De același autor
La ordonanţa de urgenţă a guvernului României 49 din 2014 privind modificarea unui număr semnificativ de aspecte ale Legii învăţământului din 2011 au existat mai multe reacţii, dintre care unele au fixat deja un peisaj de argumente: pe contributors.ro l-am putut urmări pe profesorul Mircea Miclea, reacţionând la direcţia nefastă pe care o ia învăţământul românesc universitar la aceste măsuri, academicianul Ioan-Aurel Pop, rectorul Universităţii "Babeş-Bolyai", a deschis un dialog cu noile reglementări, comentându-le diferenţiat, dar cu rezerve faţă de punctele centrale ale lor, profesorul Daniel David, de la aceeaşi universitate, a argumentat (pe România curată) ruptura dintre scopul obţinerii unor universităţi cu poziţii înalte în clasamentele internaţionale şi aceste reglementări, iar Universitatea din Bucureşti a dat un comunicat prin care lista câtorva măsuri salutare ale documentului oficial este umbrită de şirul celor faţă de care Universitatea din Bucureşti îşi exprimă rezerva.
Tezele "tari" ale ordonanţei, care vizează modificări în legislaţia universitară, se rezumă la următoarele: a) rectorii pot fi realeşi fără limită de mandate, cu condiţia ca unul singur dintre ele să fie complet; b) universităţile pot fi înfiinţate de orice persoană fizică, iar la desfiinţarea lor eventuală patrimoniul instituţiei revine fondatorului ei; c) funcţiile de conducere în universităţi pot fi cumulate cu funcţii politice; d) relativizarea bacalaureatului, în favoarea elevilor slabi pregătiţi, prin repetarea acestui examen ori de câte ori legislatorul crede că l-au absolvit un număr nesatisfăcător de candidaţi; e) deplasarea spre departamentele de pedagogie ale universităţilor a studiilor masterale necesare predării în licee şi colegii şi f) înfiinţarea programelor de doctorat fără frecvenţă şi fără taxă.
Complementar tuturor reacţiilor citate, cred că noua măsură legislativă poate fi receptată dintr-un unghi diferit de vedere. Cele patru reacţii au drept presupoziţie comună faptul că suntem de acord ("toţi", "toţi cetăţenii", "toţi cei de faţă", "şi legislatorii", "şi judecătorii", "şi poporul" - cum repeta după Socrate, exasperat probabil, Meletos în Apologie) cu faptul că vrem într-adevăr să producem în România un număr, oricât de mic, de universităţi de elită, bine clasate internaţional, cu criterii corecte, cu studii foarte performante, foarte "internaţionale", în care profesorii şi cercetătorii să îşi publice articolele şi cărţile şi dincolo de graniţele României, ba mai mult, în care faptul de a fi profesor şi de a publica la mari edituri din România să fie la fel de important ca şi cum ai face-o oriunde în lume, trecând şi peste mica impostură a celor 3 exemplare scoase la editura din garaj pentru a deveni conferenţiar, dar şi peste snobismul trivial al editării unei lucrări în străinătate la o casă editorială plătită din propriile economii. Unghiul diferit de vedere pe care îl angajez în comentariul actului legislativ este faptul că propun să tratăm esenţa afirmaţiei de mai sus drept o judecată ipotetică, iar nu drept una categorică. Prin urmare, nu este absolut evident sau necesar că vrem asemenea universităţi. Ci, dimpotrivă, putem formula raţionamentul: dacă într-adevăr vrem asemenea universităţi, atunci putem să ne întrebăm care sunt cele mai bune măsuri pentru a le obţine şi, evident, dacă noul act legislativ li se potriveşte.
Din acest punct de vedere, argumentez trei concluzii: 1. cele 6 aspecte enumerate mai sus nu ne conduc spre universităţi de elită, ci spre o masificare a învăţământului în detrimentul calităţii acestuia şi împotriva ideii europene de performanţă universitară. 2. noile măsuri politizează universităţile. 3. ele sunt contrare principiilor social democraţiei, prin urmare inadecvate principiilor majorităţii parlamentare actuale.
La prima concluzie: un rector pe viaţă poate fi o oroare care va încuraja impostura şi demagogia; dacă oricine înfiinţează universităţi, atunci criteriul nu mai este în mod necesar ştiinţific; dublarea funcţiilor de conducere cu cele politice deschide posibilitatea amestecului politic în universităţi; relativizarea bacalaureatului aduce studenţi slabi; masteratele didactice, organizate de departamentele de pedagogie, subminează masteratele profesionale (cât timp cele din urmă sunt condiţionate de numărul studenţilor), iar obiectul de studiu al celor dintâi suprapune ilicit conţinutul cu instrumentul cunoaşterii, bazându-se pe iluzia că putem pregăti profesori cu bune metode, dar care nu îşi cunosc domeniile; doctoranzii fără frecvenţă nu pot fi instruiţi ştiinţific la nivel performant în nici un domeniu. În toate cele şase aspecte este evidentă lipsa de performanţă ştiinţifică a rezultatelor.
La a doua: un rector pe viaţă decide prin bunul lui plac cât politic admite în universitate; universităţile pot fi înfiinţate drept glorii de district electoral, aşa cum multe precedente o arată, funcţiile de conducere politizate lasă pe seama moralităţii deţinătorilor dacă amestecă sau nu domeniile, bacalaureatul popular atrage electorat şi oferă plătitori de taxe, masteratele didactice dau o putere financiară infinită şi nejustificată departamentelor de profil, iar unde sunt bani, interesul politic este posibil; doctoratele fără frecvenţă au ocurenţe nenumărate în rândul politicienilor dispuşi să obţină uşor şi clientelar asemenea titluri, mai ales în domenii precum dreptul, filosofia, istoria sau economia.
La a treia: toate cele şase aspecte produc centre de putere personală sau de grup, acumulând capital politic, bani şi influenţă la vârful ierarhiei sociale, salarii neruşinate în interiorul aceleiaşi instituţii, clanuri conducătoare şi, în general, oligarhie. Rezultatul este formarea unei oligarhii politice şi financiare, dar sub nici o formă distribuţia bunului public spre zonele defavorizate şi protecţia socială. Deci, continuarea fenomenului baronal al României ultimelor două decenii sub specia universitară.
Dacă ne abţinem să spunem că aceste rezultate sunt bune sau rele, reiese doar fermitatea extragerii consecinţelor: cu aceste măsuri, vom avea aceste rezultate. Abia de aici dialogul poate fi civilizat şi fără tensiune. Simplu spus: un guvern a vrut o lege, altul vrea să o schimbe. Nu e nimic nefiresc în acest exerciţiu al democraţiei. Tot ceea ce ne este comun, indiferent de guvernare, sunt consecinţele. De aceea, blamarea măsurilor conduce la blocajul voinţelor divergente; dimpotrivă, dialogul începe când ne întrebăm dacă vrem sau nu o societate mai bogată, mai fericită, mai relaxată, şi, eventual, savantă.
