiat. Spre pranz am iesit sa mananc ceva. Batea un vant cald, molatic, de primavara neinceputa. Cand m-am apropiat de Libraria Universitatii, m-am intalnit cu Lucian Mates, Calin Nemes si cu Nelu Deac. Erau agitati toti trei. "Stai pe faza, nu mai pleci niciunde. Vin muncitorii de la CUG!" Ne-am rezemat de perete, asteptand. Au mai venit Constantin, custodele de la biblioteca, Radu, fratele lu Nelu, inca vreo cativa pe care ii stiam din vedere. Se facuse unu si jumatate, nu venea nimeni de la CUG. Ne-am dus toti, eram 11 (i-am socotit dupa aceea) si-am facut cerc in fata statuii lui Matei Corvin. "Ce facem, ma, ce facem?" Toti intrebam, nimeni nu raspundea. La scurt timp a venit un ofiter spre noi, insotit de unul de la garzi patriotice. "- Ce faceti aici? Va rog sa parasiti locul!" "- Nu parasim dom'le locul, discutam." Strangeam toti din dinti, si ei, si noi. "- Va rog sa parasiti urgent locul." "- Nu plecam, dom'le. Discutam." "- Va rog sa parasiti urgent locul, altfel va arestez!" Mi-aduc si-acum aminte de Constantin; era in acelasi palton ponosit de custode cu care umbla pe la Biblioteca Universitatii, cand ne aducea cartile si-ntreba ironic: "Baiete, tu-ntelegi ce citesti?". S-a desprins putin de noi si, usor teatral, mimand vocea lui Ceausescu, a strigat: "Da' tovarasu' Honecker ce mai face? Ce mai face tovarasu' Honecker?". "Ce-ai zis ma, javra?", se arunca ofiterul pe el si-l prinse de maneca paltonului. "Esti arestat." Intr-o fractiune de secunda l-am inghesuit intre noi. "- Nu pune, ma, mana pe el, ma!" "- Ce faceti aici maa! Ce faceti aici, maaa!" repeta cel de la garzi patriotice, tremurand. "Ce faceti aici, maa, ce!?" Atunci a fost momentul cand Calin s-a ridicat pe o banca si a strigat: "Timisoara! Timisoara! Ti-mi-soa-raa!" si intr-o clipa, fara sa mai vedem si sa ne dam seama ce se-ntampla cu noi, am strigat toti: "Ti-mi-soa-ra! Ti-mi-soa-ra! Libertate! Li-ber-ta-tee!".

Ai simtit vreodata ca te sufoci si-apoi deschizi gura mare, mare, ca sa mananci aer si sa nu mai alta senzatie decat a aerului care intra in tine si ti se pare ca nu-i de-ajuns si te-ameteste? Asa m-am simtit atunci! Si-am strigat ca bezmeticii, ca nebunii. Si cred ca am strigat si de frica, da, ca sa ne dam seama ca mai suntem inca vii. åia care voisera sa ne aresteze plecasera. Un Aro albastru, de la politie, se invartea in jurul pietei. Il vedeam toti, stiam ca nu mai avem cale de intoarcere, eram singuri in mijlocul pietei. Pe trotuare s-au adunat intr-o jumatate de ceas mii de oameni. "Veniti cu noi! Veniti cu noi!" Eram congestionati, ragusiti; strigam ca-ntr-un delir continuu. Calin s-a urcat pe o masina. "Veniti cu noi! Veniti cu noi!" Ei, Mihaela, si-atunci am vazut ce inseamna lasitatea semenului meu. Intre noi si ei nu erau decat patru metri de asfalt. Toti stateau pe trotuare, mii de oameni se uitau la noi, nimeni nu trecea! Cativa s-au aventurat pana la mijlocul soselei, s-au uitat inapoi si s-au intors pe trotuar. Unii s-au pus in genunchi. Nimeni n-a trecut. Din lasitate sau poate pentru ca au avut timp sa se gandeasca (nu ca noi), inainte de a face pasul cel fara de-ntoarcere. De fapt, poate chiar asta e lasitatea. "Nu vin ei la noi, atunci mergem noi la ei." Asta am zis si-am plecat dinspre piata spre trotuar. Acolo ne-au surprins si fotografiile care s-au facut (cine stie din ordinul cui, dar au aparut in Paris Match), aproape de trecerea de pietoni. Dar tot atunci a venit si formatiunea aceea de soldati si s-au desfasurat in fata noastra, in semicerc, cu spatele spre Continental. Cei de pe trotuare au inceput sa-i huiduie. Am prins curaj. Calin a inceput sa se dezbrace si-a inaintat spre ei. Era cu doi pasi in stanga mea. "Nu-l lasam!" a strigat Lucian si s-a asezat intre noi. Calin a facut un pas in fata si a intins mana spre soldatul din fata lui, aflat la vreo doi metri. "Lasa maa arma jos!" atat am mai auzit si-apoi o salva de pocnituri si Lucian cazand in stanga mea... Am avut clar impresia ca nu sunt eu acolo, ci ca altcineva e in locul meu, ca si cum as vedea un film, si m-am lasat incet in jos, ca-ntr-o imagine data la ralanti. Apoi am auzit alte impuscaturi, si-atunci brusc am realizat ca, de fapt, se trage in noi. M-am ridicat si-am fugit spre salcamii de la marginea trotuarului. Era un haos cumplit, un clocot difuz de tropait de bocanci, urlete si miros de pulbere arsa. Am scapat printr-un gang care iesea afara din piata. Totul se golise. Am plecat spre profesorul Radu; acasa, in garsoniera pe care o inchiriasem, nu mai era chip sa ma duc. Voiam sa dorm la el, si-a doua zi sa plec undeva. Stiam ca securistii nu se vor ocupa de noi imediat; mai intai trebuiau sa linisteasca strada. Nici o clipa nu am crezut, in seara aceea, ca totul se va termina. M-am uitat la Telejurnal; Ceausescu usor tensionat, dar sigur pe situatie. Sa se ridice lumea? Aiurea, oare eu ce vazusem in piata? Trebuia sa ma ascund si dupa aia sa plec din tara. Atat. Constantin mi-a povestit mai tarziu ca s-a dus acasa, si-a trimis sotia si copilul la tara, imbrancindu-i, fara sa le spuna ce-a facut, unde-a fost. Apoi s-a dus in baie, s-a tuns la "zero" si s-a asezat pe un scaun, in balcon, toata noaptea, sa-i vada cand vin sa-l ia si sa-l duca.

Asta a fost, draga mea prietena, 21 decembrie. Il mai am inca in amintire. Trei dintre cei 11 au murit. Apoi Calin s-a sinucis. Mai am si-acum, pe undeva prin dosarele mele, o hartie de la el prin care "cere" sa fiu socotit luptator sau erou al revolutiei: "trebuie sa va inscrieti, ma, si voi acolo, nu vedeti ca s-au inscris toti aia care stateau pe trotuare si se uitau la noi?!". Da, toti cei care stateau pe trotuare, mai ales daca au avut sansa sa se aleaga cu cate o mica rana dintr-un glont ratacit, pe cand fugeau, sunt acum in asociatiile de revolutionari. Acum cativa ani citeam in presa ca avem vreo 300.000! Mai multi eroi decat toata armata romana pe care o aveam pe atunci. Cred ca merita sa figuram ca popor intr-o istorie a nemerniciei umane, la capitolul "apoteoze". Nu m-am inscris niciunde; as fi avut senzatia ca-mi vand sufletul pe bani, pe-o scutire de impozit, pe-un butic, pe-o sinecura. Nici "luptatorii" de la Cluj nu vor sa mai stie de noi; se refera la noi ca la "grupul Nemes" si trec repede peste asta, ca nu cumva sa ne trezim si sa spunem ca, de fapt, ei nu erau cu noi, ci pe trotuare, chirciti... Dar, dupa aceasta experienta, traiesc viata altfel. Nu mai am frici! Mi-am demonstrat, la modul fundamental, real, nu retoric, ca sunt liber si nu sunt las. Oricat de jos as cadea, oricat de multe lucruri rele s-ar spune vreodata despre mine, la sfarsit ma pot ridica sa strig: "Da, dar stiti, nu sunt las si sunt liber, ma-ntelegeti?". Nu-mi teoretizez libertatea, ci o traiesc pur si simplu, intens, plenar, pana in varful unghiilor, asa cum imi simt sangele prin vene. M-am gandit de mai multe ori daca e bine sa-ti povestesc despre asta. E o experienta intima, cam ca si cum ti-as povesti cum am facut prima oara dragoste, de-aceea am stat mereu in cumpana daca sa ti-o marturisesc ori ba. Singurul lucru pe care il mai pot spune e ca, de atunci, in fiecare zi de 21 decembrie ma imbrac mai frumos, cateodata ma duc in piata si, crede-ma, in ziua aceea ma simt mai inalt!

22 decembrie

In 22 decembrie orasul era controlat de oamenii iesiti pe strazi. Ceausescu inca nu-si incepuse "discursul de adio", de la Bucuresti. Dar nici un militian, nici un militar, nici o patrula nu mai erau pe strazi. Autoritatile locale disparusera din sediile puterii lor. Sunt sigur ca nu au facut-o din proprie initiativa; nu aveau exercitiul unei astfel de indeletniciri de a face ceva din initiativa proprie. Toata cariera lor se baza pe ascultarea comenzilor si indeplinirea lor intocmai si la timp, ca "soldati credinciosi ai partidului". Undeva sus, in preajma lui Ceausescu, in noaptea aceea, se rupsese lantul. Probabil ca un grup de generali si tehnicieni ai puterii si-au dat seama ca trebuie sa joace o alta carte daca vor sa castige si, pe canale informale (atunci zvonurile sau vagile aluzii erau mult mai credibile decat orice informatie oficiala), au "transpirat" informatia spre teritoriu. Pana dimineata toti s-au lepadat de trei ori de "odiosul si sinistra sa sotie" si s-au imprastiat ca potarnichile. In sediile lor nu mai era, in acea zi, nimeni, in afara de vreun portar ratacit sau vreo femeie de serviciu. "Revolutionarii de 22 decembrie" au intrat in aceste sedii ca in gara; in toata tara n-a fost nici un foc de pistol, nici o plesnitura de prastie, nici macar o lovitura de maturoi pe spinare, nici un activist capturat la locul de munca! In afara de cativa figuranti de la Bucuresti, care trebuiau sa organizeze actul final, puterea incetase sa mai existe. Atunci a fost momentul cand s-au creat sutele de mii de revolutionari, prin actele lor "eroice" de a intra buluc in sediile goale ale consiliilor locale ale PCR, injurand portarul si femeia de serviciu. Ooo, ce moment maret, ooo, ce epopeee nationala! Si asa, tara noastra mica, dar trista s-a mai imbogatit cu 300.000 de revolutionari cu certificate si acte in regula, iar acestia au reprimat repede memoria acelor ore de inclestare si mare eroism. Cum ar aparea ei daca ar povesti ca, de fapt, in primarii si consilii nu era nimeni, iar ei doar au dat jos de pe perete tabloul lui Ceausescu, si-au tras un pumn cu manie proletara biroului primului secretar? Mai tarziu, poate, a venit femeia de serviciu si i-a rugat sa nu mai arunce tigarile pe covor si ei au zis ca "ai grija ca te plesnim, mama ta de nomenclaturista!". Nu, nu, nu-i bine! Reprimam totul si spunem: "In aceea zi, eu, impreuna cu alti cativa colegi revolutionari am ocupat sediul puterii locale si am infiintat primul comitet revolutionar de salvare nationala". Mihaela, draga mea, am o parere foarte proasta despre multi istorici (in Romania socialista au fost cea mai lasa breasla intelectuala), dar acest pacat nu-l pot pune pe seama lor. Falsificarea istoriei e inceputa de cei care participa la realizarea ei de pe margine si vor sa apara mai in centru; abia apoi e continuata si desavarsita de interpretarile delirante ale istoriografilor oficiali. (...)

Asa ca n-am mai plecat din oras in 22 decembrie, cum planuisem, mai ales ca am aflat ca cei de la CUG intr-adevar pornisera spre centru, unde noi ii asteptam, dar fusesera si ei opriti de armata. Spre pranz eram intr-un grup care marsaluia spre sediul Militiei municipale. Aproape toti aveau brancarde tricolore, nu stiu de unde. Pe drum, au aparut tot mai multi oameni prin balcoane. "- S-o-ntrerupt baa, discursul lu' Ceausescu la Bucuresti, baa! L-au fluierat aia! Gata! Gata!..." "- Dinescu-i la televizor! A fugit Ceausescu, mai oameni! A fugit Ceausescu!" "- Cum a fugit baa?!" "- S-a ridicat cu elicopteru!" "- Uraa, jos Ceausescu! Jos Cea-u-ses-cu! Jos Cea-u-ses-cuu!" Eram un grup de vreo 50 de oameni, cand am ajuns in fata Militiei. A iesit un militian tot transpirat, fara cascheta, cu figura naclaita si innegrita de nesomn. "- Sunt capitanul Moldovan, ofiter de serviciu pe unitate. Stati, nu dati, aveti aici cheile si pistolul meu. Va predau tot. Predau, sa traiti, predau tot!" Incerca sa-si stapaneasca tremurul si oboseala. "- Cine vine sa preia?" Toti au tacut. Nu stiam, nu ne asteptam la asa ceva. "- Cine preia, mai oameni buni! Cine preia!", repeta militianul. A venit un om, intr-un pardesiu negru, spre mine, nu-l mai vazusem, nu-l stiam. M-a prins de brat: "- Du-te dumneata. Dumneata ai fost ieri in piata, stiu". Am facut un pas in fata. "- Imi mai trebuie cativa oameni, zic si ma intorc spre el. Vino si dumneata!" "- Nu, nu, eu mai am si alta treaba..." "-Bine! Atunci vino dumneata si dumneata si dumneata..." Pe omul acela nu l-am mai vazut atunci, si nici de-atunci incoace... Asa am preluat eu sub conducere Militia orasului, careia i-am fost doua zile comandant. Daca se mai pastreaza pe undeva registrul lor de procese verbale, ai vedea tot felul de ordine pe care le-am dat atunci. Entuziasm si amatorism. Intai ne-am inarmat toti pana-n dinti, apoi am organizat patrule de paza a obiectivului (aveam si cladirea Pasapoartelor in grija, lucru extrem de important, atunci), cum fusesem invatat candva, la armata.

A venit noaptea si-a inceput al doilea act al revolutiei, in care noi eram inconstienti figuranti. Mana plina de sange a Armatei romane trebuia spalata; iar noua putere trebuia sa se legitimeze in focul luptei pentru cauza poporului. Asa ca au inventat Marele Inamic: Teroristii! åstia erau vicleni, fanatici, bine inarmati si peste tot, mai frate. Dar nu-i nimic, noi, Armata, va aparam! Totdeauna v-am aparat! Ne dam viata pentru poporul suveran, tragem in tot ce misca. De diversiunea de la televizor am aflat indirect, si mi-am dat seama ca e diversiune abia dupa ce se incheiase, de mult, totul. Pe biroul meu de sef de politie erau 5 telefoane, si un "fir scurt". Sunau incontinuu: "- Domnule, am auzit ca a fost atacata politia!?" "- Nu-i adevarat, domnule, suntem noi din comitetul de initiativa aici, stai linistit." "- Domnule, am auzit ca teroristii au otravit apa, domnule, sa mai bem apa?" "- Cine v-a spus prostia asta?" "- De la televizor, domnule!" "- Nu-i adevarat. O sa verific, da nu-i adevarat." "-Domnule, teroristii au atacat televiziunea locala!" "- Nu, domnule, chiar acum am verificat, nu-i adevarat, cine v-a spus?" "- Au anuntat astia, la Bucuresti, vine o coloana de blindate..." Nu se mai sfarsea. Crede-ma, daca stia cineva ce se intampla in oras in noaptea aceea, acela eram eu. Intai am trimis una dintre masinile Militiei in patrulare, dar au vazut-o oamenii pe strada si au rasturnat-o. Atunci am confiscat un taxi, cu taximetrist cu tot, am pus pe el o statie radio, un militian in civil care stia sa o foloseasca si doi oameni de-ai mei; umblau prin tot orasul si la fiecare 10 minute imi raportau ce vedeau. I-am trimis la statia TV locala: "- E liniste, nu se intampla nimic". I-am trimis la statia de filtrare a apei: "Raportez, totul e in ordine".
La un moment dat ma suna pe fir scurt generalul Caba, din comandamentul Armatei a IV-a: "Atac aerian asupra garnizoanei Floresti. Deschidem focul". Aud tunurile tragand, pun mana pe statie: "Urgent spre Floresti! Raportati urgent ce-i acolo, receptie". Dupa cinci minute suna statia: "Nimic, domnu' profesor, cer senin, raportez, cer senin, receptie". Ma intorc la firul scurt: "-Nu-i nici un atac la Floresti, raportez!" "- Ba este, stim noi ce facem!". Da. Da, stiau ei ce fac, numai noi eram figuranti inconstienti intr-un poemation eroi-tragi-comico-satiric, cum zicea despre stim noi ce Budai-Deleanu. Poate ca asa se intampla mereu in istorie. Acum, reflectand asupra celor intamplate atunci, mi-aduc aminte ce zicea Marx despre rolul maselor populare in istorie: "Ei nu stiu, dar o fac". Asa eram noi atunci si cine stie de cate ori o sa mai fim. Jocul avea trei actori. Primii sunt cei care "se luptau cu teroristii" (militarii de rand, "revolutionarii" etc.), carora nici acum nu le convine sa recunoasca faptul ca inamicul lor nu exista, iar ei trageau ca bezmeticii unii intr-altii sau in Biblioteca Universitatii. Cum sa se autodeposedeze de o experienta personala "extraordinara"? Ce mai pun inapoi, in golul care ramane in interiorul lor, daca recunosc ca au participat pe post de papagali la o manipulare grotesca? Despre ce o sa mai vorbeasca ei, cand vine vorba, pe la chefuri cu amante sau pe la reuniuni televizate? Basca faptul ca mai trebuie sa justifice un certificat de "luptator" sau de "revolutionar". A doua categorie, cei care au pus la cale manipularea, n-au nici un interes sa recunoasca. Cum sa spui: "Popor, v-am tras in piept din 22, dar, uite-asa, Armata si-a spalat mana plina de sangele timisorenilor, iar noi ne-am legitimat preluarea puterii si v-am putut suge in liniste, de zece ani incoace".

In fine, al treilea actor e poporul asta bland care a stat la televizor si n-a iesit din casa. Unora le e jena sa-si aduca aminte ca stateau sub paturi; nu concorda cu imaginea de oameni curajosi pe care o au despre ei insisi; altii ar recunoaste si ar vorbi, dar stiu ca li s-ar da repede peste nas: "Ce vorbesti, domnule, pai unde ai fost dumneata atunci? La televizor, he, he, pai ce stii dumneata, domnule...". Si uite-asa, draga mea prietena, istoria este inca o data ocultata de actorii ei: unii au de aparat "eroice experiente personale" sau niscaiva certificate de revolutionar si buticul aferent; altii nu vor sa fie deconspirati, iar altii se tem sa nu fie aratati cu degetul. Din gusile lor, toti secreta aceeasi iluzie laptoasa. Eu ce pot sa fac aici, mai frate? Mai nimic, decat sa izolez perioada asta "istorica" si sa infig in ea un par cu o tabla: "Trecut radioactiv! Pericol de contaminare!". N-are rost sa-ti mai povestesc tot ce s-a intamplat in noaptea aia chinuitoare, la care ma gandesc cateodata, in nopti de nesomn. La un moment dat, a venit la mine capitanul Moldovan, se mai linistise, capatase incredere, si-mi spune: "Dom' profesor, pe ala care l-ati pus acum in post sa pazeasca intrarea spre depozitul de carburanti il cunosc, dom'le. E borfas, are cateva furturi la activ, a fost eliberat azi-dimineata din arestul Militiei... le-am dat drumul la toti, ca ne-a fost frica". Ma uit la ala; era chilug, in suba, cu pistolul automat la el si cautatura alunecoasa. Iau pistolul de pe masa si i-l pun in gat: "Baiete, lasi pusca jos, dai suba si pleci ca altfel iti rad una in cap, urgent!", ala se uita la mine cu ochi tulburi si ametiti si vrea sa zica ceva, da' se lasa moale si pleaca. Dupa cateva ceasuri, primesc un telefon de la un grup de cetateni care prinsesera pe unul care tocmai fura cojoacele dintr-o cojocarie. Trimit taxiul-echipaj sa-l ridice, il aduc la sectie, cand, ce sa vad: ala! "- Nu ti-am zis ca te rad, mai vere?" si-i trag un pumn in capul lui chel si ala zice: "- Hii, doare, ba, doare!". ÃŽi iau sireturile (asa ne invatasera la armata, ca sa nu se spanzure arestatu', de inima rea sau de disperare) si-l bag in arestul temporar al Politiei. Uit de el. Catre dimineata ma-ntorc de-afara si-l aud strigand (in acelasi ritm melodic cum se striga atunci orice lozinca pe strazi): "Eu nuu sunt fas-cist! Eu nu sunt hitlerist! (sigur, voia sa spuna "terorist", dar asta era o inventie sociala recenta, din ultimele 24 de ore, nu-i intrase inca in uz, asa ca zicea si el cum putea) Nu sunt hitle-rist! Eu nu sunt fas-cist! Da-ti-mi si-re-tu-rile! Da-ti-mi si-re-tu-rile! Da-ti-mi si-re-tu-rilee! Nu sunt hitle-rist! Dati-mi si-re-tu-rilee!". Din babilonia de lozinci din acele zile, asta punea capac... Spre dupa-masa zilei urmatoare, a venit Armata, a pus sigilii si petarde la toate usile si a preluat, peste tot, conducerea. Am predat pistolul mitraliera si am plecat. Eram obosit si mi-era foame si nu mai fusesem de mult pe-acasa. Cand m-am apropiat de garsoniera unde stateam atunci, pe jos era o cununita cu cateva lumanari arse. Cativa prieteni care stiau ca am fost in 21 in Piata, dar nu ma mai vazusera de atunci, m-au cautat pe la morga, fara sa ma gaseasca, si crezusera ca am murit. Mi-au aprins lumanari si mi-au pus o coronita in fata garsonierei (mai tarziu am aflat ca Adi Arion scrisese deja un panegiric pentru ziarul local). Am ras in hohote pana mi-au curs lacrimile. "Am murit o data, asa ca n-o sa mai mor curand!", mi-am zis. (...)

(Textele au fost scrise in 1999 si reprezinta fragmente din volumul Restul si Vestul, de Mihaela Miroiu si Mircea Miclea, sub tipar la ed. Polirom)