De același autor
Am citit cu satisfacţie volumul jurnalistului Dan Tăpălagă Bulversarea valorilor. Scrieri dintr-un timp buimac, apărut anul trecut la Editura Humanitas. Aş fi vrut să fi scris eu cartea asta intensă, patetic-lucidă, analitică şi totodată reflexivă, care pune degetul pe rănile purulente ale tranziţiei româneşti. Puţini jurnalişti îşi consumă azi energiile ca să se bată donquijotesc pentru onoarea presei sau pentru a apăra principii prăbuşite sub avalanşa duplicităţii, grimaselor oportuniste şi intereselor mercantile ce descriu în zilele noastre atât mediul politic, cât şi mass-media.
Tot ce scrie Tăpălagă ca jurnalist este opus intenţiilor manipulatoare sau propagandistice de care este afectată în mare parte presa. Scrie limpede, din convingere, fără intenţia de a cuceri simpatii, de a atrage de partea sa. Dotat cu un scanner moral bun, citeşte pe loc ipocrizia, detectează vanităţile puternicilor timpului, dar mai ales pune oglinda în faţa mutanţilor tranziţiei: turnători metamorfozaţi în magnaţi, corifei ai democraţiei cumpăraţi pe valută, foşti puşcăriaşi care visează să schimbe preşedinţi, intelectuali eşuaţi în complicităţi politice sau deveniţi „golănaşi mici“ ai marilor patroni de presă, jurnalişti-mercenari, poeţi de curte, lachei, gudurăi.
Portretele emblematice ale tranziţiei nu-i stimulează sarcasmul sau umorul, deşi ar putea. Ele sunt creionate riguros, cu amărăciunea unui idealist care a crezut şi mai crede în antidotul toxinelor care au trântit la pământ vulnerabila democraţie românească. Portretul făcut arghirofilului Cornel Nistorescu este exact. Mecanismul ticăloşirii presei în trustul lui Vântu, explicat de-a fir a păr în La moartea presei cu scară, nu-i stinge credinţa că „presa se va reforma sub presiunea constantă a publicului, a unui comportament economic corect, se va reforma într-o piaţă de publicitate transparentă şi eliberată de orice control politic“. Îmi place că lui Tăpălagă îi pasă de reacţiile de pe forum ale unor cititori dispuşi să intre în dialog, chiar tulburaţi de o specie nouă din balta virtuală, „postacii“ de serviciu, care măcăie gălăgios pretutindeni.
Pe Voiculescu, Tăpălagă îl aşază corect în context: „Televiziunile oligarhului de bine şi Antenele oligarhului de rău au ajuns să funcţioneze după principiul vaselor comunicante. Fac schimb de fluide, cum ar veni de zoaie, de icnete şi de adjective. Din cauza lor, morţii politicii româneşti nu mor, iar cei vii nu trăiesc“. Dar îl simplifică prea mult când îl rezumă, la pachet cu ceilalţi, la interesele financiare, la foamea de bani pentru care mogulii sunt în stare de orice. Aici Tăpălagă nu are dreptate, vede incomplet. Voiculescu vrea mai mult: vrea să fie respectat, vrea să fie creditat şi consultat ca expert în business, în calitatea sa de „dom Profesor“ face predicţii politice şi economice, dă soluţii pentru criză, rezolvă problemele globale ale omenirii în emisiuni puse la cale special pentru el de Gâdea sau Firea, care îl „încolţesc“ cu întrebări de catifea şi surâs subaltern, subliniind ceea ce e musai: că de vină este Băsescu. În costumele sale cu dungi verticale, Marele Felix zâmbeşte emfatic de la vicepreşedinţia Senatului peste ţară, din ale cărei resurse se înfruptă de zeci de ani, fotoliu pe care l-a binemeriat ca turnător dovedit de CNSAS şi confirmat de justiţie. Când megalomania defulează, mai pune în CV un doctorat de pe la universitaţi americane, care, dacă există, nu organizează doctorate. În loc de blazon. Ipoteza că ar fi cel puţin general de Secu (şi nu un banal turnător) îl gâdilă la fel de mult ca un contract solid cu statul sau o privatizare frauduloasă. Asta i-a scăpat lui Tăpălagă. //
Citeste si despre: Dan Tapalaga, Dan Voiculecscu, mass-media, megalomania, presedinte.
