Pe aceeași temă
Ce ascunde actuala stare de confuzie si de ce nu trebuie ratat acest moment
Revelatii dureroase, deconspirari partiale, verdicte aproximative tind sa arunce in derizoriu lupta pentru deschiderea arhivelor comunismului romanesc si au reusit deja sa semene o periculoasa confuzie. Totusi, este mult prea devreme sa se faca un bilant al actualului proces, fiind astfel discutabila concentrarea pe efectele sale imediate si subiective, vizibile in mass-media, si nu pe cauzele obiective si pe posibilele sale consecinte politice.
in plus, se invoca faptul ca deschiderea arhivelor Securitatii este tardiva si ca aceste dosare au fost amputate, in puncte esentiale, de-a lungul tranzitiei, lucru perfect adevarat, dar departe de a fi un argument valid impotriva deschiderii arhivelor, el trebuie indreptat impotriva celor vinovati de aceasta intarziere si de distrugerea unor probe dintr-un eventual proces al comunismului. Si cum ii putem gasi pe vinovati altfel decat prin deschiderea a ce a mai ramas din arhiva, prin incercarea de reconstituire a ce s-a distrus si prin clarificarea responsabilitatilor? Cum putem macar sa limitam numarul celor santajabili si sa-i identificam pe beneficiarii mutilarii dosarelor, daca nu tocmai prin amplificarea procesului de deschidere a tuturor arhivelor produse de regimul comunist si luate ostatice de cel postcomunist?
Trebuie deci sa plecam de la premisa ca jumatatile de adevaruri care ni se prezinta, tristul spectacol dat de diversi oameni politici, dar si de institutii ca SRI si CNSAS, ne ajuta sa intelegem unde se afla institutiile regimului nostru politic, cat de partial a fost procesul de democratizare si cat ne costa lipsa unei curatiri a clasei guvernante inca din 1990.
Daca atunci vinovatii erau numai cei care sprijinisera, in diverse forme, regimul totalitar, acum vinovatia trebuie sa tina cont si de responsabilitatile privind evenimentele de dupa 1990, iar daca venirile minerilor au fost cele mai vizibile, cel putin la fel de vinovate au fost politicile care urmareau perpetuarea aceleiasi elite politice. Dintre acestea, daca lasam la o parte politica economica, politica uitarii a avut consecintele cele mai importante.
Astfel, fostii detinuti politici si dizidentii, singurii care aveau legitimitatea morala de a gira o forma onorabila de despartire de trecut, au fost priviti in continuare ca factori destabilizatori. Politica uitarii a facut ca, cel putin in 1990 si 1992, dar si mai tarziu, majoritatea romanilor sa prefere si sa legitimeze continuitatea elitei politice, continuitate ce facea imposibil orice proces de constiinta la nivel colectiv. Lectia tranzitiei romanesti este, chiar si pentru cei care nu se declara anticomunisti, ca politica uitarii impiedica reinventarea ideii de bine comun, provoaca un deficit cronic de liant social si perpetueaza o identitate nationala de parada, in care nimeni nu crede si care nu poate rezona cu o cultura politica democratica.
Initiatorii si promotorii politicii uitarii (ale caror argumente sunt utilizate si acum, dar cat de prost suna!) citesc evenimentele de azi, actuala "obsesie nationala", in asa fel incat acestea sa le justifice propriile decizii luate in decursul timpului. Politicienii din PSD si PRM, dar si o parte importanta a fostilor FSN-isti aflati in alte partide par, in mod paradoxal, principalii beneficiari ai actualei cacofonii. Acest lucru rezulta tocmai din capacitatea celor vizati de o eventuala decomunizare de a crea confuzie. Oamenii care au vazut totdeauna in decomunizare un simplu instrument ce urmarea scoaterea lor din viata politica vad un pericol mortal in revenirea acestui subiect in fruntea agendei publice si un semn ca politica uitarii a esuat.
in consecinta am intrat, din punctul de vedere al raportului cu trecutul recent, intr-o etapa noua. in aceasta etapa dihotomia intre memorie si uitare lasa primul plan luptei intre diverse utilizari politice ale trecutului comunist. Un efect pervers al acestei lupte este inecarea argumentelor si a noilor probe ce dovedesc, daca mai era nevoie, natura criminala a regimului comunist intr-o mare de detalii neesentiale, de scenarii imaginare si de justificari penibile.
Pe de alta parte, desecretizarea dosarelor unor politicieni importanti si viitoarea condamnare a comunismului de catre seful statului inaugureaza o perioada care va face sa apara mai legitima ca niciodata o lege a lustratiei. Trebuie insa invatate lectiile mutilarii "legii Ticu", lege care a servit, chiar de la alegerile din 2000, celor care se opuneau decomunizarii. De fapt, din incapacitatea adoptarii unei legi a lustratiei intre 1996 si 2000 rezulta situatia de azi, cand avem un inceput de decomunizare, dar nu prea mai avem anticomunism si anticomunisti. Atunci cine beneficiaza politic de pe urma acestui demers? Asistam la o lupta intre potentialii beneficiari, din care ar putea castiga adversarii decomunizarii.
Trebuie sa observam ineditul situatiei si impredictibilitatea consecintelor politice imediate. Totusi acestea par marginale in comparatie cu miza, care este atat condamnarea simbolica si legala a regimului comunist, cat si, ca o consecinta, reformarea profunda a actualei elite politice. Dar aceste lucruri nu se vor putea realiza decat daca partidele politice din Alianta ies din ambiguitate, isi aplica lor insele logica lustratiei si nu folosesc discursul despre trecut pentru a se pune reciproc in dificultate. Altfel, nu numai actualul proces va esua lamentabil, dar si partidele respective risca sa fie marginalizate definitiv.
Desi acum reconcilierea intre cele doua partide pare foarte putin probabila, s-ar putea ca efectul reaparitiei clivajului intre partizanii decomunizarii si cei care se opun acestui proces sa fie atat de important, incat sa reconfigureze scena politica si sa dea Aliantei PNL-PD ceea ce nu a avut la inceput: un veritabil liant programatic.
in concluzie, confuzia actuala este numai o senzatie de moment, un efect mediatic de care trebuie sa scapam, asta nu pentru ca totul a devenit clar, ci pentru ca cei care au dorit atata timp deschiderea arhivelor si aflarea adevarului nu pot fi cuprinsi de indoiala tocmai acum, cand este evident pentru majoritatea romanilor ca ei aveau dreptate de la inceput. Sigur, ne mai asteapta si alte surprize neplacute, iar din acest punct de vedere este momentul ca oamenii nostri politici, dar nu numai ei, sa citeasca, macar acum, Apelul catre lichele. Poate ca li se adreseaza si lor.
Fostul ambasador al Frantei la Bucuresti, martor al sfarsitului regimului comunist si al inceputului tranzitiei, observa, referindu-se la perioada ce a urmat imediat dupa 1989, ca romanii au vrut schimbarea, dar nu au fost dispusi sa plateasca si pretul schimbarii. Si acum pare sa stim unde sa cautam adevarul (despre trecut, dar si despre prezent), vedem cine sprijina si cine se opune gasirii sale, mai ramane numai ca societatea romaneasca sa-l accepte, cu toate consecintele lui.
