Pe aceeași temă
In urma refuzului liderilor întreprinderii si a arogantei acestora de a negocia cu protestatarii si de a le asculta doleantele, muncitorii au început sa distruga diferite însemne comuniste: panouri, vitrine cu lozinci; sau sa sparga ferestrele spatiului de administratie, aruncand cu piulite si suruburi. "Momentul psihologic al manifestatiei" (Filichi, p. 17) a fost la ora 11.00, cand protestatarii au luat hotararea de a merge la sediul Consiliului Judetean al PCR, pentru a-si cere drepturile. La iesirea din întreprindere, majoritatea protestatarilor dinauntru ezita si se retrag, astfel încat coloana care initiaza marsul catre Consiliul Judetean al PCR este alcatuita din 400 de oameni (cati mai ramasesera din cei 4.000 care protestasera în interiorul întreprinderii).
Muncitorii au format o coloana si au pornit spre centrul orasului, scandand: "Hotii", "Vrem banii înapoi", "Ajunge, nu mai vrem sa fim mintiti", "Vrem duminica înapoi", "Vrem mancare la copii", "Vrem lumina si caldura", "Vrem paine fara cartela". Coloanei initiale de protestatari i s-au alaturat locuitori ai orasului si, treptat, cererile economice (legate de lumina, hrana, caldura, bani) au fost înlocuite cu scandari anticomuniste: "Jos Ceausescu!", "Jos comunismul!", "Jos cu epoca de aur!", "Jos tiranul!", "Jos dictatorul!". Tonul cantecului Desteapta-te, romane! a fost dat mai întai timid, manifestantii nu îsi aminteau prea bine cuvintele, apoi cineva a intonat mai puternic si, în cele din urma vocile s-au unit, iar cantecul si-a urmat ritmul cunoscut. Deja în timpul marsului în coloana, printre manifestanti se infiltrasera membri ai Securitatii deghizati în muncitori, rolul lor fiind acela de a observa si de a retine figuri (ei erau secondati de membri ai politiei secrete care ramasesera în ipostaza de spectatori si care, în anumite cazuri, au facut fotografii sau chiar au filmat). Populatia de pe margine reactiona diferit, dar solidar cu manifestantii: unii se alaturau pur si simplu coloanei, altii aplaudau, altii lacrimau de bucurie si speranta, altii prevedeau deja viitoarea reprimare, drept care aveau privirile încarcate de teama.
La sediul Consiliului Judetean al PCR, închis si perceput ca o fortareata, multimea devenita mai mult decat reprezentativa (se ajunsese la cateva mii de protestatari în coloana) a invadat cladirea: încaperile au fost devastate, au fost confiscate produse considerate a fi delicatese pentru acea perioada (salam de Sibiu, cascaval, portocale, banane) si aruncate pe geam spre a fi împartite populatiei. Cei care patrunsesera în cladire nu au confiscat pentru ei însisi respectivele produse, ci le-au aruncat pe geam multimii, într-un fel de "împartasanie". Apoi au fost distruse însemnele comuniste: a fost aruncat de la etaj si ars atat tabloul lui Ceausescu (gest perceput simbolic ca o ucidere în efigie a dictatorului) cat si steagul rosu al partidului. Din acest sediu, dar si, mai tarziu, din sediul Primariei, protestatarii furiosi au distrus mobilier (ferestre, scaune, mese), aparatura (calculatoare, telefoane, televizoare), au spart geamuri: furia trebuia defulata; sensul era acela ca nu obiectele în sine erau distruse, ci ideea ca ele apartineau comunistilor si ca, prin extindere simbolica, acestia erau cei înlaturati. Mobilierul si aparatura nu erau altceva decat niste obiecte-substitut ale autoritatilor comuniste.
Multimea nu s-a descarcat doar asupra obiectelor: au fost agresati si cativa membri ai nomenclaturii brasovene, atat verbal, cat si fizic; primarul orasului, de pilda. Dar si alte figuri ale nomenclaturii locale, vizibil angoasate pentru siguranta lor. Sunt agresati si membri ai autoritatilor de supraveghere: este cazul unui militian care a fost batut, apoi dezbracat în pielea goala, uniforma fiindu-i sfasiata de multime (Oprea, Olaru, p. 20). Si în acest caz, distrugerea uniformei era tot o forma de ucidere în efigie a institutiei de care apartinea respectivul militian.
Represiunea
Prevazand o riposta din partea fortelor de ordine care, de la un punct încolo începusera sa îsi faca simtita prezenta, la un moment dat protestatarii au plasat copii în fata coloanelor, pentru a-i îmblanzi pe militienii ori soldatii care ar fi primit ordin de tragere asupra manifestantilor.
Previzibil deja, dupa scenele violent-anticomuniste si anticeausiste de la Consiliul Judetean si Primarie, fortele de ordine au devenit vizibile si au început primele arestari. Acestea aveau sa continue în mod organizat în zilele urmatoare, dupa ce Securitatea si Militia concretizau identificarea principalilor protestatari. Pana cand arestarile au fost încheiate, aparatul de propaganda nu a functionat în gol, ci a initiat sedinte de înfierare, în cel mai tipic stil stalinist al anilor '50.
In cadrul sedintelor de partid care au fost initiate înca din 15 noiembrie si care vor fi reluate pe tot parcursul lunii noiembrie, inclusiv în decembrie, muncitorii protestatari sunt catalogati ca "huligani", "derbedei", "vandali", "indivizi certati cu legea", care au comis un "act banditesc". Ei ar reprezenta o "pata pentru colectiv" si o "rusine", întrucat au manifestat un "huliganism barbar" si o "atitudine profund dusmanoasa". Li se imputa ca ar fi consumat alcool (drept care se presupune ca au "un fond nesanatos") si ca violenta lor ar fi de natura animalica! Acuzatorii marturisesc sentimente de indignare si dispret fata de muncitorii rebeli. Acestia sunt catalogati inclusiv "debili mintali", unul dintre acuzatori exprimandu-si teama în cadrul sedintei ca protestatarii ar fi putut sa arunce în aer o parte din întreprindere! Inca de la sedinta din 15 noiembrie, imediat dupa evenimente, se cere pedepsirea "fara umanism" a protestatarilor, excluderea acestora din colectiv fiind indicata, la un moment dat, ca solutie punitiva deportarea. Dar lucrurile nu se opresc aici: întrucat protestatarii sunt considerati "elemente înraite" si periculoase, iar protestul lor, o "activitate criminala" si "actiune dusmanoasa", mai multi vorbitori inflamati reclama pedeapsa suprema (ori capitala).
Daca la început, desi nu se vorbea pe fata despre aceasta, era blamat caracterul politic al manifestatiei, cu timpul, în urma indicatiilor din capitala, pe linie de partid, represiunea propriu-zisa (anchetele, tortura manifestantilor) a fost secondata în plan vizibil de o represiune teoretica, prin intermediul sedintelor si întrunirilor, cu scopul de a fi flagelati verbal protestatarii. Au fost exclusi din PCR si cei considerati a fi fost incapabili sa stopeze "actul huliganic", fiind necesar sa fie gasiti tapi ispasitori si la un rang înalt, din nomenclatura întreprinderii. Sedintele s-au derulat ritualic, tinzand sa minimalizeze din punct de vedere politic revolta de la Brasov si chiar sa o nege, reducandu-i pe protestatari la stadiul de infractori de drept comun.
La 1 decembrie 1987 a avut loc adunarea generala a oamenilor muncii din IABv: intrarea la sedinta a fost verificata, oamenii fiind selectati riguros. In incinta IABv au fost plasate detasamente ale garzilor patriotice, pregatite sa intervina în caz de forta majora. Interventiile din sedinta au fost stabilite dinainte, iar sedinta a fost transmisa în direct pentru Ceausescu. A fost demisa conducerea întreprinderii si aleasa o alta: nu fiindca cei dinainte nu ar fi fost înrolati ai Puterii comuniste, ci fiindca acestia nu se dovedisera a fi abili în a obstructiona revolta muncitorilor. La nivel simbolic, fosta conducere era, si ea, considerata a fi "patata" de actiunea rebelilor.
Inca din timpul marsului spre Consiliul Judetean al PCR, protestatarii au fost filati de agenti ai Securitatii (iar, atunci cand a fost posibil, chiar fotografiati si filmati). Primele forte de ordine vizibile, sosite sa înfrunte multimea, au fost ale pompierilor. Apoi, acestea au fost întarite de detasamentul anti-terorist al trupelor speciale de securitate. La început, multimea a conjurat soldatii sa nu reprime demonstratia, pledand pentru nonviolenta; au existat si reactii manioase împotriva sosirii soldatilor, acestia fiind admonestati. In cele din urma, dezorganizata si presimtind reprimarea, multimea s-a retras, fugarita de detasamentele anti-teroriste si, cu aceasta ocazie, au fost operate primele arestari printre demonstranti (cateva zeci). Majoritatea arestarilor (sute, de data aceasta) aveau sa fie operate în zilele urmatoare revoltei, dupa identificarea manifestantilor (prin fotografii, filme, dar si dupa declaratiile informatorilor din uzina sau dupa listele întocmite de sefii de sectie si secretarii de partid din IABv). Prima faza a anchetei a avut loc la Brasov; dar faza ampla a avut loc la Bucuresti, timp de doua saptamani.
Tortura
Interogatoriile (precum si procesul) au fost instrumentate de o brigada speciala a Procuraturii Generale din Bucuresti, evitandu-se, în general, contactul cu procuratura brasoveana. Chiar daca protestatarii au fost maltratati si de agenti locali, ei au fost batuti mai ales de agenti veniti din capitala: probabil ca scopul era ca anchetatorii sa nu fie cunoscuti de victime (pentru a nu fi recunoscuti mai tarziu) si nici înduiosati de acestea. S-au remarcat 22 de anchetatori-tortionari (Arsene, vol. 1, p. 312). Nu toti arestatii au fost torturati; majoritatea, însa, da. In orice caz, marturiile sugereaza atmosfera de "abator" din cadrul militiei brasovene si mai apoi a arestului din capitala.
Maltratarile la care au fost supusi protestatarii arestati au fost extrem de variate: batai cu pumnii, cu picioarele, cu un scaun (sau cu picioare de scaun), cu parul, cu bata, lovituri cu bastonul de cauciuc la testicole, lovituri în stomac, batai la palme si la talpi cu bastonul de cauciuc; lovire de calorifer; strivirea degetelor la usa; smulgerea parului; posturi incomode: arestatii erau siliti sa stea într-un picior (uneori, supravegheati de un caine-lup), pe vine, sa tina un creion cu barbia, sa sprijine cu nasul tabloul lui Ceausescu (!), sa faca genoflexiuni, sa stea într-o mana, sa sara ca broasca. Unii protestatari au fost înfasurati în cearceafuri ude si batuti astfel ori chiar tinuti în pielea goala, în frig. Bataia cu bastonul de cauciuc a fost cea mai practicata tortura.
Loviturile la cap erau în mod specific gandite, urmarind sa distruga creierul cel "rau", adica rebel: "Pielea capului meu se facuse ca un basc, fiind lovita la milimetru patrat" (Arsene, vol. 2, p. 110), marturiseste o victima. O alta marturiseste ca tortionarul sau "avea o deosebita placere sa-mi faca capul toba, simteam ca-mi suna ca un gong de atatia pumni" (Arsene, vol. 2, p. 162).
In cadrul torturii, erau lovite anumite locuri si anumite organe: pe langa cap (doar de aici se nascuse revolta!), era lovit ficatul, rinichii si stomacul. S-a apelat la ancheta nocturna si la ancheta continua, metode cunoscute în anii '50-’60. Un arestat a fost amenintat chiar cu o "masina electrica de batut" (Arsene, vol. 1, p. 141); probabil ca Securitatea avea în dotare si aparatura pentru tortura electrica. Una dintre victime a conchis, de altfel, ca tortionarii experimentau schingiuiri pe care, probabil, le vazusera în filme.
Anchetatorii mizau pe faptul ca tipetele celor torturati îi intimidau pe arestatii din acelasi lot. Timorarea victimelor era realizata prin supunerea lor la un tir sonor de gemete si plansete. Aceasta tortura psihica a avut, într-adevar, efect. Tot ca strategie a aparatului de represiune care miza pe un efect psihologic, în anumite cazuri a fost alternat anchetatorul brutal cu cel fals serafic, nonviolent, astfel încat victima sa cedeze în fata celui din urma. In timpul anchetei la Bucuresti, unii protestatari nu au fost izolati, ci au fost încarcerati intentionat printre detinuti de drept comun, mizandu-se pe intimidarea la care acestia aveau sa îi supuna pe brasovenii care, indiferent de felul în care intentionau sa îi încadreze autoritatile, erau niste detinuti politici. Camarazii de detentie proveneau, deci, uneori, dintre cei de drept comun, o parte dintre acestia fiind delatori ori provocatori. Un astfel de personaj le inculca unor protestatari ideea detentiei prelungite si a familiei care se va desolidariza de ei. Scopul era provocarea pierderii nadejdii. Unele victime au fost tinute în celule patate de sange, al caror scop era sa intimideze. Alte victime (foarte rar) au fost amenintate cu pistolul la tampla, desi membrii aparatului de represiune erau constienti de faptul ca nu puteau sa-i extermine pe protestatari si ca nu primisera un ordin în acest sens. Dar lichidarea protestatarilor putea fi oficiata simbolic prin tot soiul de strategii.
S-a apelat în mod intentionat la dezumanizarea arestatilor prin identificarea lor ca oameni-numar, care nu mai aveau nume, vizandu-se anihilarea acestora ca identitate. De asemenea, la legarea lor cu lanturi la maini si bile la picioare, tot pentru efectul psihic (în arestul din Bucuresti).
Desi fenomenul Pitesti (1949-1952) era o relicva punitiva a epocii Dej, Securitatea ceausista retinuse efectul pe care îl avusese acesta asupra detinutilor politici de odinioara, precum si strategia reeducarii. Asa încat unul din cuvintele-cheie ale recuperarii ideologice a protestatarilor brasoveni care "tradasera" clasa muncitoare a fost tocmai reeducarea.
Documentele de la procesul muncitorilor indica limpede ca inculpatii "se pot reeduca sub supravegherea unor colective de munca", drept care, desi condamnati la închisoare, ei vor fi trimisi la "munca corectionala", scopul autoritatilor fiind reeducarea "infractorilor": acestia vor presta "munca corectionala în unitati socialiste" (Arsene, vol. 1, pp. 234, 235; Filichi, p. 71). Iata astfel poemul pedagogic al lui Macarenko pus în practica în Romania nu pe detinuti politici recunoscuti (asa cum fusesera cei care trecusera prin Pitesti), ci pe detinuti politici camuflati de autoritati în infractori de drept comun. Or, pedagogia lui Macarenko preciza ca reeducarea este aplicabila mai ales pe acestia! Ca sa se evite substratul politic al protestatarilor brasoveni, ei au fost judecati ca "huligani" si "tulburatori ai linistii publice". In 1987 trecusera 35 de ani de la fenomenul Pitesti si, totusi, acesta era reluat la o scara redusa, fara nici o inhibitie din partea aparatului de represiune.
Lucrurile începusera sa fie gandite pe acest traiect înainte de proces, înca din timpul anchetei. Pe desfasurarea acesteia, unii dintre arestati au fost somati sa devina delatori ai altor protestatari, dar majoritatea nu au acceptat. In alte cazuri, anchetatorii au mizat pe confruntari între victime si chiar pe obligarea acestora de a se agresa reciproc: "Aveau obiceiul sa ne puna sa ne confruntam între noi si sa ne lovim unul pe celalalt" (Oprea, Olaru, p. 116). Erau încurajate, de pilda, palmuirile reciproce între victime. Nu în zadar, anchetatorii agresivi si perfizi sunt perceputi ca fiind urmasii legitimi ai lui Nikolski si Draghici (ambii, dar mai ales cel dintai, implicati ca eminente cenusii în fenomenul Pitesti).
La reîntoarcerea muncitorilor în Brasov, dupa decembrie 1989, cand este legalizata Asociatia 15 noiembrie 1987, fostii protestatari recunosc într-unul din colegii lor de Asociatie o victima care acceptase colaborarea cu anchetatorii-tortionari si "pitestizarea". Acesta fusese, dupa cum declara, într-atat de maltratat încat acceptase sa devina (la cererea autoritatilor punitive) bataus al celorlalti anchetati. Individul respectiv a recunoscut el însusi toate acuzatiile, relatandu-le colegilor sai felul în care fusese chinuit si mai apoi cum chinuise el însusi pe altii (Arsene, vol. 1, pp. 303-305). Individul respectiv, caruia nu i se nega nicidecum calitatea de victima, nu comisese torturi atroce, dar simplul fapt ca acceptase sa loveasca alti protestatari îl invalidase moral în fata colegilor sai. Gavrila Filichi conchide în marturia sa: "am constatat cu stupoare ca ceea ce se întamplase cu noi era de fapt o mostra, desigur, la scara foarte redusa, a ceea ce se cunoaste ca fiind «experimentul Pitesti»" (Filichi, p. 57). Aceasta transformare a victimei în instrument al calailor, de nu cumva în calau, este pusa pe seama unor "forte satanice" care au actionat asupra celor fragili psihologic: "ma cutremur gandindu-ma ce-ar fi însemnat sa stam în ancheta sau în puscarie nu trei saptamani, ci trei luni sau trei ani..." (Filichi, p. 57).
Cum s-a rezistat la anchete în asa fel încat victimele sa nu cedeze complet? In urma maltratarilor dure, multi arestati au trecut prin infernul deznadejdii. Mare parte dintre ei au rezistat, însa, prin solidaritate, prin credinta, prin viclenie (s-au prefacut a fi cedat în fata anchetatorilor) sau chiar prin revolta si insolenta în fata celor care îi agresau fizic si psihic. Nu putini au fost cei care mai întai au încercat sa îsi pacaleasca anchetatorii si sa-i manipuleze, chiar daca au fost descoperiti ulterior.
Deportarea
Desi fusesera cercetate si anchetate 183 de persoane în legatura cu revolta brasoveana, la proces sunt prezenti 61 de acuzati (din care 53 de la IABv) care primesc aceleasi încadrari ca si minerii din 1977: ultraj contra bunelor moravuri si tulburarea linistii publice; ei primesc condamnari ceva mai mici decat grevistii din Valea Jiului, între 6 luni si 3 ani închisoare, fara privare de libertate, cu executarea pedepsei în diferite întreprinderi risipite pe tot teritoriul tarii (într-o forma intentionata de deportare). Procesul se doreste a fi unul public, avand loc chiar în IABv, la 3 decembrie 1987. Sentintele fusesera stabilite aprioric si comunicate completului de judecata: era vorba despre un proces înscenat, mascarada cu muncitori aprobati sa participe în sala si cu securisti infiltrati masiv; cu "actori", "regizori" si "scenografi". S-a recurs la o selectare riguroasa a "oamenilor muncii" care sa asiste la proces: acestia au intrat în sala doar dupa ce au fost verificati nominal si dupa ce încaperea fusese inspectata în detaliu de securistii care montasera aparate de ascultare.
Sentinta a fost explicata ca fiind o expresie a "generozitatii" si "umanismului" lui Nicolae Ceausescu. Chiar si astfel, desi în esenta era vorba de o deportare pe maximum 3 ani, pedepsele respective erau ilegale: rolul lor era sa timoreze, sa fragilizeze psihologic si mai ales sa desparta familiile. S-a renuntat la pedeapsa cu moartea sau la vreun tip de pedeapsa privativa de libertate pentru a se evita victimizarea si eroizarea protestatarilor la nivel national si international; pentru a se evita, de asemenea, o solidarizare a muncitorilor între ei, dar si a intelighentiei cu muncitorii (desi doar o mana de studenti initiasera proteste si solidarizari, din pricina carora fusesera exmatriculati, gestul lor fusese emblematic).
Deportatii au fost supravegheati continuu, impunandu-li-se un program strict. Colegii de munca aveau sa îi priveasca, o vreme, cu retractilitate si suspiciune, dat fiind faptul ca Securitatea inculcase zvonul ca persoanele nou încadrate sau transferate erau informatori (!). Si în perioada deportarii, unii muncitori mai sunt înca maltratati, altii, batjocoriti. Cei considerati a fi în continuare rebeli sunt amenintati de catre supraveghetorii lor ca vor fi aruncati din tren sau ca vor pieri printr-o alta modalitate violenta, de preferinta o lovitura în cap (Arsene, vol. 2, p. 138). Sotiile deportatilor, unele, sunt santajate si timorate sa divorteze.
La fel ca în Valea Jiului în 1977, si la Brasov, zece ani mai tarziu, în noiembrie 1987, cauzele grevei si revoltei sunt economico-financiare si sociale, la început, dar treptat, revolta primeste o coloratura politica. Protestatarii însisi se vor referi la miscarea lor ca la o "revolutie", "insurectie", "demonstratie", "greva", "manifestare populara", "revolta muncitoreasca". Tot la fel ca în 1977, si în cazul revoltei de la Brasov, solidaritatea dintre protestatari este esentiala. Inrudita si cu miscarea din Valea Jiului 1977, dar si, în parte, cu revolutia din decembrie 1989, probabil ca revolta din 1987 de la Brasov a fost liantul între cele doua evenimente decisive pentru caderea comunismului în Romania.
Nota autoarei: Pentru aceasta sinteza asupra revoltei de la Brasov, 1987, am folosit urmatoarele lucrari: Gavrila Filichi, Ziua a cinsprezecea, 15 noiembrie 1997, Brasov, Romania, Societatea culturala Lamura, 1994; Mihai Arsene, Un tablou urias arde. Dosar "Brasov, 15 noiembrie 1987", doua volume, Brasov, Editura Erasman, 1997; Dan Brudascu, Dosarele Adevarului: Brasov 1987, Cluj-Napoca, Casa de Editura Sedan, 1997; Marius Oprea, Stejarel Olaru, Ziua care nu se uita, 15 noiembrie 1987, Brasov, Iasi, Editura Polirom, 2002.
Nota redactiei: Fragment din prezentarea cu titlul Represiunea revoltei de la Brasov din 1987, sustinuta pe 16 noiembrie la Brasov, in cadrul simpozionului cu tema Disidenta in perioada comunismului tarziu.
(Subtitlurile apartin redactiei.)
