De același autor
Cauza si efectul nu mai sunt ce-au fost. Cel putin in istoria recenta, ele par a-si fi inversat pozitiile. Astfel, in cadrul actiunilor si reactiunilor politice, ceea ce initial era dat drept cauza a unui eveniment rezulta a fi efectul sau. Insuportabila stare de fapt care este invocata drept pricina a unei actiuni impotriva ordinii politice este, in mod regulat, efectul obtinut in urma reactiunii puterii. Oprimatii au astfel dreptate la nivelul revendicarilor si acuzelor abia atunci cand acestea au fost respinse si conflictul aplanat. E ca si cum critica pe care opozantii o aduc sistemului ar deveni adevarata abia dupa inabusirea ei prin bastonul bunului-simt. In locul unei analize acute a starii prezente, avem de-a face cu o profetie ce se implineste numai prin alungarea prealabila a profetului. Ceea ce criticam astazi se implineste 
Criza Universitatii, care a stat la baza lui mai ’68, a fost mai degraba rezultatul instalat, de-acum pentru totdeauna, dupa suprimarea revoltei studentesti. Agresivitatea politicii externe americane, invocata drept motiv al atentatelor teroriste, a fost mai degraba efectul acestora. Conditiile de munca nedrepte ale sistemului fordist, acuzate de miscarile sindicale, au devenit, de fapt, trasatura caracteristica a noilor realitati obtinute in urma acestor revolte, anume cele impachetate frumos in conceptele “fluidizarii muncii” sau “muncii intelectuale”.
In aceasta evolutie a evenimentelor nu are loc insa doar o simpla inversare a cauzei cu efectul. Ceea ce trece de la o parte la alta este, in primul rand, stafeta legitimarii. Ceva initial scandalos devine, prin intermediul scandalului, unanim acceptat. Patruzeci de ani de evolutie a invatamantului ar putea fi rezumati astfel: cand, in mai ’68, rectorul Sorbonei a chemat politia pentru a potoli gruparile maoiste sau anarhiste, rezultatul a fost solidarizarea tuturor studentilor si declansarea revoltei, in numele autonomiei universitare. Astazi, instalarea definitiva a politiei in scoli este salvarea propusa din toate partile la criza invatamantului romanesc si nu numai. Ieri ne alarmam la auzul unori zvonuri, astazi asistam impasibili si ne dam acordul la adeverirea lor. Protestatari si putere sunt astfel prinsi intr-un raport ciudat de legitimare in oglinda, a carui asimetrie poate fi redata printr-o mica diferenta de timpi verbali: protestele vor fi fost legitime, dar abia odata ce puterea isi va aduce contributia ei, suprimandu-le si instaurand un nou regim politienesc; de cealalta parte, violenta puterii este legitima, dar abia prin intermediul presiunii protestatare, care “justifica” instaurarea starii de exceptie. Scindarea intre trecut si viitor, marcata de viitorul anterior al adevarului protestelor, este reconciliata numai in prezenta legitima a puterii in act. Protestele au fost autentice si vor fi adevarate, puterea este intotdeauna reala.
Critica violenta adusa puterii, care initial parea a fi un obstacol exterior acesteia, nu este astfel decat un moment interior ei, un pretext pentru o noua articulare - mereu mai stransa - a hegemoniei sale. O a doua trasatura caracteristica a miscarilor actuale de protest este, prin urmare, imposibilitatea de a iesi din logica sistemului. Critica adusa de opozanti functioneaza pe post de sac de box al puterii, simplu antrenament pentru tonifierea muschilor statali. In coltul sau, puterea se comporta perfect nietzcheean: ceea ce nu o omoara o face mai puternica. Aceasta absenta a mesajului din revoltele politice contemporane ii face pe unii analisti sa le si retraga titlul, pare-se prea innobilant, de “revolte”: daca o persoana da foc unei masini, avem un criminal. Daca zece mii de tineri dau foc masinilor in Franta, avem zece mii de criminali. Desigur, primul argument impotriva acestei aritmetici de bun-simt este cel marxist: o schimbare la nivelul cantitatii poate duce la o schimbare la nivelul calitatii. Replica la acest argument ar fi descalificarea lui imediata, din cauza originilor sale nesanatoase. Daca acest schimb ipotetic de replici demonstreaza ceva este tocmai inexistenta unei pozitii de neutralitate a intelectualului: antagonismul politic traverseaza dintotdeauna deja biroul lui, facand imposibila situarea cand la stanga, cand la dreapta, in functie de context. In general, cei revoltati au fost numarati intotdeauna la rubrica criminali, golani, elemente turbulente sau, mai rau, musulmani. Statutul de revolutionari li se recunoaste abia dupa ce vor fi invins: singura lor sansa e sa devina ceea ce au fost. Pana atunci, excluderea din sistemul politic coincide cu o excludere de la cuvant.
Din aceasta trasatura rezulta firesc o a treia. Tocmai pentru ca nu pot avea sorti de izbanda, tocmai pentru ca sunt marcate intim de imposibilitatea reusitei lor, actiunile de protest actuale iau imediat calea violentei. Exista o relatie foarte stransa intre imposibilitatea miscarilor de protest de a articula o logica exterioara celei capitalist-liberale si violenta lor: aceasta din urma e chiar constientizarea celei dintai. Violenta protestelor este chiar semnul neputintei mesajului lor. Acelasi lucru se poate vedea si in evolutia rockului actual: acolo unde agresivitatea ultimelor curente ajunge la extrem, mesajul versurilor tinde hotarat spre infantilizare. Nu e astfel de mirare asemanarea frapanta dintre noile evenimente politice si catastrofele naturii: lipsa mesajului se manifesta printr-o violenta cu atat mai mare cu cat e inexplicabila si ininterpretabila. Solutionarea dezastrelor, in politica la fel ca in mediul inconjurator, se face numai cu furtunul cu apa.
Cele trei trasaturi ale miscarilor de protest actuale se inlantuie astfel: pentru ca nu reusesc sa articuleze o logica exterioara celei a puterii, nu le ramane decat calea violentei. Pentru ca iau calea violentei, nu fac decat sa legitimeze noile masuri politienesti pe care puterea le ia si impotriva carora ele se ridicasera de la bun inceput. Din acest motiv, intelectualii de stanga au avut intotdeauna rezerve fata de o posibila trecere la act si punere in practica a teoriilor lor. De la Adorno pana la Zizek, pasivitatea si asteptarea par a fi singura solutie. Imi permit aici o mica infidelitate fata de acesti autori, pe care, de obicei, ii urmez ca un caine credincios. Pentru ca mai exista doua aspecte demne de luat in seama atunci cand vorbim despre revolte politice. Astfel, desi nu reusesc sa iasa din logica sistemului fata de care se opun, ele marcheaza, in interiorul acestuia, o noua configuratie, o noua articulare a raporturilor de forta. Obligand sistemul liberal sa puna mana pe baston, forteaza puterea pseudodemocratica sa se actualizeze si sa-si dezvaluie adevarata sa natura, pura violenta. Provocand-o, forteaza autoritatea sa isi asume pozitia de putere pe care o ocupa cu ipocrizia reprezentarii interesului general. In acelasi timp, de cealalta parte a conflictului, rezultatul pozitiv e nasterea adevaratului subiect politic: abia cand starea de exceptie va deveni universala, abia atunci cand vom fi cu totii exclusi si nu vom mai avea nimic de pierdut, revendicarile noastre particulare vor dobandi dimensiunea specifica a politicului, universalul. “Ma revolt, deci noi suntem”, aceasta sintagma are astazi cu totul alt sens decat in vremea lui Camus: in revolta mea personala nu mai marturisesc prezenta unui sens comun tuturor, ci revolta mea vizeaza tocmai excluderea mea din sens si din spatiul comun. Abia in momentul in care vom ocupa cu totii nelocul exilului si ne vom identifica in non-identitatea musulmanului, negrului, homosexualului, refugiatului si apatridului, revendicarile noastre vor deveni cu adevarat politice. Pana atunci, ramane acest efect cu totul pozitiv al micilor noastre violente locale, aparent ineficiente: redelimitarea unei puteri suverane pre-foucauldiene si implicita nastere a unui subiect politic, in exilul universal din sistemul reprezentarii politice.
Acolo unde stanga traditionala afirma, plina de scrupule kantiene, ca nici o actiune in forta nu este adecvata scopurilor noastre, va trebui sa replicam: dimpotriva, orice actiune este utila. Misiunea noastra politica imediata este grabirea evolutiei catre dezastru, instaurarea insuportabilului. “Traditia celor oprimati ne invata ca starea de exceptie in care traim nu este exceptia, ci regula... Sarcina noastra este crearea starii de exceptie efective” (Walter Benjamin).
