De același autor
În ultimii ani care au urmat de la prăbuşirea Uniunii Sovietice, comentariile care s-au înmulţit în legătură cu această catastrofă, primită mai curând cu bucurie, au apreciat evenimentul ca pe un sfârşit al comunismului însuşi, omenirea îndreptându-se în majoritate pe altă cale. Cu toate „crizele“ (un termen suspect folosit de politologi în modul cel mai abuziv), trecerea rapidă la economia de piaţă, la o lărgire considerabilă a libertăţilor se vede că nu constituie o soluţie generală pe care s-o îmbrăţişeze toată omenirea, indiferent că e vorba de Cuba sau Cehoslovacia, de Germania unificată şi Republica Populară Mongolă, unul dintre primele state comuniste din lume – toate excelând prin marile diferenţe dintre ele.
În mod destul de paradoxal, putem socoti sfârşitul Uniunii Sovietice ca o mare victorie a ideii socialiste, care îşi regăsise vechile surse obnubilate de marxişti şi dispreţuite decenii de-a rândul de „stânga“, mai ales europeană. Ideea egalitaristă, cea a paternalismului statal, a conducerii autoritare, dar nu tiranice, în vederea înlăturării unor abuzuri, muncesc minţile multora, independent de ce a fost în Rusia devenită bolşevică, de expansiunea acesteia intenţionată.
Sunt destui care cred că ar fi timpul să se folosească alte direcţii, care au şi existat anterior marxismului acaparator şi au supravieţuit chiar în perioada acestuia cea mai glorioasă, strivită însă sub acuzaţiile cele mai inflamante, mergând de la prostie la trădare. Ideea socialismului ar fi de reconsiderat şi direcţia lui revizuită. Numai că încă după moartea prematură a lui Marx şi trecerea Internaţionalei Socialiste sub conducerea cea mai justificată, a lui Engels, monomania celui dispărut începuse să cedeze în faţa realităţii, care era mai ales diversă, când nu contradictorie, de la o ţară la alta, de la un mediu cultural la altul, încurajând fracţionismul împotriva unei concepţii monopolitice la care orice aderent contribuia doar cu propria sa forţă, în niciun caz cu ideile şi cu iniţiativa. Îndoiala, semnul cel mai sigur al independenţei intelectuale, a fost înlocuită imperativ cu supunerea oarbă.
Marea Revoluţie din octombrie îi amuţise pentru moment pe critici, numai că ea contrazisese aşa de acut aşteptările marxiştilor mai docţi încât este imposibil să crezi că a trecut neobservată de aderenţii cei mai entuziaşti şi mai profitori. Or, ea porneşte de la însuşi fondatorul acestei ideologii pline de contradicţii, de formulări vide de sens şi în total rupte de realităţile efective observabile la tot pasul.
Într-adevăr, marea fraudă a marxismului începe prin aceea că se dă drept o doctrină care are la bază aducerea la realitate a unor rătăciri nebuloase numite peiorativ „idealiste“. Or, tocmai oroarea de realităţile efective este caracteristică (aproape, după opinia mea, ca un fenomen patologic) universului mental al omului atins de această boală. Căci nu e vorba de simpla minciună tactică adresată inamicilor, ci de evitarea adevărului pe care marxiştii o cultivă între ei, ştiind toţi că nu e aşa cum scriu, vorbesc, comunică la întruniri, congrese, şedinţe ceva mai largi decât cele „de lucru“. Tendinţa de a lungi vorba, cu aerul că această dorinţă a lui e solicitată de subiectul însuşi, este permanentă în comunism, ieşind din cadrele şi aşa destul de lăbărţate ale „vieţii“ de partid.
În ce mă priveşte, am evocat în articolele mele de după decembrie 89, chiar în paginile acestei reviste, cazul Simonei Weil, o eminentă eseistă şi specialistă în filosofie, care, vrând să afle ce e cu „clasa muncitoare“, s-a dus la sursă, lăsând de o parte tonele de publicaţii comuniste, şi s-a angajat la o uzină ca o simplă muncitoare, la un loc cu alte femei lucrătoare acolo. E un gest insolit, dar care pentru un spirit liber nonsocialist e cât se poate de firesc – să-i cunoşti pe cei pentru care lupţi, cărora vrei să le îmbunătăţeşti soarta(!?), să-i luminezi, eventual să-i educi pentru a-i scăpa de actuala condiţie. Ceea ce o particularizează pe S. Weil e că ea era un spirit filosofic format la fenomenologia lui Husserl şi apoi trecută la discipolul acestuia cel mai strălucit: Martin Heidegger. (Nu-mi sunt clare motivele pentru care ea a făcut o pauză în preocupările ei transcendentale, legate numai de domeniul Ideilor, şi a vrut să se apropie de oamenii simpli, mai ales de cei pe care Marx îi numea „proletari“, echivalându-i greşit cu muncitorii manuali din fabrici; experienţa a fost dezastruoasă şi am vorbit despre ea ceva mai pe larg într-un număr precedent din revista 22.)
Pe baza unei experienţe care s-a continuat şi „în socialism“, eu am putut conchide că mai toţi cei consideraţi agenţii Istoriei nu sunt, de fapt, prin mentalitate, stil de viaţă şi năzuinţe, eventual prin idealuri decât nişte mic-burghezi, o specie pe care tocmai Marx o lăsase de o parte sau o considera în rapidă şi inexorabilă dispariţie – adepţii săi ulteriori cei mai influenţi, adică „sovieticii“, o vor numi „logică“, deşi din ea au făcut parte milioane, chiar miliarde de oameni.
Karl-Heinrich Marx s-a născut în 1818 la Trier, într-o familie de burghezie consolidată, a unui jurist, care ducea o viaţă îndestulată, încât fiul n-a cunoscut alte privaţiuni decât cele legate de accidentele plăcute ale unei existenţe asigurate. Interesul lui pentru problemele economice nu era nici de ordin ştiinţific, nici de ordin umanitar; pentru tânărul hegelian radical, zis de stânga mai târziu, pare a nu conta năzuinţa de a eradica sărăcia şi nici ura faţă de bogăţie (pe care o şi enunţă opera sa maximă Capitalul), ci aceea de a-i dezvălui mecanismul naşterii şi dezvoltării acesteia, în ultimii ani în stil galopant în câteva ţări, după ce prioritatea o deţinuse timp de un veac Anglia, cu vastul ei imperiu colonial.
Marx şi-a petrecut ultimii ani din viaţă la Londra, unde este şi îngropat; el s-a aflat într-un fel de exil de ordin politic, dar în care timp a frecventat asiduu bibliotecile spre a se documenta în domeniul istoric şi economic pe care le cunoştea aşa de puţin. El nu putea să nu observe diferenţele dintre ceea ce spunea ştiinţa economică cea mai înaintată şi enunţurile riscante, fanteziste şi nu o dată aberante din Manifestul comunist, foarte strălucit şi spectaculos expuse de autor, gazetarul plin de vervă de la gazetele renane ale vremii.
În Germania şi apoi în Anglia el va fi luat contact cu munictorii propriu-zişi, eroii cărora nu se ştie de ce le aparţine viitorul, dar interesul omenesc pentru ei i-a lipsit în mod destul de curios; el şi-a scris Capitalul în stilul clasicilor englezi ai economiei poate şi pentru că n-a vrut să-şi trădeze situaţia de diletant; dar toată terminologia de succes marxistă are la bază o crasă ignoranţă care stăruie şi azi în studiile altfel orientate ale multor politologi: clasa muncitoare, luptă de clasă, muncitori, proletari şi sclavi, capitalişti şi paraziţi îşi dispută gloria de a supravieţui, deşi nu au fost definite prin consens, ci doar prin frecventa folosire în limbajul comun (presă, radio, TV), ba chiar şi între specialişti, ceea ce e încă mai regretabil. De altminteri, Marx nu s-a ilustrat ca organizator de manifestaţii de stradă, ca orator popular, amestecat în mulţime, în corespundere cu stilul din Manifestul comunist, tot de el redactat şi care i-a asigurat pe veci popularitatea.
Se vede că omul comun, omul obişnuit, de toată ziua, pe care-l întâlnim în apropierea noastră, dar şi la mari distanţe sau încercând să se îndepărteze de noi este ignorat de Marx şi de marxişti pentru care umanitarismul este o diversiune, ba chiar o groaznică şi condamnabilă culpă ce trebuie evitată. Proletar şi dictatura proletariatului, exploatatori şi burghezi, capitalist şi clasa muncitoare sunt înlocuitorii realităţii; se operează cu etichete, care se traduc mai uşor în limbajul universal mult dorit de spiritele abstracte.
Faptul cel mai îngrijorător este că şi mult după dispariţia lui Marx milioane de oameni au crezut că enunţurile din Manifestul său sunt sprijinite, demonstrate şi întărite de masivele patru tomuri ale Capitalului, pe care bieţii de ei nici nu le pot citi pentru că, practic vorbind, sunt ilizibile. La câteva decenii după apariţie, fostul prim-ministru al Italiei de dinainte de fascism, Francesco Nitti, care era un adevărat economist şi politolog universitar, aprecia că opera capitală a lui Marx n-a putut fi citită de mai mult de o duzină de oameni: e o îngemănare de date statistice copiate din presa engleză a acelor ani, din cărţi şi date oficiale. Dacă nu mă înşel, el citează în Democraţia, I-II, din anii 30, dictonul latin „Graecum est, non legitur“/„Este pe greceşte, nu e de citit!“. Oamenii simpli cred altceva, că acolo s-ar cuprinde înţelepciunea lumii şi s-ar confirma toate prezicerile ce lor li se par avantajoase.
Se vede (şi eu mă văd confirmat, fără însă a-mi aroga vreun merit din observarea unui fenomen sesizat de milioane şi milioane de supravieţuitori) că există în om o serie de tendinţe care se întâlnesc doar cu marxismul filosofilor, cu socialismul utopiştilor, cu elaborările cele mai sofisticate ale unor oameni de gândire.
Pericolul pentru lumea liberă şi cei care vor să trăiască şi să gândească liber este maxim, pentru că el este ignorat (cu dispreţ, poate), deşi e în plină expansiune, nu prin războaie de expansiune, cum au ajuns repede să facă marxiştii. Generaţiile care vin trebuie să nu adoarmă pe laurii unei victorii la care n-au contribuit şi despre care habar n-au că era să se încheie cu o catastrofă a întregii lumi civilizate. //
