Pe aceeași temă
Distrugerea Frontului Apararii Nationale. Corpul de Haiduci
Seful Securitatii din Campeni, un anume Nicoara, a exercitat presiuni extraordinare asupra populatiei din zona pentru a da de urma partizanilor. In cele din urma, practicile sale extreme au avut rezultatele scontate, reusind sa afle unde se gasea adapostul grupului Dabija. O marturie orala releva ca în identificarea grupului de catre Securitate ar fi jucat un rol "preotul militar ortodox Oniga", din Bucuresti, agent secret. Insa maiorul Dabija a aflat de tradarea preotului si l-a arestat. Potrivit altor surse orale, un grup de rezistenta din vecinatate, aflat sub comanda sublocotenentului deblocat Stefan Popa, a fost infiltrat de Securitate. Agentul principal al politiei politice a fost un anume Emil Oniga (însa maior), din Cluj (sau comuna Micoslaca), care ajunsese falit în urma jocului de carti, a petrecerilor cu femei si a bauturii. Se pare ca, de fapt, maiorul Oniga constituise în 1948 o organizatie subversiva formata din militari. Securitatea a lansat ideea ca Oniga era agentul ei, inclusiv maiorul Dabija crezand zvonul. Organizatia maiorului Oniga avea sa fie tradata, iar membrii ei arestati si condamnati în anul 1949.
Prin intermediul primarului Iuliu Ghera, Augustin Rastei, din comuna Bistra (sau Varsii Mici), a fost recrutat de Securitate în ianuarie 1949. Frate vitreg al partizanilor Avram si Traian Ihut, Augustin Rastei a profitat de garantiile date de cei doi si a intrat în grupul maiorului Dabija. El a transmis politiei politice informatii despre situatia de pe Muntele Mare. Mai mult chiar, la 1 martie 1949 l-a convins pe Avram Ihut sa se predea. Securitatea si Militia l-au prins pe Avram Ihut în noaptea de 2 martie 1949, în satul Garde, dupa care l-au dus la Campeni. Supus torturilor, prizonierul a recunoscut ca era membru al grupului Dabija si a oferit informatii despre numarul de oameni si locul în care era amplasata cazemata acestora.
La 1 martie 1949, în tabara din munti erau doar 7 partizani, alti 5 fiind plecati dupa alimente. În 2 martie 1949 au sosit înca 17 luptatori anticomunisti, în zilele urmatoare fiind asteptate alte grupuri înarmate. Partizanii erau înarmati cu pistoale automate, arme ZB si grenade.
Grupul a fost distrus la începutul lunii martie 1949 ca urmare a unei interventii comune a Securitatii si Militiei. Trupe din Batalionul 7 Securitate Cluj (Floresti), dotate cu pusti, mitraliere si grenade, au fost transportate în camioane (un fost sergent din aceasta unitate amintea de transportul efectuat cu o garnitura speciala de tren) pe 3 (sau 4) martie 1949 în comuna Bistra. Soldatilor li s-au mai alaturat securisti si activisti comunisti din Campeni, efectivele ajungand la 150 de oameni. Calauze erau prizonierul Avram Ihut, brigadierul silvic Solomon Onet si padurarul Alex. Selagea. Dupa ce au parcurs 20 de km, în noaptea de 3/4 (sau 4/5) martie 1949, securistii au încercuit si atacat tabara partizanilor din locul numit La Grosi, în Muntele Mare. Colonelul Mihai Patriciu, seful Regionalei de Securitate Cluj, ar fi supravegheat întreaga actiune.
Potrivit marturiei unui localnic, sosirea trupelor fusese observata de partizani, care au trecut în aparare si chiar au reusit sa-i respinga pe securisti. Lupta a durat mai multe ore. Cativa luptatori, în frunte cu maiorul Dabija si cu unul din fratii Macovei, au reusit sa sparga încercuirea, retragandu-se prin padure pe Valea Filii. Unul din soldatii care au participat la asaltul asupra taberei partizanilor a oferit mai multe detalii despre lupta din Muntele Mare. La actiune ar fi participat forte importante, cel putin doua companii. Intrarea în cazemata era pazita de un plutonier de jandarmi si un caine lup. Securistii au împuscat cainele, moment în care partizanii au iesit afara si au deschis focul. Din cauza drumului lung facut prin zapada, mitralierele rusesti cu care erau dotate trupele de Securitate aveau probleme de functionare. Una dintre cele doua femei din grup i-ar fi spus lui Dabija ca situatia impunea predarea imediata. In acel moment maiorul a scos pistolul si a împuscat-o. Inarmata cu un pistol si cu un cutit, cea de-a doua femeie a încercat sa iasa din încercuire, dar a fost imobilizata de un plutonier, nu înainte de-i smulge acestuia complet o ureche. Maiorul Dabija a reusit sa iasa din încercuire dupa ce a provocat o explozie care a produs pierderi în randurile securistilor. Cat priveste pierderile partizanilor, batranul securist le ridica la 17 morti în lupta, precum si 8 prizonieri. Alti 11 oameni scapasera deoarece plecasera cu o zi în urma în satele din jur pentru a se aproviziona.
Documentele Securitatii ofera informatii diferite despre confruntarea sangeroasa din Muntele Mare: au fost ucisi în lupta 7 partizani, 12 au fost capturati (în frunte cu maiorul Dabija, iar 3 au scapat din încercuire. Unele marturii dau 5 morti (4 barbati si o femeie) si 11 prizonieri din randurile partizanilor. Se presupune ca femeia moarta ar fi fost sotia (însarcinata a) maiorului Dabija, care, fiind ranita si netransportabila, a fost ucisa chiar de sotul ei, pentru a nu cadea vie în mainile Securitatii. In timpul luptei, Alexandrina Pop a acordat îngrijiri ranitilor din ambele tabere, ceea ce avea sa se dovedeasca un atu în timpul procesului.
Au fost ucisi si 5 securisti: 2 plutonieri majori de jandarmerie, un subofiter si 2 ostasi din Batalionul de Securitate Floresti; alti 5 ostasi din aceeasi unitate au fost raniti. Alte documente dau 3 morti în randurile trupelor (un subofiter si 2 soldati) si 6 raniti (un subofiter si 5 soldati). Intr-un tabel ulterior apar 9 raniti din fortele de Securitate si Militie. Soldatii morti au fost transportati la poalele muntilor, iar mai apoi îngropati cu onoruri militare. Unul dintre partizanii grav raniti - un morar din zona Aiudului - a fost transportat cu caruta alaturi de securistii aflati în aceeasi situatie. Spre deosebire de acestia, el a fost batut cu ciomege de brad de catre militari pana si-a pierdut cunostinta.
Probabil distrugerea grupului s-a datorat si faptului ca membrii sai erau destul de slab înarmati. Asertiunea este probata si de faptul ca Securitatea a capturat în urma actiunii în forta doar 6 arme de razboi, 3 pistoale-mitraliera, 238 de cartuse si o grenada. În mod logic a existat un consum important de munitie în confruntarea cu Securitatea, de vreme ce aceasta a avut pierderi relativ importante.
Un pluton de securisti împreuna cu tineri racolati din comuna Bistra s-au întors la cazemata pentru a sterge urmele trecerii pe acolo a partizanilor. Deoarece nu aveau unelte corespunzatoare, nici explozibili, au dat foc adapostului, dar acesta nu a ars complet. Unul dintre civili a taiat la un moment dat degetul unui partizan mort pentru a-i lua verigheta, pe care si-a pus-o pe unul din degetele sale. Trupurile partizanilor au fost aruncate în magazia de alimente a grupului, sapata în coasta muntelui, dupa care acoperisul a fost surpat peste ele. In primavara, cand s-au dezghetat si au început sa se descompuna, cadavrele au atras animalele salbatice. Numai atunci, cativa ciobani au avut curajul sa sape o groapa adanca si sa le acopere cu un strat mai gros de pamant.
Imediat dupa atacarea taberei din munti a partizanilor, au început si arestarile între membrii sau sustinatorii grupului Dabija aflati în satele de la poalele muntilor, dar si în localitati mai îndepartate. Au fost retinuti 4 tineri, dintre care 3 elevi, care urmau sa plece în munti, 4 complici sau tainuitori din Bucuresti, 18 gazde, favorizatori, curieri etc. Numarul celor arestati în randurile grupului Dabija în primavara anului 1949 s-a ridicat, conform datelor Securitatii, la 34: 16 partizani si 18 favorizatori, dintre care unul fusese în PNT, un altul simpatizant PNT, unul era legionar, 2 simpatizanti legionari, unul fusese în Grupul Etnic German, 7 în Frontul Plugarilor, iar 21 erau neîncadrati din punct de vedere politic.
Dabija si Macovei au ajuns în cele din urma la o moara din catunul Cheleteni, unde se gaseau, pe langa morar, alti doi localnici. Deoarece în încapere se afla un tablou de-al "tov. Stalin", cum spusese unul dintre munteni, maiorul Dabija l-a obligat pe acesta sa manance hartia, ceea ce s-a si întamplat fara cracnire. Dabija si Macovei s-au despartit în locul numit Lipaia, primul încercand sa ajunga la Turda, iar cel din urma luand-o spre Rosia Montana. Dabija s-a ascuns la un moment dat în zona cantonului CFR Musca, cu intentia de a gasi un mijloc de transport sigur spre Turda. Fiind extenuat, dupa zile de haituire prin munti, el i-a cerut adapost pentru cateva ore lui Aron Dinis, care avea o casa langa calea ferata. S-a suit în podul grajdului, unde a adormit. Gazda a intuit ca era vorba de un luptator din munti, a chemat cativa vecini (printre ei, Avram Rastei Pinter si Petru Dura Zurlea), împreuna tabarand asupra maiorului Dabija, pe care l-au imobilizat, legat, batut si apoi l-au transportat în centrul comunei. Maltratarea a continuat pe drum, maiorul fiind lovit crunt de mai multi locuitori ai satului Garbe. Spre exemplu, Gheorghe Bucea zis Bacu l-a lovit cu securea în spate, în acelasi timp înjurandu-l. Maiorul Dabija a fost predat militiei comunale, dupa care a fost dus la Campeni, iar de acolo la Turda. Cei care l-au prins pe Nicolae Dabija au fost recompensati de Securitate cu cate 10.000 de lei. Ei au fost prezenti ca martori si în procesul desfasurat dupa cateva luni la Sibiu. Din documente ale Securitatii reiese ca prinderea maiorului Dabija s-a produs la 21 martie 1949.
Prima parte a anchetei maiorului Nicolae Dabija, foarte dura, s-a desfasurat la Securitatea din Turda. La scurt timp dupa aceea, maiorul a fost transportat la Bucuresti, unde a fost supus interogatoriilor. Se pare ca prima declaratie a dat-o în fata anchetatorilor din Directia Generala a Securitatii la 25 martie 1949. Comandorul de aviatie Tudor Greceanu l-a întalnit pe maiorul Dabija într-o celula din cladirea centrala a Ministerului de Interne (viitorul sediu al CC al PCR), la 4 aprilie 1949. La 16 aprilie 1949, un ofiter care se ocupase de anchetarea lui Nicolae Nitescu, Mihai Angheluta, Ioan Cara si Titus Ceausu propunea înaintarea acestora Regionalei de Securitate Cluj, unde se gaseau în acel moment si ceilalti retinuti din grupul Dabija. Securitatea a intentionat la un moment dat reunirea într-un singur lot a liderilor si membrilor importanti ai grupurilor de rezistenta din Romania capturati în iarna-primavara anului 1949. Din motive pe care nu le cunoastem, aceasta idee nu a mai fost pusa în practica.
Ulterior, cei arestati în legatura cu grupul Dabija aveau sa ajunga la Securitatea din Sibiu, unde au avut parte de anchete salbatice, conduse de locotenent-colonelul Gheorghe Craciun. In celula maiorului Dabija a fost introdus un informator care avea misiunea de a afla ce gandea în realitate detinutul. Metoda a dat rezultate, la începutul lunii iunie 1949 aflandu-se ca maiorul oferea informatii eronate anchetatorilor. Mai mult chiar, el intentiona sa evadeze în timpul transportului de la penitenciar la Securitate si sa reia lupta anticomunista. Locotenent-colonelul Gheorghe Craciun, seful Securitatii Sibiu, a luat masuri pentru a preîntampina o asemenea posibilitate.
Membrii familiei Macovei, care au jucat un rol central în grupul de rezistenta, au platit un pret urias. Din documente reiese ca Alexandru Macovei, zis Sandu, a fost ucis la 20 iunie 1949, la Brad, în timpul unei operatiuni a Securitatii (sora lui relata ca a fost prins în munti si executat fara judecata de o echipa de securisti pe raza comunei Musca, judetul Alba). Nicolae Macovei a fost ucis candva în cursul anului 1949, în timpul unei actiuni desfasurate de Securitate la Bucuresti (aceeasi sora povestea ca a fost ucis în propria-i locuinta din Capitala împreuna cu fetita sa de 4 ani). Traian Macovei a fost ucis la 25 iulie 1949, la Lupsa, nu departe de Bistra si Campeni (potrivit unei marturii el ar fi fost judecat de Tribunalul Militar Sibiu, condamnat la moarte si executat la 17 august 1950). Avocatul Viorel Macovei a fost arestat în 1951 la Sannicolaul Mare, judetul Timis, ajungand în cele din urma la Poarta Alba, unde a murit în conditii suspecte. Eugenia Bumbus, sora fratilor Macovei, a fost arestata la 6 februarie 1949 la Baia Mare, torturata de securisti, dusa apoi la Oradea, iar de acolo la Sibiu, de unde a fost eliberata în primavara anului 1949.
Din liste fragmentare aflam ca în luptele cu Securitatea au (mai) cazut: Ion Cigmaian, maistru din localitatea Sibot; Ieronim Contan, plugar din localitatea Coslar; Nicolae Moldovan, student din Teius; Cornel Pascu, învatator din Benic; Victor Vandor, învatator din Întregalde, actualul judet Alba. Au existat mai multe cazuri de luptatori anticomunisti ucisi de Securitate imediat dupa capturare, fara a mai ajunge în fata justitiei: Traian Lupea, din Obreja, judetul Alba; Alexandru Moldovan, din Teius, judetul Alba; Ioan Morarescu, învatator din Metes, judetul Alba; Axente Pacurar, student din Coves, judetul Mures; Nechifor Petrascu, plugar din Susa, judetul Alba; Gheorghe Picos, din Galda de Jos, judetul Alba; Eugen Pintea, student din Targu Mures; Sabin Solomon, student din Alba Iulia; Ioan Turcu, ceferist din Teius, judetul Alba. Este posibil ca unii dintre cei amintiti mai sus sa fi facut parte din grupul Stefan Popa, anihilat de Securitate la scurt timp dupa formatiunea maiorului Nicolae Dabija.
Represiunea s-a îndreptat si împotriva familiilor celor din rezistenta. Spre exemplu, parintii si sotia lui Ihut Traian, cu un copil de trei luni, au fost arestati chiar în noaptea în care se pregatea asaltul asupra taberei din munti a partizanilor. Bunurile lor au fost confiscate, ridicate si transportate la Campeni. Arestarile au continuat a doua zi în randurile localnicilor, fiind vizati oamenii mai înstariti, dar si intelectualii banuiti ca aveau sentimente anticomuniste. Între acestia s-au aflat sotii Gheorghe si Maria Balea; sotii Nicolae (sau Niculita, preot) si Constanta Bucea, Viorica Gasca (sotia pictorului Eugen Gasca), medic la dispensarul comunal, Alexandru Sofron Ganea, Ana Dura, vaduva de razboi. Dupa arestare, preotul Nicolae Bucea a fost dus la Turda si batut bestial de doi tineri ofiteri de Securitate (Octavian Sortan si Ion Dragea) originari chiar din comuna sa.
Procese, condamnari, executii
Membrii capturati ai grupului Dabija si cei din formatiunile de sprijin au fost reuniti în loturi, acestea fiind trimise în justitie în cea de-a doua jumatate a anului 1949.
Dosarul lotului Nicolae Dabija a fost instrumentat de locotenent-colonelul Gheorghe Craciun, seful Securitatii din Sibiu. Un fost detinut îl descria astfel pe Craciun: "un om cu frunte îngusta, cu privire crunta, un om patruns de Satana, care nu zambea niciodata". Lotul Nicolae Dabija a fost judecat între 1-4 octombrie 1949 la Sibiu, în fata instantei fiind trimisi 25 de inculpati. Procesul s-a desfasurat cu usile închise. Nu au fost acceptati în sala decat tinerii activisti de partid, adusi de la diferite întreprinderi special pentru a vedea cum îsi primeau rasplata "dusmanii poporului". In presa oficiala avea sa se vorbeasca de prezenta în sala de judecata a "unui însemnat numar de muncitori din Sibiu si tarani muncitori din împrejurimi". De altfel, exceptand mici comunicate, autoritatile nu au oferit prea multe informatii despre procesul de la Sibiu.
Prin sentinta nr. 816/4 octombrie 1949 a Tribunalului Militar Sibiu au fost pronuntate 7 condamnari la moarte prin împuscare: Nicolae Dabija; Ioan Scridon, fost plutonier de jandarmi, din comuna Benic, actualul judet Alba; Traian Mihaltan, mecanic din Teius, actualul judet Alba; Titus Onea, nepotul fratilor Macovei, student în anul IV la Facultatea de Medicina din Cluj, originar din Rosia Montana, actualul judet Alba; Augustin Ratiu, taran, din comuna Sarmasel, actualul judet Cluj; Gheorghe Oprita, taran, din comuna Balomiru de Camp, actualul judet Hunedoara; Silvestru Bolfea, taran din comuna Întregalde, actualul judet Alba. Celelalte condamnari: Alexandra Pop, Mihai Angheluta, Nicolae Nitescu, Simion Moldovan, la munca silnica pe viata; Ioan Oarga, Avram Ihut, Gheorghe Balea, Dumitru Magureanu, cate 10 ani munca silnica; Ioan Boia, 8 ani munca silnica; preotul Nicolae Bucea, 10 ani temnita grea; Iosif Talnaru (apare si ca Tarnaru) si Petre Cabulea, cate 8 ani închisoare corectionala; Titus Ceausu si Ioan Cara, cate 7 ani închisoare corectionala; Alexandru Catarina, Gheorghe Bara si Constanta Bucea, sotia preotului Nicolae Bucea, cate 5 ani închisoare corectionala; Viorica Bututui, 1 an închisoare corectionala. In presa oficiala avea sa se consemneze: "Sala Tribunalului Militar Sibiu a fost plina de oameni ai muncii care si-au exprimat satisfactia pentru sentinta data de Justitia Poporului" (sic!).
Decizia de condamnare la pedeapsa capitala a primilor 7 inculpati fusese practic luata de locotenent-colonelul Gheorghe Craciun. Recursurile lor au fost respinse. Sub supravegherea lui Craciun, cei 7 partizani au fost ridicati din penitenciar în zorii zilei de 28 octombrie 1949, la ora 4,40, pentru a fi executati, dar fara a li se spune motivul. La ora 5,00 au fost dusi la locul executiei si asezati în linie. Lui Nicolae Dabija si lui Ioan Scridon li s-au citit ordinele de degradare, cel dintai din gradul de maior de rezerva, iar cel de-al doilea din cel de plutonier de rezerva. De asemenea, tuturor condamnatilor li s-a comunicat respingerea recursurilor. Toti au fost legati la ochi (maiorului Dabija nu i s-a îndeplinit dorinta de a fi scutit de aceasta "favoare"), dupa care au fost asezati pentru executie. Condamnatii au rostit diferite cuvinte înainte de a fi împuscati. Traian Mihaltan a spus: "Cu aceeasi moneda va vom plati!". Silvestru Bolfea a zis: "Doamne ajuta!". Nicolae Dabija a strigat: "Traiasca Romania!". Probabil pentru a alunga nedumerirea din randurile soldatilor, comandantul plutonul de executie a spus imediat dupa aceea: "Tovarasi, ne-am îndeplinit datoria fata de clasa muncitoare" (sic!). La executie asistasera comandantii militari din Sibiu, membrii Biroului Judetenei PMR Sibiu si avocatii apararii. Cadavrele au fost apoi preluate de Militie si Securitate si îngropate sub directa supraveghere a locotenent-colonelului Gheorghe Craciun.
In perioada urmatoare, securistii aveau sa încerce sa-i intimideze pe alti retinuti din organizatia lui Dabija, amintindu-le ca maiorul a fost "împuscat ca un caine". Moartea maiorului Nicolae Dabija avea sa fie înregistrata la Primaria orasului Sibiu abia dupa 14 ani, sub nr. 6/11 octombrie 1963, cum avem motive sa credem ca s-a întamplat si în cazul celorlalti partizani executati la 28 octombrie 1949. Timp de mai bine de 40 de ani nu s-a stiut unde au fost îngropate trupurile celor 7 partizani. A existat însa un martor neutru al teribilei scene din zorii acelei zile de octombrie 1949, care a tinut secretul pana dupa caderea comunismului. Ion Silaghi, gropar la cimitirul reformatilor din Sibiu, a asistat întamplator la executie, ascuns dupa un tufis. Mai întai, securistii i-au pus pe cei 7 partizani sa-si sape groapa. Dupa împuscarea lor, soldatii au aruncat pamant peste ei, pe care doar l-au nivelat. Timp de cateva decenii, de ziua mortilor, groparul aprindea o lumanare pe mormantul fara cruce. Asa a reusit sa tina minte cu precizie locul unde se gaseau osemintele celor sapte. Prabusirea comunismului i-a permis lui Ion Silaghi sa faca public secretul sau. Pe baza marturiei batranului gropar, Asociatia Fostilor Detinuti Politici din Romania-filiala Sibiu, procurorii criminalisti si militari, politistii judiciari, un medic legist si persoane particulare au demarat operatiunile de identificare a ramasitelor partizanilor din Apuseni. La locul indicat au fost gasite, în ianuarie 1994, oseminte, bocanci, haine, inelul maiorului Nicolae Dabija si o bucata din dantura de aur a lui Titus Onea. Unul din numeroasele secrete ale Securitatii fusese adus la lumina.
Pentru Alexandrina Pop instanta luase initial în calcul condamnarea la moarte, la care s-a renuntat cand un ofiter de Securitate a spus în fata instantei ca a vazut-o pe inculpata acordand asistenta medicala ranitilor indiferent de tabara. Dupa condamnare, tanara a fost trimisa în lagarul de la Mislea, de unde a trimis o scrisoare surorii ei, însa dupa aceea nu s-a mai aflat mult timp nimic despre ea.
Impreuna cu alti condamnati la detentie din lotul sau, Ioan Oarga a fost dus la Aiud, iar în noiembrie 1949 a fost expediat în infernul de la Pitesti, unde tocmai începea asa-numitul proces de "reeducare", pe care l-a cunoscut din plin. Dupa ce a trecut pe langa moarte a fost trimis si la Canalul Dunare-Marea Neagra, în lagarul de la Peninsula, apoi la Deva, Brasov si Aiud, unde experientele nefaste au continuat pana la eliberare.
Parintii Alexandrinei Pop, Gheorghe si Maria Balea, au fost si ei arestati, lasand acasa patru copii cu varste între 3 si 13 ani. Cum aminteam, în urma procesului judecat de Tribunalul Militar Sibiu, Gheorghe Balea s-a ales cu 10 ani închisoare si confiscarea averii, din cauza ajutorului oferit partizanilor. El si-a ispasit condamnarea în închisorile Turda, Alba Iulia, Sibiu, Aiud, Jilava, Oradea, precum si în lagarele de munca fortata Peninsula si Valea Neagra, de la Canalul Dunare-Marea Neagra. Maria Balea a fost tinuta timp de 11 luni în stare de arest, dupa care s-a întors acasa. In lipsa ei, copiii fusesera torturati psihic de militianul Ion Daraban. Insa presiunile psihice au continuat, familia fiind ocolita de sateni, chiar supusa batjocurii unora care voiau si în acest fel sa obtina bunavointa puterii. Au fost supusi la cote imposibil de achitat, pretext pentru a li se confisca toate alimentele din casa. Ion Andresel, de 73 de ani, bunicul copiilor amintiti, a fost arestat în 15-16 august 1950 de la stana sa, torturat si împuscat în cap la Poarta Intrecai (sau Poarta Intrecailor, dar si Poarta între Cai), la intersectia a patru drumuri, în marginea satului Bistra. Potrivit unui martor, echipa de securisti i-a scos ochii batranului înainte de a-l împusca. Ingropat la suprafata, cadavrul sau a ajuns hrana pentru lupi.
Persecutiile nu s-au oprit aici. In noaptea de Rusalii a anului 1952, familiile Sofia Andresel (sotia lui Ion Andresel, cel asasinat de Securitate) si Maria Balea (fiica celor amintiti) cu cei patru copii minori (Sofia, Aneta, Laura si Liviu), Ion si Elena Catalina, Gheorghe si Sofia Bucea, precum si Maria Trifa (sotia lui Iosif Trifa, ucis de politia politica) au fost ridicate de Securitate. Tuturor li s-a permis sa-si ia foarte putine lucruri, au fost transportati la cea mai apropiata gara, urcati într-un vagon de vite si trimisi în Baragan, în localitatea Stancuta, la 40 de km de Braila. Lasati în camp, deportatii au fost nevoiti sa-si construiasca adaposturi, iar pentru a se întretine au lucrat pe o plata derizorie la fermele de stat din apropiere. Abia dupa patru ani li s-a permis sa se reîntoarca acasa, unde din averea lor nu mai ramasese nimic. Spre exemplu, Maria Balea a constatat ca locuinta, mobila si lucrurile din casa erau distruse sau disparute; 13 vite si 10 oi fusesera luate de altii, iar cea mai mare parte a celor 15 hectare fusesera înstrainate. S-a aflat apoi ca bunurilor celor deportati fusesera furate sau distruse de consateni, cei mai zelosi dovedindu-se împuternicitul raional Ioan Selagea, agentul agricol Sabin Popa, secretarul PMR Petru Gata, precum si Constantin Toader, Nicolae Furdui, Nicolae Mimet etc.
Dupa arestarea sa în primavara anului 1949, Alexandru Lazar, liderul Ligii Apusene a Motilor, a fost dus la Securitatea din Turda, unde a avut parte de bine cunoscutul tratament al "organelor", ceea ce l-a determinat sa recunoasca legaturile directe cu partizanii din Muntii Apuseni.
In legatura cu aceasta organizatie au fost arestate peste 150 de persoane, dintre care 25 de femei. Intre ele se aflau Ioana David, gravida, si mama ei, în varsta de 60 de ani. Zeci de oameni s-au regasit la un moment dat în curtea Securitatii din Turda, cu mainile legate în lanturi si culcati cu fata în jos, asa cum le ordonase un securist care îi pazea. Doar unui batran care avea peste 80 de ani, era orb de mai multa vreme si ofta din greu i s-a îngaduit sa nu stea cu fata în jos. Octogenarul se numea Nichifor si era unchiul lui Alexandru Lazar, caruia îi declarase ca si el era gata sa contribuie la sustinerea partizanilor cu branza din productia proprie. Dintre cei arestati atunci mai sunt cunoscuti Nicodim Motora, taran înstarit din Certege, care daduse de mancare unui om necunoscut urmarit de Securitate; Iosif Razmeris, etnic tigan din comuna Mahaceni, paznicul cirezii de bivoli a localitatii, arestat deoarece nu îi denuntase pe doi necunoscuti care îi luasera cu forta mancarea din traista.
Din documente stim ca la sfarsitul lunii septembrie-începutul lunii octombrie 1949, Serviciul Judetean de Securitate Turda avea în ancheta organizatia Liga Apuseana a Motilor, constituita din 36 de persoane: Alexandru Lazar, Maria Lazar, Panfil David, Teofil David, Ioan Filip, Vasile Moise, Eugen Suroiu, Iulian Popescu, Ion Carja, Victor Petruta, Alex. Cosma, Teodor Hisiu, Ioan Surdu, Gheorghe Pavel, Ioan Nicoara, Ilie Stoica, Valeria David, Ioana Petruta, Aurel Albu, Ioan Tarta, Salvina Oprea, Sofia David, Ioan Man, Dionisie Oltean, Vasile Nicoara, Ioan Vartan, Traian Petruta, Gheorghe Latis, Ioan Apahidean, Iosif Campian, Matei Radu, Gh. Teodorescu, Maxim Margineanu, Gh. Inocan, Ioan Fonoage, Pavel Huzmezan. Securitatea aprecia ca ancheta avea sa se finalizeze la 20 octombrie 1949.
Interogatoriile celor arestati în legatura cu Liga Apuseana a Motilor au fost foarte dure, "avandu-se în vedere ca securistii erau si anchetatori, oameni absolut nepregatiti, simpli meseriasi luati din fabrici si instruiti sa loveasca cu ciomegele pentru a obtine declaratiile necesare încheierii unui dosar de trimitere în fata tribunalului militar". Tortionarii primeau ordine de la Regionala de Securitate Cluj, dar si de la secretarul organizatiei de partid Turda, M. Schwarz (si-a schimbat numele ulterior în Mihai Negru, ocupand pozitii înalte la Cluj, în învatamant). Un rol l-ar fi avut în ancheta si un consilier sovietic prezent la Turda sub pretextul oferirii de sfaturi pe probleme economice. Intre anchetatori s-a remarcat o femeie, Margareta Hegedus, care se specializase în lovirea barbatilor peste testicule pana cand acestia îsi pierdeau cunostinta. In anii 1949-1950 se spunea ca omorase în bataie doua persoane, iar în actiunile de lichidarea a partizanilor din Muntii Apuseni împuscase personal cinci oameni.
Grupul celor arestati si inclusi în acest lot a cunoscut înca din faza cercetarilor frictiuni interne. Unii arestati - în special muncitori din fabrica de la Campia Turzii, între ei evidentiindu-se Ioan Nicoara si Maxim Margineanu - si-au manifestat nemultumirea în arest ca Alexandru Lazar era cap de lot. In mod paradoxal, ei nu puteau accepta ca organizatia lor nu fusese initiata si condusa de cineva cu statura intelectuala deosebita si cu un important prestigiu social.
Securitatea a urmarit impunerea lui Ion Carja ca lider al acestui lot, încercandu-se obtinerea declaratiei sale ca a predat manifestul organizatiei, prin intermediul lui Serafim Buta, agent de presa, Misiunii Americane la Bucuresti. In acest fel s-ar fi obtinut implicarea Statelor Unite într-un proces care ar fi permis invocarea unei cunoscute teze sovietice, ca imperialismul american dorea subminarea regimurilor "populare".
Lotul Alexandru Lazar a fost judecat de Tribunalul Militar Cluj în ianuarie 1950, fiind permis accesul publicului, inclusiv al rudelor celor inculpati. Acuzatiile au fost diverse: legaturi directe cu grupurile de rezistenta armata anticomunista, relatii cu Ambasada Statelor Unite ale Americii la Bucuresti, pregatiri pentru primirea unor parasutisti în eventualitatea unei interventii straine, agitatii anticomuniste si asocierea în "actiunile criminale" ale altor grupuri paramilitare, toate încadrabile în articolul 209, punctele 2-4 din Codul Penal. Pedepsele pronuntate în cazul acestui lot au variat între maxim 10 ani, cazul lui Alexandru Lazar, si minim 2 ani, pentru Ioan Nicoara. Ion Carja a primit o condamnare medie, constand în 5 ani închisoare corectionala, 3 ani interdictie civila si confiscarea averii.
Executii fara judecata
Securitatea a dovedit cu prisosinta, în mod deosebit în primii ani de existenta, ca nu respecta nici macar legile existente. Ea a încalcat de nenumarate ori hotararile judecatoresti. Astfel s-a întamplat si în cazurile unor partizani, care, desi condamnati la diferite termene de detentie, au fost totusi asasinati. Unii dintre cei care au cazut victime acestei proceduri au facut parte din Frontul Apararii Nationale. Corpul de Haiduci sau au fost în legatura cu aceasta organizatie. La 2 aprilie 1950 au fost asasinate cateva persoane detinute la Regionala MAI Cluj: Simion Moldovan, elev la Blaj, condamnat anterior la munca silnica pe viata; Alexandru Maxim, munca silnica pe viata; Nicolae Nitescu, munca silnica pe viata; Alexandra Pop, munca silnica pe viata; Ioan Robu, munca silnica pe viata. In ziua de 3 aprilie 1950 a fost ucis Mihai Angheluta, condamnat la 20 de ani munca silnica. Documentele interne ale Securitatii aveau sa retina ca în toate cele sapte cazuri fusese vorba de "deces natural".
Ultimii membri ai grupului Dabija, Nicolae Salagea si Traian Ihut, au rezistat ca fugari izolati o vreme, dar în cele din urma au fost si ei ucisi în luptele cu Securitatea, primul în septembrie 1950, cel de-al doilea în iulie 1952.
Rezistenta armata anticomunista din zona Muntele Mare, în special a grupului condus de maiorul Nicolae Dabija, a avut parte si de recunoastere publica dupa caderea regimului comunist. In memoria celor ucisi în lupta, executati cu sau fara judecata, precum si a celor deportati, la 19 august 2001 a fost inaugurat un monument - o cruce - în comuna Bistra, judetul Alba.
