De același autor
De la întrebarea dacă jurnalismul și literatura încap în aceeași teacă a plecat tema conferinței Jurnalismul și literatura. Similitudini și diferențe, organizată la Universitatea din Oradea la mijlocul lui octombrie. Cercetători, profesori universitari, jurnaliști au dezbătut subiectul insuficient clarificat de-a lungul unei istorii de două secole, pe care Marian Petcu, reputat istoric al presei, a investigat-o în lucrările sale. Deși primii publiciști români s-au ales dintre scriitorii secolului al XIX-lea, iar Eminescu a fost și un strălucit gazetar, totuși accentul a căzut adesea pe diferențe. „Deși cele două categorii de mânuitori ai condeiului lucrează pe câmpuri diferite, deși logic ar fi fost să tragă - și unii, și alții - câte o brazdă paralelă în ogorul scrisului... și literații, și gazetarii au aceeași țintă: trezirea scânteii rare în adâncul sufletelor celorlalți. Plămădesc același material, verbul. Numai că scriitorul creează în tihnă, pentru multă vreme, iar gazetarul creează pentru clipa imediat următoare. Opera literară trăiește în timp. Opera gazetărească viază în intensitate“, scria în 1921 Tudor Teodorescu-Braniște, citat de Petcu. Multe similitudini și diferențe au fost relevate în conferința inaugurală ținută de Ion Bogdan Lefter, dar și de oaspeții din țări vecine, de la Seghedin, Novi Sad și Chișinău.
Claudio Magris a numit jurnalismul „literatură metisă“ în discursul de recepție a titlului de Doctor Honoris Causa al Universității de Vest din Timișoara, Claudio Marabini, prozator și ziarist italian, a numit gazetăria „literatură bastardă“, Bogdan Lefter a descris relația literatură-jurnalism ca una între „frați vitregi“, similar cu Eric Fottorino, un director al revistei Le Monde citat de Marian Petcu, care descria înrudirea între cei doi „falși prieteni“ cam așa: „Jurnalismul, produs perisabil, este legat ombilical de realitate; literatura, în schimb, verișoară subiectivă și refugiu mereu necesar al imaginației, dăinuie...“. Aduse la zi, dezbaterile au ajuns la schimbarea majoră de paradigmă a comunicării în era digitală, care aduce din nou, în aceeași teacă, două săbii ascuțite ale limbajului ca instrument al culturii. Însă, până la o schimbare „pe teren“, instituțiile au perpetuat ambiguitățile inițiale în privința statutului jurnalistului și scriitorului. Multe dintre facultățile de jurnalism fondate în România după 1989 au fost așezate sub pulpana filologiei sau filosofiei. În Rusia și în Republica Moldova încă se studiază la pachet jurnalismul și literatura.
Cum se percepe instituțional statutul jurnalistului în România în prezent se poate vedea în legile actuale și în relația cu diverse organizații de creație. Uniunea Scriitorilor din România exclude prin statut prezența jurnaliștilor, unica formă acceptată ca operă quasi-publicistică fiind eseul. Primirea în Uniune este condiționată de publicarea a trei cărți: poezie, proză, teatru, literatură pentru copii şi tineret, eseu, istorie, critică sau teorie literară şi traduceri. Totuși, Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor, modificată prin Legea 74/2018, recunoaște jurnalismului caracterul de creație, de „operă“, cu excepția știrilor și a informațiilor de presă. Acest statut a permis în 2016 o modificare a Legii nr. 8/2006 privind instituirea indemnizaţiei pentru pensionarii sistemului public de pensii, membri ai uniunilor de creatori legal constituite şi recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică (modificată prin Legea 83/2016). Textului inițial i s-a adăugat în cele trei articole ale legii și categoria jurnaliștilor: „Art. 1. (1) Prezenta lege reglementează dreptul la o indemnizaţie lunară în beneficiul pensionarilor sistemului public de pensii, care sunt membri ai uniunilor de creatori legal constituite, recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică. (2) În înţelesul legii, prin uniuni de creatori legal constituite şi recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică se înţelege persoanele juridice române de drept privat, fără scop patrimonial, din domenii precum cel al creaţiei muzicale, interpretative, cinematografice, literare, arhitecturale, teatrale, jurnalistice şi al artelor plastice, care sunt recunoscute ca fiind de utilitate publică. (3) Cuantumul indemnizaţiei reprezintă echivalentul a 50% din pensia cuvenită titularului sau, după caz, aflată în plată la data solicitării, dar nu poate depăşi două salarii de bază minime brute pe ţară, garantate în plată“. Din păcate, acest drept compensator pentru precaritatea profesiei, a ajuns în mâna UZPR, organizație care îndeplinea formal condițiile, dar care a făcut din distribuirea adeverințelor pentru pensionari o afacere cu iz penal. Din cei aproape 2.000 membri (unde se amestecă jurnaliști, cu secretare, șoferi, colonei, rubedenii etc.), peste 700 sunt pensionari. Ca profesii, jurnalistul și scriitorul sunt clasificați separat în Clasificarea Ocupațiilor din România, cu diferența că în domeniul mass-media apar peste 50 de meserii, unele de ultimă oră, marcând asaltul comunicării mediatice în era noilor tehnologii.
