Pe aceeași temă
In urma cu 25 de ani, in august 1980, se petrecea un eveniment cu o semnificatie istorica mondiala: pentru prima data in istoria regimurilor leniniste, reprezentantii puterii auto-desemnate drept a “proletariatului” recunosteau existenta legala a unui sindicat muncitoresc independent. La aproape 60 de ani de la lichidarea sangeroasa de catre bolsevici a revoltei marinarilor din Kronstadt, care cerusera “soviete fara comunisti”, un despotism de tip bolsevic isi recunostea public lamentabilul esec.
Oranduirea administratiei totale isi dezvaluia substanta reala, opresiva, ipocrita si alienanta. Se poate spune acum, privind cu atentie la efectele momentului respectiv, ca in august 1980 s-a produs bresa decisiva si ireversibila in structura regimurilor poststaliniste din Europa de Est si Centrala. Faptul ca vicepremierul Mieczyslaw Jagelski, reprezentantul autoritatilor comuniste la negocierile cu grevistii, accepta cele 21 de conditii puse de exponentii sindicatului in curs de formare schimba esential regulile jocului. In loc de a trimite politia si armata spre a reprima actiunea grevistilor de la santierul “Lenin” din Gdansk, asa cum procedase Wladyslaw Gomulka in decembrie 1970, regimul Gierek isi recunostea neputinta si, in fond, infrangerea. Mitul unui guvern reprezentand clasa muncitoare, suportul doctrinar al dictaturii partidului unic inspirat de dogmele leniniste, se destrama definitiv. Cele 500 de zile care au urmat, deci perioada legala a Solidaritatii, au simbolizat renasterea societatii civile si au pus bazele unei miscari nationale de rezistenta civica a carei expansiune nu mai putea fi stopata. Cum afirma politologul american Ken Jowitt, miscarea Solidarnosc a semnificat ceea ce Max Weber a numit candva o clasa civica nationala. Intre altele, un efect crucial al existentei legale a unui sindicat auto-guvernat si independent a fost radicala pierdere a oricarei urme de legitimitate a partidului de guvernamant (dovada a fost ca in momentul proclamarii Legii Martiale in decembrie 1981, partidul comunist nici macar nu a mai fost invocat drept centru al puterii, locul sau fiind luat de o junta militara de tip latino-american). Au existat incercari de modernizare a partidului, insa ele nu aveau cum reusi cata vreme statele din Pactul de la Varsovia condamnau orice efort de reluare a strategiei socialismului cu chip uman simbolizata de Primavara de la Praga. Stanislaw Kania, liderul care i-a urmat lui Edward Gierek, nu a reusit sa declanseze reforme profunde in propriul partid. Se spunea in epoca: “Dupa Kania, vine Vania”. In locul lui Vania, a venit generalul Wojciech Jaruzelski, cu viziunea sa inchistat-cazona si ostilitatea viscerala in raport cu miscarile sociale autonome. De la Moscova, a fost trimis sa exercite presiuni spre a opri ceea ce Brejnev vedea drept o impardonabila aventura politica insusi cardinalul rosu, tarul ideologiei decrepite, Mihail Suslov. KGB-ul, condus de Iuri Andropov, trimitea Biroului Politic rapoarte alarmate si alarmante. In Ucraina si tarile baltice, efectul contaminant al Solidaritatii s-a facut simtit imediat.
Radicalizarea sindicatului independent s-a petrecut rapid, fara insa a se ajunge la situatii de confruntare violenta cu sistemul stabilit. Tot astfel, si nu mai putin important, este faptul ca in acea perioada s-a consolidat alianta dintre muncitorimea poloneza, taranii grupati in Solidaritatea rurala si intelectualii democrati. Cum arata candva Adam Michnik, experienta Solidaritatii a fost direct legata de sfarsitul iluziilor reformelor venite de la varf. Iluminismul neo-marxist isi pierduse complet forta de seductie, lasand locul analizei lucide a unui sistem eminamente nereformabil. Aflat in Anglia ca profesor la Oxford, fostul marxist critic Leszek Kolakowski vedea in Solidarnosc o incarnare a indelung palmuitei credinte in demnitatea fiintei umane. Unii dintre activistii de frunte din jurul lui Walesa erau fostii sai studenti si discipoli. Tot astfel priveau experimentul polonez si ganditorii anti-autoritari francezi Claude Lefort si Cornelius Castoriadis, pentru care Solidaritatea insemna o reabilitare a imaginarului social in raport cu logica mortificanta a abdicarii si consimtamantului umil. Daca Hannah Arendt ar mai fi fost in viata, sunt convins ca ar fi scris pagini pasionante despre resurectia “tezaurului pierdut al traditiei revolutionare”, asemeni celor scrise dupa Revolutia Maghiara din 1956.
Chestiunea iesirii din comunism se punea, asadar, in termeni de imaginatie strategica. Pe de alta parte, era vorba de o revolutie non-insurectionala (sau, spre a relua un termen propus de Timothy Garton Ash, autorul unei clasice carti despre Solidarnosc, de o “revolutie non-revolutionara”, in fapt o “refolutie”, deci o combinatie de reforma si revolutie). Dupa decenii de romantism nu o data suicidar, se intelesese faptul ca ruptura cu leninismul implica geneza contra-institutiilor societatii civile ca efort colectiv rabdator si constant. Solidaritatea a fost, intr-adevar, ceea ce cercetatoarea poloneza Jadwiga Staniszkis a numit o “revolutie auto-limitata”. Jacek Kuron, ilustrul ganditor critic si militant opozitionist, de la a carui incetare din viata s-a implinit in iunie 2005 un an, a fost cel care i-a indemnat pe rebelii polonezi sa evite atacurile violente: “In loc sa distrugeti comitete, creati-le pe ale voastre”. Celor care credeau ca de-totalitarizarea sistemelor leniniste va dura decenii ori poate secole, dupa modelul Imperiului Otoman, activistii Solidaritatii le-au raspuns cu curaj, luciditate si incredere in propriile forte. Fara indoiala, trebuie tinut cont de evolutiile care au premers nasterea sindicatului liber: miscarea studenteasca din martie 1968, grevele din 1970, infiintarea Comitetului de Aparare a Muncitorilor - KOR - (1976), alegerea cardinalului Karol Woytila ca papa in 1978 si vizita sa in Polonia in 1979, calatorie derulata sub semnul eliberarii de teama. Un rol esential l-au jucat acordurile de la Helsinki din 1975, accentul pus de administratia Carter pe drepturile omului si linia dura anti-totalitara a presedintelui Reagan (linie care i-a exasperat pe liderii comunisti, dar si pe unii occidentali, intre care cancelarul german Hellmut Schmidt). Mai presus insa de orice factor exterior, victoria Solidaritatii s-a datorat maturizarii societatii civile poloneze si crizei terminale a sistemului comunist din acea tara. Ma refer la o criza politica, ideologica, economica si morala. Elitele comuniste erau pur si simplu descumpanite: vechii activisti nu mai intelegeau pe ce lume se afla, iar “junii turci” nu credeau un cuvant din ideologia oficiala. Am analizat aceste tendinte pe larg in cartea mea Reinventarea politicului: Europa de Rasarit de la Stalin la Havel, aparuta la Polirom in traducerea lui Alexandru Vlad. Ce tin sa subliniez aici este ca ruptura istorica creata de activitatea legala a Solidaritatii a schimbat total natura relatiilor de putere din Polonia si a generat un efect de lunga durata ce nu a putut fi stopat de Legea Martiala din decembrie 1981. Simplu spus, Solidaritatea fost premisa recunoasterii de catre Gorbaciov, dupa venirea sa la putere, ca vechiul sistem devenise anacronic.
Care au fost raporturile dintre muncitorii revoltati si intelectualii disidenti, inclusiv grupul catolicilor laici condus de Tadeusz Mazowiecki? As aminti aici o analiza facuta acum cativa ani de profesorul Bronislaw Geremek, unul din strategii intelectuali ai rupturii din august 1980, disident celebru, remarcabil istoric si politician. Sa spun macar in treacat ca ar merita ca editurile din Romania sa publice cat mai curand lucrarile istorice, dar si cele politice ale acestui eminent intelectual democratic. Din analiza sa, marcata de nostalgie, dar catusi de putin deprimat-melancolica, retin faptul ca cele 21 de revendicari ale grevistilor din august 1980, deci programul politic initial al Solidaritatii, au fost formulate inainte de sosirea la Gdansk a expertilor opozitiei anticomuniste (asa-numitii consilieri ai lui Lech Walesa: Jacek Kuron, Adam Michnik, Tadeusz Mazowiecki, Geremek insusi). E important acest lucru pentru luminarea adevaratelor relatii de influenta si colaborare din rezistenta poloneza a anilor ‘70 si ‘80, ca si pentru demistificarea propagandei comuniste, care sustinea ca, fara acesti intelectuali “subversivi”, miscarea grevista s-ar fi limitat la simple cerinte economice. In opinia lui Geremek, Walesa si colegii sai din Gdansk, dar si din celelalte porturi din zona au combinat exigentele economice cu cele politice. Infrangerile anterioare, divortul dintre intelectualii critici si muncitorimea revoltata, erau acum depasite printr-un program comprehensiv de actiune in directia reconstituirii nucleelor de initiativa sociala independenta. Intr-adevar, Solidarnosc a readus in experienta politica ideea unui nou tip de miscare sociala (a se vedea studiile unui Alain Touraine pe aceasta tema). A fost o miscare transideologica, situata dincolo de utopismul radical si de dihotomiile inghetate de tip “stanga-dreapta”. Liberalismul, socialismul democratic, democratia crestina se intalneau astfel intr-o viziune care respingea inainte de toate monismul arogant al tiraniei ideologice leniniste. O data cu reintrarea in discutie a aspiratiei central-europene, Solidaritatea oferea un exemplu vibrant a ceea ce Gyorgy Konrad a numit, intr-un eseu faimos, anti-politica. Memoria martirilor universului totalitar se combina cu constiinta necesitatii unei perspective cat mai putin apocaliptice. Michnik nu contenea sa o spuna: “Nu vrem sa distrugem zidurile inchisorilor pentru a construi alte inchisori”. Imi amintesc de acea perioada, eram inca in tara, cand ascultam cu sufletul la gura emisiunile Europei Libere. Atasat dialecticii negative a Scolii de la Frankfurt, am inteles ca Solidaritatea era tocmai vectorul strapungerii, agentul disolutiei definitive a ceea ce parea sortit vesniciei. Aparuse pe scena istoriei un subiect revolutionar, insa nu in sensul profetizat de Karl Marx, ci exact in directia opusa. Era revolta constiintei nefericite despre care scrisese Hegel, coagularea unui protest colectiv impotriva unei dictaturi inepte si bornate.
In timpul acesta, in Romania, Ceausescu si clica lui continuau sa manipuleze simbolurile unui nationalism agresiv, strident si fals patriotic. Pentru impenitentii stalinisti romani, Solidarnosc reprezenta un pericol mortal. In aceasta privinta, nu existau nici un fel de divergente intre Ceausescu si dogmaticii de la Praga (Gustav Husak, Vasil Bilak, Milos Jakes) sau din Berlinul rasaritean (Erich Honecker, Erich Mielke). Tragedia romana consta insa in faptul ca anti-sovietismul oficial combinat cu tehnici specifice de conditionare si intimidare psihologica au amortizat constiinta radicala anticomunista si ca Romania a fost tara din blocul sovietic cea mai putin afectata de exemplul polonez. Oricum, merita amintit ca regimul de la Bucuresti l-a trimis sa raporteze “pentru uz intern” pe Dumitru Tinu, ziarist de varf al Scinteii, vorbitor de limba rusa si capabil sa urmareasca atent evolutiile poloneze. Am aflat acest lucru cand am mers impreuna cu Adam Michnik, in mai 1997, sa-l vizitam la redactia Adevarului pe Cristian Tudor Popescu. Dumitru Tinu ni s-a asociat in biroul lui C.T.P. si i s-a adresat lui Michnik in poloneza, marturisind ca in perioada 1980-1981 a scris pe larg in corespondentele secrete trimise catre conducerea PCR despre rolul acestuia in actiunile Solidaritatii.
Sa spun in incheiere ca triumful societatii civile poloneze, al Solidaritatii deci, in august 1980, a inaugurat faza finala a prabusirii comunismului. Din acea clipa, se poate spune, ritmul eroziunii putea fi diferit in functie de diverse variabile internationale si interne, dar sensul procesului devenise cat se poate de clar. A fost, pentru a parafraza o celebra sintagma hegeliana, “un superb rasarit de soare”.
Fotografii din expozitia virtuala Solidaritatea a artistului Erazm Ciolek
(www.culturapoloneza.ro)
