De același autor
Preşedintele Băsescu cere separarea politicii de afaceri, dar acest lucru nu este posibil atât timp cât poziţiile politice sunt obţinute cu bani, pentru a face şi mai mulţi bani.
„Doresc să reafirm importanţa separării clare a afacerilor de politică. Fiecare este liber să aleagă calea care i se potriveşte: binele public sau cel privat. Ambele sunt la fel de legitime, dar confuzia între ele este periculoasă.“ Acest lucru îl declara, pe 21 decembrie 2009, preşedintele Traian Băsescu la prezentarea jurământului în parlament pentru al doilea mandat.
Nu ştim ce fac oamenii politici cu discursurile pe care le ţin. Ne-ar plăcea să credem că nu uită de ele imediat după ce le-au prezentat. În ultimele luni, dincolo de aspectele murdare ale campaniei electorale, s-a făcut risipă de retorică bine întemeiată şi de declaraţii de intenţii lăudabile. Dacă ar fi transformate în politici măcar câteva dintre ele, atunci lucrurile ar merge ceva mai bine.
Ce şanse realiste există ca politica să fie separată de afaceri? Dăm răspunsul din capul locului, ca să nu apară iluzii: puţine! O cauză importantă se găseşte în modul de funcţionare şi finanţare a partidelor politice şi campaniilor electorale.
Să o luăm cu începutul: democraţia are nevoie vitală de partide, iar partidele au nevoie de bani mulţi pentru a funcţiona eficient. Aceste lucruri nu se negociază. Modul în care partidele fac rost de bani şi efectele pe care aceste practici le produc în politică, în economie, în instituţii ridică însă mari probleme.
În politică se învârt bani mulţi, dar aceasta nu înseamnă că partidele sunt bogate. Sursele de venit sunt multe, dar şi cheltuielile sunt imense, mai ales în campaniile electorale. În România, ca în restul Europei de Est, nivelul subvenţiei publice pentru partide este foarte redus.
Există ţări din Europa Occidentală unde funcţionarea partidelor este asigurată în mare parte din surse publice, prin alocări directe (de bani) sau indirecte (de servicii şi înlesniri): Spania, Italia, Franţa. În alte ţări, finanţarea publică este corelată, printr-un sistem de matching funds, cu nivelul finanţării private, pentru a o încuraja pe aceasta din urmă, dar şi pentru a menţine echilibrul între sursele de finanţare: Germania, Austria, Belgia, Grecia, Irlanda etc. La polul opus se află Marea Britanie, unde partidele se bazează doar într-o măsură infimă pe bani publici, dar aceasta este mai degrabă o excepţie la nivelul Occidentului.
România mai seamănă cu restul Europei de Est într-un alt punct: ponderea extrem de mare a finanţării aşa-numite plutocratice. Partidele ajung, astfel, să depindă de câţiva mari „sponsori“ care, de foarte multe ori, se consideră şi „patroni“ ai partidelor sau ai filialelor acestora. Cu cât mergem mai spre Est, cu atât această tendinţă este mai pronunţată. În schimb, ponderea finanţării de tip grass-roots, prin cotizaţii şi donaţii mici, este extrem de scăzută, spre deosebire de Europa Occidentală.
În România avem o combinaţie nocivă de prevederi legale nerealiste, partide şi instituţii care nu aplică legea, mecanisme corupte de atragere şi utilizare a finanţărilor şi practici clientelare în funcţionarea partidelor. Câteva vorbe despre fiecare. Plafonul de cheltuieli pentru campanii electorale fixat la un nivel scăzut prin lege, menit a limita cheltuielile electorale, nu face decât să oblige partidele să utilizeze bani negri, implicând firmele şi fundaţiile susţinătorilor. O campanie electorală costă foarte mult astăzi, iar partidele vor cheltui în raport cu concurenţa, fie că legea le permite sau nu, utilizând diferite subterfugii. O lege, pentru a fi aplicabilă, trebuie să fie realistă. Iată un alt exemplu.
Ponderea mică a finanţării publice, stabilită astfel din respect pentru contribuabil, favorizează în schimb apariţia patronilor de filiale sau chiar a patronilor de partid. Partidul Conservator şi Partidul Noua Generaţie sunt partide conduse de patroni, nu de preşedinţi şi organisme de conducere. În Partidul Naţional Liberal există o influenţă disproporţionată a lui Dinu Patriciu, la nivel central, şi a unor oameni de afaceri cu funcţie politică, la nivel local (exemplul Iaşiului lui Relu Fenechiu, care conduce filiala ca pe o firmă proprie, fiind evident). Partidul Social-Democrat şi Partidul Democrat-Liberal au şi acestea sponsori importanţi, care le influenţează netransparent. De aici un joc dublu: afacerile sunt utilizate pentru a obţine influenţă şi poziţii politice, iar poziţiile politice sunt folosite pentru a produce avantaje economice pentru firmele proprii şi ale clientelei. Unde stă interesul public în această ecuaţie nu se mai ştie.
Partidele nu se bazează decât într-o mică măsură pe grass-roots funding, pentru că nu au un sistem bine pus la punct de strângere de fonduri din cotizaţii şi mici donaţii de la membri şi simpatizanţi. Iar „patronii“ de partid nu au interese ca un astfel de sistem să existe, pentru că s-ar diminua dependenţa formaţiunilor de banii lor. În schimb, funcţionează la toate partidele un sistem de „taxe interne“ pentru aleşi şi pentru cei numiţi în funcţie pe criterii politice – taxe de intrare în joc şi de menţinere în joc: parlamentari, consilieri judeţeni şi municipali, directori de deconcentrate, membri în consilii de administraţie, chiar directori de şcoli şi alte instituţii sau firme unde a contat sprijinul politic. Or, acest sistem face ca politica la nivel decizional să fie rezervată doar celor cu bani, care pot face faţă taxelor de partid deseori exorbitante (mai ales în campanie electorală, mai ales pentru cei puşi pe liste). Sociologic vorbind, sunt favorizaţi cei care deţin o afacere, motiv pentru care în legislativele din ultimii ani a crescut exploziv numărul afaceriştilor – fără a avea însă un plus de management! De asemenea, sunt favorizaţi cei care fac rost de un protector financiar şi care merg în demnitatea publică nu pentru interesul public, ci pentru a apăra în primul rând interesele protectorului sau pentru a plăti datoriile acumulate.
Mecanismele de recrutare şi promovare din interiorul partidelor sunt profund clientelare (şi, mai nou, nepotiste), pentru că sunt favorizaţi cei care pot forma clientele (prin sprijin financiar şi politic) şi membrii clientelelor. Instituţiile de reglementare în domeniu (Autoritatea Electorală Parmanentă) şi de anchetă sunt depăşite de situaţie şi intimidate de puterea politică, astfel încât nu aflăm cine dă bani la negru partidelor şi cum este folosită influenţa cumpărată.
Date fiind toate acestea, există puţine şanse ca separarea dintre politică şi afaceri să se producă prea repede. Dar soluţii există din modelele de bune practici ale altor ţări şi nu este nevoie decât de voinţă politică pentru a le implementa. Sistemul poate fi corectat prin mai multă transparenţă, printr-un control mai eficient al donaţiilor şi al circulaţiei banilor, prin aplicarea legii de către instituţiile abilitate, printr-un sistem de sancţiuni clare în cazul nerespectării legii, prin creşterea ponderii finanţării din surse mici (lucru care ajută şi mobilizarea politică) şi din fonduri publice (pentru a reduce influenţa „patronilor“ de partid) şi, în general, prin menţinerea echilibrului între sursele de finanţare, prin crearea de înlesniri pentru cei care susţin financiar partidele şi de recompense simbolice pentru voluntari etc.
Să vedem dacă subiectul mai apare public pe agenda guvernanţilor... //
