De ce seamănă magistrații cu salariații SRR

Reprezentanții angajaților în societățile publice de radio şi televiziune au ca misiune apărarea intereselor salariaților în CA și, dacă mediile publice ar fi dominate de rațiune, nu de ranchiune, atunci dezvăluirea ilegalităților, incompatibilităților, abuzurilor conducerii ar trebui aplaudată.

La prima vedere, petiția adresată par­la­men­tu­lui de 1.000 de salariați ai Societății Române de Radio pare fără precedent: cine a mai auzit să se ceară Comisiei de cultură și mass-media eliminarea din Con­si­liul de Administrație al SRR tocmai a reprezentantului s­a­lariaților? Și încă pentru „de­nigrarea instituției“? Petiția îl vizează pe Adrian Moise, li­derul Sindicatului Unit al Sa­lariaților Radio România, cel care a făcut publice câteva aspecte incomode din bio­grafia lui Ovidiu Miculescu, PDG-ul de neclintit al SRR, proptit de PSD. În spiritul Legii 41/1994 a SRTV și SRR, reprezentanții angajaților în cele două societăți au ca misiune apărarea in­te­reselor salariaților în CA și, dacă mediile pu­blice ar fi dominate de rațiune, nu de ran­chiune, atunci dezvăluirea ilegalităților, incom­patibilităților, abuzurilor conducerii ar trebui aplaudată. Că nu se întâmplă așa se vede și din recentele alegeri pentru Consiliul de Ad­ministrație din Televiziunea Română: au fost votați doi reprezentanți ai salariaților, dar, prin­tr-un artificiu suspect de procedură, aceș­tia au fost eliminați în favoarea altora, agreați politic și cu o bogată carieră de obediențe în spate. În locul unor proteste viguroase în fața încălcării voinței colective, salariații din TVR au tăcut resemnați, înghițind gălușca și eter­ni­zându-l astfel în CA, pentru a cincea oară, pe Sorin Burtea, omul care votează mereu cu șeful cel mare și cu partidul la putere. Adică opusul lui Adrian Moise de la Radio.

Cu ce i-a lezat Moise pe colegii semnatari ai petiției către guvern și parlament? Să vedem:

1. A dezvăluit regimul de incompatibilitate a PDG, confirmat de instituția abilitată ANI prin adresa nr. 46215/G/II/17.10.2013. Asta fiindcă d-l Miculescu, suferind de același sindrom al insațiabilității de care suferă demnitarii, po­li­ticienii, administratorii țării, a ocupat între 2010 și 2012 concomitent două funcții pu­blice, trecute și în declarația de avere: di­rec­tor la SNR, de unde în 2012 a încasat 93.946 de lei, și membru în CA al SRR, de unde a primit indemnizația de 38.458 de lei.

2. A cerut să se verifice dosarul de informator al lui Ovidiu Miculescu la CNSAS. S-a con­fir­mat în Dosarul R 94603, întocmit în 1987, când semnase cu Securitatea un angajament sub nume de cod „Adrian“ etc.

3. A atras atenția asupra unui Regulament de prezență și comunicare în mediul online, instituit în aprilie 2013 printr-o decizie a PDG, care face praf orice idee de trans­pa­rență instituțională și libertate a presei. O mostră: sa­la­ria­tu­lui SRR i se cere „de a se ab­ţine de la comentarii care ar putea să aducă prejudicii ima­ginii persoanelor din cadrul SRR“ și îi este interzis „personalului din ca­drul SRR, indiferent de natura raportului ju­ridic cu SRR, să publice pe site-urile per­so­nale şi să transmită altor publicaţii online (co­laboratori) informaţii care aparţin SRR şi la care au acces în baza statutului de angajat sau colaborator al SRR“.

4. A ieșit public când au fost sustrase do­cumente de la sediul sindicatului și ori de câ­te ori a fost hărțuit, concediat, blamat pe canalele radioului public aflate la cheremul lui Miculescu.

Dacă toate acestea reprezintă pentru 1.000 de salariați semnatari ai petiției, pe bune sau nu, calomnii, atacuri la adresa instituţiei, ac­ţiuni rău intenţionate, tendenţioase, ame­nin­ţări şi răfuieli, cum sunt calificate în scrisoare, atunci e imposibil de ghicit care sunt criteriile morale și profesionale îmbrățișate de sem­na­tari, mulți dintre ei jurnaliști. Sau este vorba, ca de atâtea ori în societatea românească, de oportunismul lipsit de orice subtilitate, care îi face pe unii să abdice de la orice demnitate profesională și umană, pentru un mărunt pri­vilegiu, pentru un zâmbet binevoitor al șe­fului. Nu toți au stofă de eroi, dar au po­si­bi­litatea să nu participe, să refuze coalizarea cu cel puternic și implicarea în acțiuni nedrepte. Dimpotrivă, îi împinge înainte „sindromul Co­riolan Drăgănescu“, cum l-a numit Doina Jela într-un excelent articol. Deocamdată, deși o cer organizații media ca MediaSind și Active­Watch, lista nominală a solicitanților revocării nu este publică. Au dat-o, ca în Caragiale, ano­nimă.

Cazul SRR vs. Moise nu este fără precedent. N-a trecut un an de când judecătorii mai multor instanțe s-au organizat pentru a re­voca doi reprezentanți ai lor în CSM. Ce le re­proșau colegii Alinei Ghica și lui Cristi Dănileț? Că au ales, perfect statutar, o procuroare ca șefă a CSM. Și, coincidență, că vorbesc despre neregulile din justiție, pe blog sau cu presa, în numele transparenței instituționale. În mul­te cazuri, deși vorbim de oameni ai legii, ma­gistrații n-au motivat cererea de revocare, așa că nu le-a ieșit pasiența. „Sindromul Co­riolan Drăgănescu“ este diagnosticul și în acest caz. //