Ghilimelele și imbecilizarea publicului

Este uimitor cum tratează presa subiectul plagiatului comis de premier, ca pe un subiect extraterestru, de care jurnaliștii n-ar mai fi auzit, cu dificultăți de a-l metaboliza. Loviți de amnezie, par a nu observa că e vorba de una dintre indicațiile obligatorii ale propriei meserii, fiindcă jurnalistul lucrează sub interdicția de furt intelectual: nu fura subiectele de la alții, pune ghilimele, indică sursa etc.

Prin 2005, când presa românească se in­te­re­sa încă de propria devenire, Clubul Român de Presă a procedat la un normativ de orientare, reiterat în 2008: „Consiliul de Onoare al Clu­bului Român de Presă cons­tată cu îngrijorare apariția și dezvoltarea a numeroase si­te-uri care își fac strategii de conținut bazate pe preluarea fără acorduri a conținutului altor surse de informare: agen­ții de presă, ziare, televiziuni, posturi de radio, alte site-uri. (...) informația trebuie să cir­cule liber, dar opera jurnalistică este pro­te­jată de normele legale și deontologice în vi­goare. În virtutea acestor două principii, Clu­bul Român de Presă consideră că, în absența unui acord încheiat cu deținătorul drepturilor, materialele de presă pot fi preluate, obli­ga­toriu cu citarea sursei, în limita a 500 de sem­ne, dar fără a depăși jumătate din res­pectivul material“. Dincolo de aceasta, există Legea dreptului de autor, dar și regulile mi­nimale de redactare a unei lucrări (de control, de seminar, de doctorat etc.), care exclud co­piatul de orice fel, cunoscute începând cu vâr­sta școlară. Și totuși, unii jurnaliști ezită, alții evită să spună lucrurilor pe nume, lăsându-i pe propagandiști și pe marketerii politici să zburde în voie pe televiziuni, în ziare și online, diminuând șansele ca adevărul să se fa­că auzit.

O eroare în abordarea su­biectului este unghiul din ca­re este privit: jurnaliștii se la­să ușor contaminați de abor­dările politicienilor și se așază pe aceeași parte cu ei. Dacă s-a clamat că scandalul plagiatului este un complot politic, presa a relatat ca atare. Au fost invitați politicieni să dezbată subiectul, astfel vacarmul a fost asigurat. Unii au zis că da, alții că ba și nu puține au fost atitudinile cinice, care batjocoresc inteligența publicului. Manipulările ministrului de resort au fost pri­vite cu indulgență de moderatori, iar tro­pă­ie­lile bruxelleze și eschivele premierului au omo­rât subiectul principal, cel al deciziilor cruciale pentru Europa. Luat simplu, subiectul pla­gia­tului necesita o investigație uzuală, cu date, comparații, așezări în paralel, ceea ce unele medii au și încercat. Printre primele, TVR Info a avut de suferit represalii de la conducerea afiliată politic noii puteri. Rar au fost chemați să explice universitarii ca sursele adecvate, în­locuiți fiind cu analiștii de serviciu care fie au minimalizat subiectul (comisie de „politruci“), fie l-au extrapolat (toată lumea plagiază), fie s-au lăsat târâți în hățișul birocratic utilizat de putere pentru a suci gâtul adevărului, fără să puncteze destul că, dincolo de caftul po­litic, există răspunderea personală. Presa scr­i­să și online, Internetul, au fost mai aproape de modelul abordării factuale, care nu lasă loc echivocului. De aici încolo, dezbaterea me­diatică a luat-o șerpuit și rar s-a ajuns la mie­zul problemei care devastează încrederea pu­blică: cât de departe poate merge clasa po­li­tică în a-și extrage privilegii și onoruri ne­me­ritate, în a subordona instituții pentru in­te­re­se proprii sau de gașcă, cât de pregătită este societatea pentru a apăra democrația. In­ter­pretări năucitoare au indignat publicul de te­leviziune, fiindcă suspendă decența normelor cotidiene în numele luptei politice. Lor le țin piept bloggerii și Facebook.

S-au adunat ani de când jurnalismului ro­mânesc i s-au tocit dinții critici, iar atitudinea jurnaliștilor a încetat să fie intransigentă, ca în vremea când ei apărau, cu energie mi­li­tantă, o democrație aflată la primii pași. Băl­măjeala morală, incapacitatea de a tranșa pro­blemele nu neapărat printr-o judecată cu ver­dict, ci printr-o calmă asociere a faptelor, prin investigații jurnalistice duse la capăt, își pune o amprentă definitorie pe producția jur­nalistică autohtonă. De aceea au căpătat vo­ce și anvergură manipulatorii, cei care apro­xi­mează totul, relativizând orice atitudine mo­rală, prin bășcălie, prin închiderea gurii celor care încearcă să exprime adevărul. Lipsită de reacția rapidă a organizațiilor de media active în anii ’90 în a apăra principiile jurnalismului, presa de acum se acomodează, preluând în par­te lipsa de exigență a unei societăți con­vinse că „toată lumea fură“, făcându-se preș la ușa mogulilor autohtoni, senzaționalizând și concubinând tocmai cu politicul, ale cărui abuzuri (azi în avalanșă!) ar trebui să le dez­vă­luie. Decepționat de prestația presei, tânărul jurnalist Ionuț Codreanu numește „lobotomie mediatică“ consecințele acestei atitudini. //