Rezistenta armata anticomunista in sud-estul Muntilor Apuseni (I)

Descoperita ca subiect public imediat dupa 1989, rezistenta armata anticomunista a devenit destul de repede una dintre cele mai frecventate teme ale istoriei recente a Romaniei, alaturi de Gulagul romanesc si de Securitate. Ani de zile s-a scris in registre diferite despre subiect, de la apologiile datorate supravietuitorilor pana la denigrarile venite dinspre masivul contingent al fostilor angajati ai Securitatii. Istoricii s-au apropiat si ei de acest subiect, multi preferand doar sa publice documente sau sa le prelucreze sumar, altii incercand sa inteleaga, secvential, ce a fost in mod veridic rezistenta armata anticomunista. Rezistenta armata anticomunista a inceput la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, ca urmare a patrunderii trupelor sovietice in Romania, si a durat pana la inceputul anilor ’60, cand ultimii partizani/fugari izolati au fost capturati sau ucisi. Desi fenomenul a fost inregistrat in diferite zone ale tarii, el a cunoscut cea mai mare intensitate in regiunile montane.

Una dintre zonele in care fenomenul rezistentei armate anticomuniste a atins cote deosebite a fost cea a Muntilor Apu­seni. Oamenii din zona au facut cu­nos­tin­ta dupa 1947-1948 cu actiunile derulate de statul comunist pentru preluarea controlului total asupra societatii. Masu­ra “nationalizarii” padurilor detinute de per­soane fizice, comunitati rurale, so­cie­tati caritabile etc. i-a afectat in cea mai ma­re masura pe oamenii din regiunile mon­tane, lipsiti de alte posibilitati de exis­tenta. Locuitorii din Muntii Apuseni, asa-numitii moti, traiau de sute de ani din exploatarea padurilor si, in unele locuri, a minereurilor feroase si neferoase. Motii si-au manifestat uneori nemul­tu­mi­rile in mod public, dar autoritatile au intervenit cu promptitudine, arestand si in­chizand numeroase persoane. De ase­me­nea, desfiintarea Bisericii Greco-Ca­to­­­lice, extrem de populara in zona, a re­pre­zentat o noua lovitura pentru multi moti, practic un atentat la vechiul lor mod de viata. Unii dintre cei persecutati pe motive politice si religioase au incercat sa scape de arestare intrand in clandestinitate, uneori constituindu-se in gru­puri. In unele cazuri, fugarii au avut pla­nuri de actiune anticomunista coerent formulate, in vreme ce, in altele, sin­gura ratiune a strangerii impreuna era supravietuirea pana la ivirea unui mo­ment politic favorabil, care ar fi permis inlaturarea regimului comunist. Une­ori, grupurile se destramau din cauze di­ferite, dupa cum au existat si formatiuni care s-au contopit cu altele. Zona Mun­tilor Apuseni a cunoscut mai multe asemenea grupari anticomuniste.

Un militar profesionist: Nicolae Dabija

Nicolae Dabija s-a nascut la 13 (sau 18) aprilie 1907 in orasul Galati, judetul Co­vurlui (astazi Galati), in familia unui tam­plar. Ramas orfan de tata la 9 ani, co­pilaria si adolescenta i-au fost marcate de privatiuni. Din cauza problemelor ma­teriale, in 1922 a intrerupt cursurile Liceului teoretic “Vasile Alecsandri” din Galati si s-a angajat ca functionar la o banca. In 1926 a intrat voluntar in armata, la Regimentul 13 Dorobanti Iasi, ceea ce avea sa fie inceputul carierei sale militare. Tanarul Dabija era apreciat de superiori, iar acestia l-au indemnat sa-si completeze studiile, astfel incat in 1926-1927 a urmat cursurile Liceului Mi­litar din capitala Moldovei. Aceasta i-a permis sa intre prin concurs la Scoala Mi­litara de Ofiteri de Infanterie de la Si­biu, pe care a absolvit-o in 1929. In anii urmatori a trecut prin diferite regimen­te, dar si pe la Liceul Militar “Ferdinand I” din Chisinau, unde a fost indragit de elevi. S-a casatorit in 1933 cu Florica An­gheluta, dar nu a avut copii. Sentimentele sale anticomuniste, de altfel comune cvasitotalitatii ofiterilor romani, ex­­plica aderarea la asociatia Romania anticomu­nista, in anul 1936.

Pe 15 octombrie 1941, capitanul Nico­lae Dabija a fost trimis pe frontul de Ra­sarit cu Regimentul 38 Infanterie. A par­ticipat in mod activ la luptele din Peninsula Kerci si din Caucaz, in 1942-1943. Confruntarile de aici l-au facut unul dintre cei mai cunoscuti ofiteri ro­mani de rang inferior. Recunoscandu-i-se meritele, Nicolae Dabija avea sa fie decorat atat de romani (a obtinut inclusiv Or­dinul “Mihai Viteazul” clasa a III-a), cat si de aliatii germani (“Crucea de Fier” clasa I si clasa a II-a). Potrivit unor in­formatii, Nicolae Dabija vorbea foarte bine limba rusa. El si-a alcatuit o echipa de sapte militari, care, echipati asemeni so­vieticilor, treceau periodic - uneori la 3-4 zile - in liniile Armatei Rosii. Coman­doul urmarea obtinerea de informatii de­spre dispozitivul local sovietic, ofiterul ro­man avand obiceiul de a lasa note de ge­nul: “Pe aici a trecut capitanul Dabija”. Uneori romanii se intorceau in propriile linii si cu prizonieri. Ofiterul roman a participat la luptele pentru apararea Crimeii in toamna anului 1943-primava­ra anului 1944 si a fost ranit de doua ori, in cele din urma fiind evacuat in tara. Este de inteles de ce, atunci cand sovieticii au reusit sa reocupe Crimeea, ei l-au cautat pe ofiterul roman care pur si simplu ii sfidase, provocandu-le pierderi importante. Datorita ranii din Crimeea, ca­re i se deschisese, dar si imbolnavirii de erizipel, maiorul Nicolae Dabija a ramas in spital si nu a participat la luptele de pe frontul de Apus. De la 1 decembrie 1944 a continuat sa serveasca la Regimentele 4 si 10 Graniceri.

Dupa incheierea celui de-al doilea raz­boi mondial, prin Decretul regal 1783/4 iunie 1945, Nicolae Dabija a pri­mit din nou Ordinul “Mihai Viteazul” cla­sa a III-a cu spade. La cererea sa, la 22 iulie 1946 a fost trecut in cadrul disponibil. Datorita decorarii sale cu “Mihai Viteazul”, maiorul Nicolae Dabija a fost im­proprietarit cu cinci hectare de pamant langa Arad, mai precis la Aradul Nou, unde s-a si stabilit cu sotia dupa 1946.

Insa rusii nu aveau obiceiul sa-i uite pe cei care le produsesera importante pier­deri in timpul razboiului. Pentru a sca­pa de grave si previzibile consecinte, Nicolae Dabija s-a ascuns. El avea sa fie mentionat in actele Securitatii drept “criminal de razboi”, dar fara a se preci­za care erau crimele sale.

Fratii Macovei

Familia Macovei (apare si sub forma Macavei) era una dintre familiile respecta­bile din comuna Bucium (sau Bucium Muntari), actualul judet Alba. Nicolae Ma­covei a fost inainte de 1940 comisar in Siguranta Generala a Statului, calitate in care le-ar fi cercetat pe activistele comuniste Ana Pauker si Constanta Cra­ciun. Deoarece comportamentul sau fusese civilizat, N. Macovei a fost doar pensionat in 1945 si lasat in pace o vreme. Revenit in comuna Bucium, a intrat in conflict cu Ioan Jurj, seful comunistilor locali. A reusit sa scape de arestare, desi in urmarirea lui (si a fratilor sai) au fost angrenate importante forte represive. Ceilalti frati Macovei aveau profesii diverse: Alexandru era ofiter, Traian era subinginer, Viorel era avocat. Ei erau ne­potii lui Stefan Ciceo Pop, fost fruntas al Partidului National din Transilvania.

Daca e sa dam crezare sintezelor Se­cu­ritatii, fratii Traian si Alexandru Macavei erau urmariti de jandarmerie in vara anului 1948 pentru contrabanda cu aur si pentru furt. Traian a ranit patru politisti care-l urmareau, apoi a plecat in munti impreuna cu fratele sau Alexandru. Ei au ucis in timpul unei lupte, in octombrie 1948, doi plutonieri majori de jandarmerie (se pare ca ultima actiune s-a produs in Rosia Montana). In 1948, fratii Traian, Alexandru si Nicolae Macavei erau men­tionati intr-un document al Securitatii ca initiatori ai unui grup de rezistenta armata anticomunista in sud-estul Muntilor Apuseni.

Constituirea Frontului Apararii Nationale. Corpul de Haiduci

In contextul schimbarilor politice im­­por­­­tante din Romania, maiorul Nicolae Dabija a intrat in contact cu persoane im­plicate in rezistenta anticomunista. Prin intermediul maiorului deblocat Ion Opreanu, in februarie 1948, Dabija i-a cunoscut pe fratii Macovei. Avea sa se con­stituie astfel organizatia Frontul Apa­rarii Nationale. Corpul de Haiduci (mai apare si sub numele de Frontul Apa­rarii Patriei Romane). Decizia maio­rului de a se angaja in lupta anticomu­nis­ta avea sa primeasca un impuls ca urmare a arestarii fratelui sau, maiorul Mircea Dabija, membru in organizatia Re­zistenta spirituala (grupul Turda), de sub conducerea comandorului Vania Dicescu. Securitatea avea sa-i considere pe Nicolae Dabija si pe Traian Macovei drept liderii Frontului Apararii Nationale. In faza initiala, organizatia a difuzat manifeste antiguvernamentale sub forma de proclamatie, manifeste elaborate de ma­iorul Dabija.

La 19 decembrie 1948, maiorul Dabija a avut o consfatuire cu fratii Traian si Alexandru Macovei, precum si cu liderii gruparilor anticomuniste din judetul Alba. Pe 22 decembrie 1948, grupul Dabija-Macavei (in continuare grupul Dabija) a atacat Perceptia Teius, de unde a luat 310.000 de lei, pentru a-si procura ar­mament, munitie, masini de scris, un sapirograf si 100 de percutoare pentru con­fectionarea minelor, dar probabil si pentru a marca deschis lupta impotriva re­gimului. S-a planuit si atacarea depozitului de armament de la Campeni si ca­zarma Batalionului de Vanatori din ace­easi localitate.

Grupul Dabija opera pe versantul oriental al Muntilor Apuseni, mai exact pe Muntele Runculetul Grosilor, sub Muntele Mare, judetul Turda, in apropierea co­munelor Bistra si Campeni. Zona era montana, neprielnica agriculturii. Din acest motiv, cei mai multi locuitori isi cas­tigau existenta muncind in padure la ta­ierea si transportarea lemnului, dar si din pescuit si vanat. In timpul celui de-al doi­lea razboi mondial, motii din zona fa­cu­sera parte din Batalionul 1 Fix, iar du­pa incheierea pacii multi au continuat sa detina arme si efecte militare.

Maiorul Dabija si cativa dintre apro­pia­tii acestuia s-au deplasat in toamna anului 1948 la circa 20 de km nord-est de Campeni, pe Muntele Mare, la cota 1201, unde au ales un loc pentru instala­rea taberei. Potrivit unei marturii, au fost construite doua adaposturi mari, cap­tu­si­te cu barne de brad. Alte date mai ama­nuntite - furnizate de documentele de arhiva si de martori - scot in evidenta ca pentru a se adaposti si a se putea apara partizanii au construit “o cazemata foar­te bine reusita si intarita din lemn si pia­tra”. Cazemata inca mai era vizibila si dupa 40 de ani. “sEat a fost sapata in coasta unui munte acoperit de mo­lizi: podeaua, peretii si tavanul au fost facute din grinzi rotunde de molid si armate la fel ca in lucrarile mi­niere. Apoi a fost acoperita cu glii de pamant si iarba peste care s-au im­plantat braduti pentru a masca mai bine locul. Inauntru, pe lateral si-n fund erau injghebate paturi de scan­duri (priciuri) unde puteau sa se ada­pos­teasca chiar 50 sdet persoane. Intrarea era la nivelul solului, orientata spre vale. Tot spre vale erau si doua ge­mulete cu sticla (...). Inauntru, chiar langa intrare, in ambele parti erau doua masute de lemn, iar in partea stanga o vatra inchisa cu un cos care iesea printre glii numai pana la ni­velul solului. In aceasta vatra se aprindea un foc abia palpait pentru a mai dezgheta atmosfera.” Grupul a stat in cazemata intreaga iarna a anului 1948-1949. Se facea de paza in permanenta, conform unui grafic stabilit de maiorul Dabija, nefiind exceptat nici un membru al grupului, nici macar femeile. Ma­iorul Dabija si-a organizat oamenii din directa subordine in grupe si a realizat un program de instruire militara. De asemenea, s-au confectionat mine din bucse de caruta, care contineau trotil si capse. In vederea mentinerii disciplinei, tot maiorul Dabija a redactat un regulament militar, incluzand indatoriri, recompense si pedepse, precum si un ju­ra­mant, preconizat a fi depus pe 4 martie 1949.

Cei mai multi membri ai grupului din munti erau straini de zona. Intelegem de ce, daca din punct de vedere “tehnic si administrativ” conducerea o avea maiorul Dabija, in ceea ce priveste orientarea in teren un rol important a revenit lui Tra­ian Ihut si ex-plutonierului Ioan Scridon, fost sef al postului de jandarmi Sohodol pana in 1947, cand a fost dat afara din Jandarmerie. Traian Ihut s-a nas­cut in 1917, in comuna Bistra, judetul Turda, intr-o familie de tarani mijlocasi. Membru al Partidului National Taranesc, el a fost condamnat in anul 1947 la sase luni inchisoare “pentru port ilegal de arme”. Disparuse de la domiciliu in anul 1948, gasindu-si adapost in muntii din regiunea Turda. Ihut era considerat un patriot in regiunea sa natala. Un alt partizan care cunostea zona era Nicolae Sa­lagea, zis Misu, din satul Dealul Cap­sei, comuna Campeni. Tinand cont de aceste atuuri, nu este de mirare ca de aprovizionare s-au ingrijit Traian Ihut si Nicolae Salagea, zis Misu. Informatiile de­spre organizatiile “de masa” aflate sub control comunist, primirea si expe­die­rea corespondentei au fost asigurate de eleva Alexandrina Pop, din comuna Bistra (in sursele orale ea apare ca studenta la Cluj inca din 1946, in timpul campaniei electorale din acel an in­dem­nan­du-si consatenii sa voteze impotriva comunistilor). Pentru a-si acoperi activitatea in organizatia de rezistenta, aceasta declara in comuna ca era eleva la Scoala Normala din Cluj, in realitate ea stand in cazemata din munte, alaturi de ceilalti luptatori anticomunisti. Din cand in cand, la sarbatori, Alexandrina Pop fa­cea deplasari in comuna Bistra si in Cam­peni, ca si cand ar fi venit acasa cu invoire sau in vacanta. De asemenea, ea era si infirmiera grupului, in acelasi timp indeplinind si misiunea de a-i conduce in tabara din munte pe cei sositi pentru a lua legatura cu grupul in vederea instruirii si participarii la lupta anticomunista.

In comunele judetului Alba au fost constituite grupuri de sprijin inarmate si o retea care furniza informatii despre mis­carea autoritatilor. Au fost recrutati membri inarmati, care erau asteptati in ta­bara din munte dupa 1 martie 1949.

Planurile si pregatirile maiorului Nicolae Dabija

Maiorul Dabija intentiona sa unifice sub comanda lui toate grupurile anticomu­niste din Muntii Apuseni, dar si sa-si coordoneze actiunile cu luptatorii antico­mu­nisti din Banat, Muntii Fagaras s.a.m.d. Planul lui era ca, in momentul in care grupul pe care il comanda direct ar fi atins 100 de luptatori, sa declanseze in­su­rectia si sa atace depozitele de armament, dar si sediile institutiilor de stat, inclusiv ale Securitatii si Militiei. Dupa inarmarea in acest fel a oamenilor, maio­rul Dabija avea in vedere capturarea punc­telor strategice. Securitatea avea sa sustina ulterior ca Frontul Apararii Nationale se pregatea de “actiuni puternice” pentru vara anului 1949. In cazul in care ar fi izbucnit un razboi - marea speranta a partizanilor, dar si a unei importante parti a populatiei (e de presupus ca a celei mai mari) -, Nicolae Dabija intentiona sa blocheze defileele Mu­resului, Somesului, Oltului, Prahovei, Dornei si sa efectueze actiuni de sabotaj in regiunea petroliera Ploiesti. Nicolae Dabija si Alexandrina Pop au redactat si multiplicat o proclamatie adresata mo­tilor, scopul fiind crearea unei atmosfere propice declansarii unei revolte an­ticomuniste de masa. Convingerea liderului organizatiei era ca populatia avea sa se ridice la lupta si sa treaca la har­tui­rea trupelor sovietice in cazul izbucnirii raz­boiului. Unii martori sustineau ca maiorul Dabija conta in actiunea sa si pe ajutorul unitatilor de vanatori de munte din Campeni si Abrud.

Pentru a-si spori sansele de reusita in lupta anticomunista, precum si pentru a afla date cat mai sigure despre izbucnirea asteptatului razboi, organizatia a cautat sa-si faca, in 1948, legaturi in lumea reprezentantelor diplomatice din Bu­curesti. Prin maiorul deblocat Nicolae Ni­tescu, cumnatul sau, maiorul Nicolae Dabija urma sa primeasca mesaje cifrate. Ulterior, asupra lui Nitescu s-au gasit atat cifrul, cat si un chestionar care cuprindea informatii cu caracter politic si militar pe care trebuia sa le transmita lui Dabija. Un cifru de acelasi tip avea sa fie gasit si asupra liderului organizatiei. Prin Mihai Angheluta, fost functionar in Ministerul de Externe, de asemenea cumnat (sau var prin alianta) cu el, Dabija spera sa stabileasca legaturi cu di­plo­matii occidentali la Bucuresti. El a reusit sa obtina o audienta la consulul turc din Bucuresti prin intermediul Mariei Vasian (care se pare ca era cadru medical si facea injectii sotiei diplomatului turc amintit), sub pretextul ca vrea obti­ne­rea unei vize. In timpul audientei, Dabija i-a destainuit consulului ca este comandantul unei importante organizatii an­ticomuniste si l-a rugat sa-i intermedie­ze legatura cu Misiunea Americana, in­ma­nandu-i in acest scop si un memoriu scris in limba franceza. Desi initial turcul s-a aratat dispus sa-l ajute, peste cateva zile raspunsul a fost negativ.

Tot la Bucuresti, in mai 1948, maiorul Dabija a stabilit legatura cu generalul Dumitru Petrescu, fost atasat militar al Ro­maniei la Washington, comunicandu-i acestuia intentiile organizatiei si ca se pune sub ordinele sale. Generalul Petres­cu urma sa dea un ajutor important or­ga­ni­zatiei prin relatiile pe care le avea cu occidentalii, indeosebi cu americanii.

Maiorul Nicolae Nitescu a procurat grupului din Apuseni explozibil si tuburi amortizante, precum si niste piese care faceau parte din dispozitivele de alarma pe care le avea in vedere Dabija, construite la ateliere din Capitala. In decembrie 1948-ianuarie 1949, un curier al ma­iorului Dabija, pe nume Cosma, s-a de­plasat la Bucuresti, unde prin interme­diul lui Nitescu a achizitionat diferite mate­riale (coli de hartie, o pereche de bocanci, un stilou, plicuri, o pila de fie­ras­trau, smirghel, sfoara, ace de cusut si alte obiecte casnice).

La inceputul anului 1949, grupul Dabija avea 24 de membri, plus un numar important de sustinatori in localitati. Dintre acestia, ii cunoastem nominal, pe lan­ga cei deja amintiti, pe mai multi dintre ei: Avram Ihut si Ion Ihut, ambii din Bistra; Misu Ioan din Dealul Capsei, comuna Bistra; Ioan Oarga, student la Aca­de­mia Comerciala din Brasov; Simion Moldovan, student la Academia Comerciala din Bucuresti. Se mai afla in tabara din munti si sotia maiorului Dabija.

Liga Apuseana a Motilor (LAM) si colaborarea cu Frontul Apararii Nationale. Corpul de Haiduci

Frontul Apararii Nationale. Corpul de Haiduci a beneficiat si de ajutorul unor organizatii subversive din localitatile mai mari din jurul Muntilor Apuseni, dupa cum reiese din memoriile unor con­tem­porani. Spre exemplu, Alexandru La­zar, magazioner la intreprinderea Industria Sarmei, din Campia Turzii, dar ori­ginar din comuna Musca, situata intre Bis­tra si Baia de Aries, a ajutat grupul Da­bija (dar se pare ca si grupul ca­pi­ta­nului Diamandi Ionescu, care actiona in vecinatate) cu echipament si alimente. Ba mai mult, el a initiat chiar constituirea unei organizatii de sprijinire a partizanilor, de propaganda anticomunista, pentru ca intr-un moment favorabil sa treaca la actiune deschisa. Gruparea a primit numele de Liga Apuseana a Motilor. Alexandru Lazar a intocmit un manifest anticomunist, pe care prin intermediul ca­torva colegi si prieteni din Campia Turzii, Turda, Cluj etc. l-a difuzat in diferite locuri din tara. Batut la masina, manifestul era pus in cutii de chibrituri, distribuite apoi fie direct unor persoane, fie prin oferirea amabila a unui foc in vederea aprinderii tigarii si “uitarea” in mana fumatorului, fie prin scaparea pe jos in aglomeratii, de unde erau ridicate intam­plator de trecatori. Lazar a inmanat un astfel de manifest unui ucenic, al carui tata se inscrisese in partidul comunist, iar tanarul l-a depus la secretarul orga­ni­za­tiei de partid de la Industria Sarmei. Filat de Securitate timp de mai multe sap­tamani, Alexandru Lazar a fost prins in primavara anului 1949 in timp ce urca la munte in vederea intalnirii cu fratii Ma­co­vei si cu alti partizani. In acel moment avea la el cateva perechi de bocanci pe care le achizitionase cu sacrificii pentru partizani.

(Continuare in numarul urmator)