Sistemul imunitar al societăţii deschise

Când conflictele politice ies din matca democraţiei constituţionale şi stârnesc îngrijorarea partenerilor occidentali, ultimele redute în faţa fărădelegii rămân independenţa justiţiei şi a Curţii Constituţionale.

În arhitectura modernă a democraţiilor, Curtea Constituţională reprezintă piatra unghiulară a statului de drept şi cea mai recentă construcţie instituţională pe care amintirea regimurilor fas­cist şi nazist a impus-o ca redută împotriva nebuniei, foliei colective sau in­di­vi­duale, ce poate narcotiza un popor. Crizele de­mo­cra­tice, aici şi aiurea, au re­a­dus mereu în prim-plan dis­putele privind rolul Curţii Constituţionale şi le­gi­ti­mi­tatea deciziilor sale.

Denunţată ca „politizată“ cu o frecvenţă zilnică, singurul cri­teriu al acestei idei foloseşte ar­gumentul numirii „politice“ a judecătorilor în forul cons­ti­tu­ţional, ceea ce denaturează orice început al dialogului. Spre deosebire de verdictul prim-încruntatului sferei publice, anume de „adunătură vişinie de Moş Crăciuni de mall, politizată mai ceva decât un consiliu judeţean“, există şi pro­blema­ti­zări diferite. Avem consensul că moderaţia politică lipseşte, dar nu şi că singurul ar­bitru legitim care poate dizolva impasul politic rămâne Curtea Constituţională, ui­tând astfel calvarul societăţii deschise în tre­cutul nu foarte îndepărtat.

Începuturile modernităţii au consfinţit tradiţia separării puterilor în stat în forma clasică, executivă, legislativă şi ju­de­că­to­rească, iar apoi acest bagaj al teoriei po­litice europene a traversat oceanul spre Pă­rinţii Fondatori ai Americii, care au re­flectat în Scrisorile Federaliste asupra sis­temului de „checks and balances“, al con­trolului şi limitării reciproce între prin­ci­palele puteri ale statului. Apoi, trans­for­marea graduală a oligarhiilor în sisteme tot mai inclusive, prin extinderea drep­tului de vot pentru bărbaţi şi femei, a stâr­nit temerea „tiraniei majorităţii“, sau a „ti­raniei populare“, cum a numit-o An­drei Cornea în numărul trecut al revistei 22. Pentru liberalii clasici, tirania sem­ni­fica suprimarea libertăţii şi autogenezei in­dividuale prin uniformizarea şi intru­ziu­nea societăţii în planurile de viaţă ale fie­căruia. Drepturile individuale şi guver­na­rea limitată păreau singurele soluţii la această temere.

Aceste garanţii şi-au dovedit insuficienţa după colapsul Republicii de la Weimar şi as­censiunea fascistă, iar apărătorii statului de drept au reconsiderat rolul Curţilor Cons­tituţionale. Noaptea totalitară a Eu­ropei a fost pusă şi pe seama rolului li­mitat al acestor instituţii şi o redefinire larg invocată a rolului constituţiilor post­belice a fost propusă de Carl Friederich: reafirmarea drepturilor omului, con­co­mi­tent cu mecanisme de prevenire a re­ins­talării metodelor totalitare, de adversarii democraţiei constituţionale. În acest con­text, se poate ataşa decizia Curţii Federale Germane de dizolvare a Partidului So­cia­list al Reich-lui în 1952 şi a Partidului Co­munist în 1956, totodată cu confiscarea proprietăţilor. Adversarii făţişi ai societăţii deschise nu au locuri rezervate la masa de­mocraţiei. Curtea Constituţională şi con­trolul constituţional au fost privite ca ul­time redute împotriva unor lunatici auto­ritari care au prins în mrejele demagogiei majorităţi potrivnice faţă de regulile de­mo­craţiilor.

Primele astfel de instituţii au apărut după al doilea război mondial în Germania, Aus­tria şi Italia, fiecare cu experienţe pre­mer­gătoare limitate, respectiv (cvasi)federaţii cu un arbitru central pen­tru conflictele dintre land, sau Sicilia, în cazul Italiei, şi nivelul federal. Discuţia despre independenţa jus­tiţiei şi a CCR revine la a stabili criteriile în care un terţ poate demonstra im­parţialitate în tranşarea unui conflict. Desigur că actorii politici urmăresc con­gruenţa între opiniile acestei instituţii şi politicile propuse, dar membrii acestui for îşi edifică propria le­gitimitate pe autonomia decizională, în li­tera şi spiritul legilor. Dacă puterea ju­de­cătorilor este subordonată de Executiv sau Legislativ, controlul reciproc limitativ al puterilor dispare. Când legitimitatea sa ex-hypothesi se bucură şi de constrângere argumentativă şi conceptuală, Curtea Cons­tituţională devine unul dintre actorii fundamentali ai democraţiei, aşa cum ori­ce nominalizare la Curtea Supremă din SUA este disecată până la publicaţiile din facultate ale potenţialilor membri.

Desigur că neutralitate, imparţialitate, „de­taşare de partid“ rezonează cu aş­tep­tările şi idealul nostru, însă conceptele nu sunt evidente prin sine şi nici uşor de folosit în practică. Câteva sugestii pentru o discuţie rezonabilă au fost avansate în teoria politică, anume consistenţa deciziei Curţii Constituţionale cu atitudinile şi va­lorile magistraţilor, inclusiv opoziţia faţă de opiniile celor cu influenţă politică sau juridică. Testul major apare însă atunci când forul constituţional ia o decizie di­ferită de dorinţele unor actori care au mij­loacele să impună sancţiuni, fie individual, fie instituţiei ca întreg.

Gradul de concreteţe al argumentelor du­pă care evaluăm independenţa Curţilor Cons­tituţionale poate fi rafinat mai de­parte. În teoria politică, un astfel de ins­trument este indexul propus de John Ishi­yama, numit al independenţei juridice şi aplicat Curţilor Constituţionale. Analitic, in­dexul urmăreşte următoarele elemente: durata mandatelor magistraţilor; numărul de actori implicaţi în nominalizarea şi con­firmarea membrilor; controlul (intern sau extern) asupra regulilor de decizie; con­diţiile de revocare a magistraţilor; con­trolul constituţional a priori; posibilitatea invalidării deciziei.

De exemplu, se afirmă că independenţa unei Curţi creşte atunci când numărul ce­lor implicaţi în selecţia membrilor creşte şi el. În sistemul european, preşedintele şi camerele parlamentului contribuie în mo­duri diferite la componenţa Curţilor Con­s­tituţionale, unele state având şi cote pen­tru nominalizări ale magistraţilor. Spre de­osebire, în SUA doar preşedintele este cel care îi nominalizează pe judecători, con­firmaţi ulterior de Legislativ. Natura man­datelor diferenţiază între numirile pe via­ţă, aşa cum a sugerat Alexander Hamilton pentru Curtea americană, pentru a-i asi­gura independenţa şi stabilitatea, şi man­date mai lungi decât durata celorlalte ins­tituţii care fac nominalizări. Ambele so­luţii sunt de preferat mandatelor oficiale scurte în acest for, deoarece, în mod limpede, vulnerabilitatea judecătorilor creş­te când nu au continuitate mai mare decât Legislativul. De asemenea, condiţiile de revocare a magistraţilor Curţii, dacă sunt foarte flexibile şi expuse influenţei po­litice, au un impact negativ asupra in­dependenţei.

Sub lumina acestor criterii, se poate argumenta că prevederile constituţionale şi legale ale ca­drului instituţional românesc ga­rantează că fiecare dintre ele este îndeplinit. Mai aplicat, Curtea Cons­ti­tu­ţională nu poate fi acuzată de „politizare“ prin simpla invocare a procedurii de se­lecţie, întrucât toate cele trei instituţii, pre­şedinte, Senat, Camera Deputaţilor, con­tribuie în mod egal la selecţia mem­brilor. Mandatul de nouă ani trece testul duratei optime, anume să fie mai lung de­cât mandatele celor care nominalizează, in­diferent dacă e preşedintele sau un mem­bru al Legislativului. Argumentul reţine aici că sancţiunea revocării sau neînnoirii mandatului unui membru al Curţii este mai probabilă dacă mandatul este scurt. De asemenea, legea de funcţionare pre­vede posibilitatea controlului cons­titu­ţio­nal înainte de promulgare, cel numit con­trolul constituţional a priori.

Posibilitatea de invalidare a de­ci­ziei CCR lipseşte în cazul Ro­mâniei, cu alte cuvinte, şi acest criteriu e îndeplinit. În alte ţări, spre exemplu Polonia, Camera Sejm-ul poate schimba decizia Tri­bu­na­lului Constituţional. În ultimul rând şi în pofida unor declaraţii publice recente, re­vocarea magistraţilor Curţii nu este uşor de obţinut, întrucât articolul 145 al legii fun­damentale prevede inamovibilitatea şi independenţa lor. În al doilea rând, sanc­ţiunea depinde de mecanisme exclusiv interne, nu de presiuni externe, aşa cum prevede articolul 65 al Legii de func­ţio­nare şi organizare a CCR.

În esenţă, Curtea Constituţională se ri­dică formal la înălţimea exigenţelor cu­prin­se în acest index, care este un reper analitic util pentru independenţa unor astfel de instituţii. Opinia nu se substituie unei axiome, iar premisele propuse aici despre independenţa Curţii Cons­titu­ţio­nale nu se substituie teoriei juridice.

Însă dacă ne reamintim deciziile CCR pe su­biectul regulilor electorale, este posibil să întrevedem echilibrul acestui actor-cheie al democraţiei constituţionale. În 2012, CCR a anulat două strategii elec­torale ale principalelor forţe politice, deo­potrivă comasarea alegerilor locale cu cele parlamentare solicitată de PDL şi schim­barea sistemului de vot propusă de USL în favoarea celui cunoscut „câştigătorul ia totul“ sau regula pluralităţii cu colegiu uninominal. În primul caz, CCR a decis pe 25 ianuarie că Legea comasării are ar­ticole neconstituţionale şi a fost întoarsă în parlament. În al doilea caz, CCR a respins în întregime Legea unino­mina­lului pur, în data de 27 iunie. Deliberarea în cele două situaţii relevă testul de adversitate amintit anterior, respectiv imparţialitatea deciziei acestui for, chiar dacă culoarea coaliţiei de guvernare poate corespunde cu o majoritate posibilă din CCR. Ambele situaţii indică faptul că manipularea regulilor electorale în timpul jocului este şi va fi penalizată.

În concluzie, acuzaţia de „politizare“ a Curţii Constituţionale, expediată fără alte argumente decât cel al „numirii politice“, reprezintă o inadecvare crasă faţă de ros­tul existenţei unui astfel de for. Niciodată nu este exclus ca aventurieri politici, en­ragés găunoşi ai trompetei publice, ma­jorităţi adverse faţă de societatea deschisă şi suveranitatea individului să revină pe scena istoriei, ajutaţi de crize economice şi sociale. Pentru aceştia, sistemul imu­nitar al democraţiei a inventat „domnia legii“ şi Curţile Constituţionale. //