Fără acest referendum

N-a fost o dezbatere, n-a fost o confruntare de idei fundamentate între purtătorii unor viziuni și proiecții de viitor consistente, serioase, argumentate. A fost o bătălie a fundamentaliștilor, care văd pretutindeni dușmani, susținută de partide cu puțin respect pentru libertatea oamenilor de a decide cum vor să trăiască. Să le numim: PSD și PNL au semnat protocoale (ah, protocoalele!) de sprijin cu Coaliția pentru Familie, au lăudat BOR pentru implicare, au stimulat de la cel mai înalt nivel manipularea acoperită cu invocarea „drepturilor și libertăților“ pentru a-și asigura voturi de la o majoritate închipuită. Doar USR și Mișcarea România Împreună și-au asumat pe față neparticiparea. Oamenii au reacționat prin ignorarea referendumului, înțelegând din graba cu care a fost organizat că altul era scopul, că nu familia (de fapt, căsătoria) a fost marea problemă de rezolvat, ci dorința de a abate atenția de la preocuparea majoră a guvernanților: ordonanțe și legi în pregătire pentru a-l salva pe Dragnea de la pușcărie. Procentul de 21% participare la vot în două zile, când minimumul era de 30%, un prag și așa destul de scăzut, vorbește de la sine.

Deci, nu are rost prelungirea unei discuții care a avut pe parcursul a trei săptămâni accente acuzatoare, uneori isterice, fără a clarifica nimic. Nici analiza poziției mass-media în chestiune nu are relevanță, ea fiind previzibilă. Notăm ca umor involuntar văicărelile Antenei 3, care anunța cum vor pogorî blestemele peste păcătosul popor român care n-a votat. În rest, nimic nou, propaganda media pesedistă și-a făcut datoria, presa de opoziție a exagerat primejdiile de fraudă, iar presa echilibrată a prezentat cifre și fapte, cât a putut discerne din vacarm, ca să priceapă lumea despre ce e vorba cu acest referendum.

Să trecem. La sfârșitul lui septembrie 2018 a apărut pe Facebook un grup care merită interes. El se numește Prima Generație - Ziariști (1990-2000), inițiat de Mirela Iamandi Stimus. Simbolul grafic este o mașină de scris mecanică interbelică tip Continental, de colecție. Surprinzător este că într-un timp scurt grupul a ajuns la aproape 1.100 de membri din toată țara.

„Cineva mai tânăr/ă s-ar putea întreba: de ce sunt așa de mulți membri în acest grup? De unde atâția ziariști? Pentru că pe vremea aia existau ziare“, a comentat fenomenul unul dintre ziariștii înscriși. Grupul își propune să reconstituie deceniul de start al presei libere de după Revoluție, o epocă vie, cu numeroase fracturi, dar lămuritoare pentru evoluția presei românești postdecembriste. Cu poveștile redacțiilor de atunci, cu tehnica tipografică revolută, cu entuziasmele și compromisurile unei prese aflate într-o (prea) lungă tranziție. Desigur, există note nostalgice în postări, există deja fotografii ale jurnaliștilor de altădată, tineri, dezinvolți și prea puțin interesați de „imaginea“ lor, poze cu vechile reportofoane cu casetă, imagini de la petreceri. „Cu bunele și cu relele noastre, cu poticnelile, naivitățile și dragostea de meseria asta, cred că am fost ultima generație de ziariști în sensul adevărat al cuvântului. Cei care alergau după știre, nu o gugăleau, cei care așteptau ore în șir pe la uși pentru o declarație, nu în cafenea la telefon, cei care se dădeau de cinci ori cu capul în zid și a șasea oară obțineau o exclusivitate, cei care la a treia fake news nu mai puteau da ochii cu ei înșiși în oglindă, cei care au contribuit la tiraje uriașe pentru presa postdecembristă, cei care au simțit plumbul în tipografie și care tremurau la propriu când le venea rândul la «cap limpede», cei care, înainte de a fi ziariști, erau Oameni“, scrie o jurnalistă pe grup, evocând polemic timpul unei prese cu metabolism lent, care permitea răgaz și speranțe. Nu e lipsit de importanță să se resuscite un timp diferit, într-o epocă de schimbare radicală a paradigmei media. O primă informație conturată este că majoritatea a părăsit presa, cei mai mulți nu mai profesează de ani. Alții au plecat în veșnicie, iar lista lor e lungă. Memoria anilor de început pare intactă, amintiri despre epoca pixului pe hârtie, a dactilografelor, a tiparului cu plumb, a Motorolelor asezonate cu vodca Scandic/Polar sunt vii: „eu, ca externist - își amintește un ziarist -, coboram în «cutia cu plumb» în paginație, de unde făceam curse la ludlow, mă rugam de cel care culegea titlurile să le culeagă mai iute. Mergeam și la linotip să urmăresc culesul textelor. Unitatea de măsură la text era quadratul. Îmi făcusem prieteni printre tipografi. De multe ori prinderea trenurilor depindea de tipografi. Ce perioadă grea și frumoasă!“. Incomplet definit încă, grupul jurnaliștilor din prima generație postdecembristă a primit și ironii, dar și un apel la responsabilitate față de viitorul breslei: „Dacă este un grup pentru depănarea amintirilor, nu mă interesează. Mi-ar plăcea să știu ce s-a întâmplat cu noi, ca adevărata putere în stat. Pe scurt, de ce am cedat, când anume am plecat, ce s-a rupt în noi și dacă mai este ceva de făcut“, scrie o veterană.