De același autor
De câteva săptamâni, propunerile de reformă şi ajustare, unele temporare, a statului asistenţial sunt distorsionate în zone ale mass-media, bagatelizate de actori politici, zeflemisite de o specie ad-hoc de analişti politici şi basculate ritos de lideri sindicali.
Nu interesează pe nimeni că 20 de ani am fost victimele mirajului în masă de a consuma mult peste venituri şi că spectrul politic, indiferent de culoare, a tolerat vânzarea halucinogenelor sociale. Ceea ce observăm este o mobilizare, uneori la limita legii, a diverselor grupuri profesionale pentru a păstra statu-quo-ul. Astfel, toate grupurile se află într-o situaţie în care urmărirea egoistă şi raţională a propriului interes le va conduce iremediabil în situaţia cea mai defavorabilă, scenariul potenţial al impasului complet, soldat cu paralizie şi pierderi economice ale tuturor agenţilor economici.
Evident, oricine are o teorie a cauzelor evoluţiei statului asistenţial şi nu ne îndoim că frauda, ariile economice nefiscalizate, socializarea pierderilor unor agenţi privaţi, contractele publice neperformante, clientelismul politic contribuie fiecare în parte la marasmul economic general. Absenţa consensului provine de la întrebarea cine trebuie să suporte costurile nesăbuinţei de administrare până în prezent.
În acest punct, voi argumenta că din tabloul pestriţ al acestor proteste lipseşte adevărata victimă: generaţia viitoare asupra căreia vom plasa factura iresponsabilităţii actuale. Dacă societatea este un contract între generaţii, cu ce drept deciziile politice din prezent şi conservarea statu quo-lui vor apăsa asupra generaţiei următoare povara copleşitoare a unor cheltuieli sociale nesustenabile? În cazul amânării deciziei politice, scenariul unui nou împrumut (şi, ulterior, al creşterii ponderii datoriei publice din produsul intern brut la 60%) va avea drept consecinţă dublarea datoriei pe locuitor.
Organizaţii studenţeşti au scandat „drepturile câştigate nu ne pot fi luate!“ şi au perorat agramat despre eliminarea taberelor studenţeşti. Ce Declaraţie Universală a Drepturilor Omului conferă studentului român dreptul de a merge gratuit într-o tabară? Niciuna! Facilitatea taberei „gratuite“ este de fapt un cost pe care îl plătim cu toţii pentru a stimula performanţa. Absenţa sau eliminararea acestei „gratuităţi“ nu va avea decât o consecinţă infinitezimală asupra motivaţiei şi capacităţii unui student de a fi performant. Rămâne totuşi un paradox că, pentru generaţia născută după revoluţie, aceste aşteptări se suprapun remanenţelor statului-dădacă comunist şi inerţiei comunismului rezidual încă prezent la alte categorii de vârstă.
Între măsurile anunţate sau doar vehiculate ca versiuni de lucru şi nedefinitivate, alocaţia pentru copii şi indemnizaţia mamelor şi/sau taţilor stârnesc cele mai pline de compasiune reacţii. În locul argumentelor, apelăm la sofisme de tip ad misericordiam. Organizaţia de femei a PDL „a decis să solicite guvernului să caute soluţii pentru a nu diminua alocaţia şi indemnizaţia pentru creşterea copiilor“.
În perspectivă comparativă, statutul acestor drepturi în Europa are următoarele date: în Norvegia, concediul maternal este 3 săptămâni înainte de naştere şi 6 după, indemnizaţia fiind corelată cu pragul de 80% din venituri; în Danemarca, concediul este de 18 săptămâni, iar sprijinul financiar are un prag maxim de 450 de euro pe săptămână, în condiţiile în care veniturile medii sunt de 2.500 de euro pe lună; în Suedia, mamele au 14 săptămâni concediu şi un prag superior de 80% din venituri (există şi un prag minim de 180 de coroane/zi, adică aproximativ 24 de euro, iar veniturile pe locuitor sunt similare celor din Danemarca).
Aceste ţări reprezintă modelul cel mai extins al statului bunăstării din Europa, iar indicele de calitate a vieţii în spaţiul nordic este unul dintre cele mai ridicate. Totodată, aici nivelul corupţiei este unul dintre cele mai scăzute de pe glob, iar femeile se bucură de o extinsă reprezentare politică şi decizională, fără a implica aici vreo relaţie de cauzalitate între aceşti factori. O sumară privire comparativă arată că 24 de luni alocate concediului de maternitate/paternitate în România sunt mult chiar peste „modelul suedez“.
În privinţa veniturilor, propunerea de a păstra pragurile minim şi maxim va modifica puţin opţiunea curentă a mamei, actualmente majoritatea de 80% preferă pragul minim în locul principiului contributivităţii. Este adevărat că scăderea la 64% a principiului contributivităţii va afecta cincimea cea mai avantajată dintre mame/taţi, care alege în prezent indemnizaţia proporţional cu veniturile. Astfel, regula va păstra intacte veniturile a 80% dintre actualii beneficiari, care sunt şi cei mai dezavantajaţi, şi va diminua beneficiile celor 20% mai avantajaţi. Modificarea respectă cu stricteţe ideea ca reformele şi ajustările temporare să nu prejudicieze pe cei al căror statut socio-economic nu este de invidiat. Şi mai puţin probabilă este corelaţia dintre trusoul pentru nou-născuţi, 150 de lei, şi decizia unei familii de a avea un copil.
Pe de altă parte, există convingerea, voi argumenta că este iluzorie, că prezenta structură de stimulente şi beneficii încă îşi păstrează obiectivele, anume creşterea natalităţii şi un viitor mai bun pentru copiii noştri. Datele sociologice de care dispunem indică însă că doar anii 2004-2005 au avut o dinamică ascendentă, cu un vârf al creşterii de 13% în 2005. Ulterior, numărul naşterilor a scăzut, iar acest pachet de beneficii nu a mai sprijinit natalitatea. Insuficienţa infrastructurii, numărul redus al creşelor, precaritatea condiţiilor economice, diminuarea nivelului de trai pe care îl presupune un nou membru al familiei sunt circumstanţe parţiale care explică trendul descrescător. Probabil că se pot direcţiona resurse spre ameliorarea situaţiei creşelor din România. Însă nu avem nicio soluţie imediată de „a sări“ peste pragul crizei economice altfel decât cu măsuri temporare de ajustare şi recalibrare.
Discuţiile punctuale şi centrate pe performanţa politicilor sociale nu pot eluda o asimetrie injustă. Sindicalizarea sectorului public este superioară celei din sectorul privat, deşi ponderea contribuţiei la PIB înclină balanţa în favoarea sectorului privat. Cu angajaţii din mediul privat, cum s-a spus, „nu e nimeni solidar“, iar ei lipsesc din tabloul actual al protestelor. Nu sunt singurii care nu vor ieşi în stradă.
Argumentul-cheie în favoarea recalibrării şi ajustării temporare a politicilor sociale prezente este îndatorat unei concepţii despre echitate între generaţii. Avem, în spiritul celebrei butade a lui E. Burke, o anumită responsabilitate faţă de generaţiile viitoare.
Nu avem pur şi simplu dreptul de a-i constrânge pe următorii cetăţeni la servitutea involuntară de a acoperi nesăbuinţa, iresponsabilitatea şi amânarea deciziilor care propun o doză homeopată a unui tratament scurt ale cărui beneficii pe termen lung nu pot fi negate. În formularea lui J. Rawls, acest principiu de echitate afirmă că „persoanele din diferite generaţii au datorii şi obligaţii unii faţă de alţii într-un mod similar cetăţenilor contemporani“. Dacă vom alege drumul sinuos al inacţiunii, cum vom pretinde loialitatea civică a unor cetăţeni care lipsesc acum din tabloul protestelor şi care vor afla tardiv că pactul elementar între generaţii a fost încălcat cu nedisimulat cinism? Aranjamentele instituţionale recente ale statului român necesită forme ale dialogului social după un model corporatist, în care sindicatele, patronatele şi autoritatea politică sunt invitate la aceeaşi masă rotundă. Supoziţia corporatistă este că actorii implicaţi pot avea maturitatea, decenţa de a renunţa la înfruntare şi a construi cooperarea.
Nu există nicio soluţie magică de a impune civilitatea dialogului şi a compromisului alta decât apelul la prudenţă şi înţelepciune practică, la ceea ce Aurelian Crăiuţu a numit într-o serie de eseuri „elogiul moderaţiei“. A renunţa la moderaţie înseamnă a face un pas înapoi în istorie, în detrimentul, mai ales, celor faţă de care riscăm să încălcăm contractul social dintre generaţii. //
