Cotroceni - gară pentru trei

Ar fi fost capabili candidaţii prezidenţiali  Adrian Năstase, Mircea Geoană sau Crin Antonescu ca, în condiţii similare celor din 2012, să nu fie respinşi de marea majoritate a votanţilor?

Adrian Năstase ne anunţă prin intermediul blogului domniei sale că în această pe­rioadă se consideră „într-un fel de can­to­nament“. În acelaşi timp, d-l Crin An­to­nescu chiar se află într-un cantonament în care face exerciţii cu atri­buţiile pre­zidenţiale. Mir­­cea Geoană este convins că ar fi co­or­donat mai bine ac­ţiunea de justificare ex­ter­nă a abe­raţiilor interne ale gu­ver­nării PSD-PNL, iar pen­tru asta tot o formă de can­to­nament ar fi probabil utilă.

Pentru că tot se abuzează de ideea „personalizării“ vieţii politice româneşti ca factor ex­plicativ al ori­gi­na­lităţii noastre democratice, este util să re­flectăm asupra destinelor acestor trei oa­meni care au fost în alegerile prezidenţiale din 2004 şi 2009 principalii adversari ai lui Traian Băsescu. Toţi trei ar fi putut câş­tiga aceste alegeri, toţi trei ar fi putut con­duce România altfel, toţi trei sunt con­vinşi că ar fi făcut-o mult mai bine decât Băsescu.

Orice analiză echilibrată a bilanţului pre­şedintelui Băsescu nu ar trebui să plece de la standarde ideale, ci de la realitatea că cel puţin unul dintre aceşti lideri PSD şi PNL ar fi ocupat postul de la Cotroceni, dacă actualul preşedinte ales pierdea în 2004 sau în 2009.

Cum ar fi arătat România după unul sau două mandate prezidenţiale ale lui Adrian Năstase? Un răspuns a fost dat chiar în 2004, după patru ani de cvasidomnie Năs­tase, şi reconfirmat prin condamnarea aces­tuia: corupţie instituţionalizată şi im­punitate a elitei politico-economice care gravita în jurul partidului-stat. Chiar şi în Republica lui Adrian Năstase de la Jilava, Justiţia este umilită. Fiecare cuvânt care apare pe blogul acestuia şi este preluat de mass-media are drept scop relativizarea statutului acestuia de con­damnat şi punerea sub semnul întrebării a vino­vă­ţiei sale. Dar toată această zbatere începută la mo­mentul anunţării ver­dic­tului definitiv, departe de a-l ajuta pe Adrian Năs­tase, ne ajută pe noi să ne închipuim mai uşor cum ar fi arătat Ro­mânia sa, câtă slăbiciune era în puterea pe care ar fi concentrat-o, cum orgoliul i-ar fi întunecat în aşa măsură inteligenţa în­cât până şi calităţile sale de prim-mi­nistru s-ar fi transformat în defecte de pre­şedinte.

Mircea Geoană a fost cel puţin la fel de aproape ca Năstase de a deveni preşedinte, dar nu este la fel de uşor să ne închipuim cum ar fi arătat mandatul său. Probabil cel mai semnificativ an din cariera sa po­li­tică a fost cel în care PSD a guvernat ală­turi de PDL, atunci când l-a propus fără succes pe faimosul senator Cătălin Voicu pentru Ministerul de Interne. Dar pro­babil că Geoană este în primul rând cel care, după ce a eşuat reformarea par­ti­du­lui său, l-a instalat pe Ion Iliescu în func­ţia de preşedinte de onoare al PSD chiar în zilele în care regimul comunist era con­damnat oficial. Pe de altă parte, a lăsat de­finitiv conducerea PSD în mâna baronilor locali, care de altfel l-au sacrificat atunci când se apropiau de luarea puterii.

Spre deosebire de Geoană, Antonescu a fost preşedinte mai mult de o noapte, dar asta nu pledează deloc în favoarea sa. În primul rând, condiţiile în care a preluat funcţia de preşedinte al României anulează prezumţia minimei sale inteligenţe po­li­tice. Este greu de înţeles cum cineva care are reale şanse de a fi ales de români pre­feră să ajungă la Cotroceni în condiţiile res­pective. Spiritul Constituţiei era ca, în cazul procedurii de demitere, con­du­că­to­rul Senatului să deţină interimatul, nu ca un senator în câteva ore să fie propulsat de la statutul de simplu parlamentar la cel de şef de stat, situaţia fiind agravată de faptul că Antonescu este candidat la pre­zidenţiale. Această încălcare evidentă a spiritului Constituţiei va marca inevitabil şi un eventual mandat prezidenţial al lui Antonescu, pentru că s-a înscris în galeria celor care întâi preiau o instituţie şi apoi caută o legitimitate democratică. În plus, în aceste săptămâni putem vedea cum, pentru prima dată după jumătatea anilor 1990, titularul instituţiei prezidenţiale se joacă cu aluzii antiamericane şi an­ti­eu­ropene. Concepţia despre lume a dom­nu­lui Antonescu este că Merkel şi alţi lideri europeni doresc să fim slabi, iar Mona Piv­niceru doreşte să fim puternici, că domnul Morar şi alţi procurori sunt suspecţi, iar suspecţii de fraude electorale sunt vic­time. Crin Antonescu este la Cotroceni de câteva săptămâni, dar cariera sa de posibil preşedinte onorabil deja s-a încheiat.

Această foarte rapidă privire la al­ter­na­tivele de la un moment sau altul la Traian Băsescu ne ajută să ne imaginăm cum ar fi fost dacă unul dintre cei trei devenea pre­şedinte şi ne arată de ce majorităţile din 2004, 2007 şi 2009 au fost majorităţi care i-au respins chiar pe cei trei uniţi azi întru demiterea preşedintelui ales.

Ar fi fost capabil vreunul dintre cei trei ca, în condiţii similare celor din 2012, să nu fie respinşi de marea majoritate a vo­tanţilor? Adevărul este că niciun posibil preşedinte nu poate privi cu ochi buni ce s-a întâmplat. Niciun om politic care do­reşte să-şi asume un mandat care presu­pune decizii dificile nu poate accepta ca instituţia demiterii preşedintelui să fie per­vertită astfel încât ea să fie declanşată după sondaje. Pare că cei trei învinşi au preferat să se răzbune chiar cu preţul dis­trugerii instituţiei prezidenţiale. Dar aceas­ta nu este decât o aparenţă, pentru că nu putem înţelege politica românească ca fi­ind în primul rând rezultatul acţiunii aces­tor oameni. Cel puţin Geoană şi Anto­nescu, cărora trebuie să-l adăugăm pe Vic­tor Ponta, simbolizează lipsa de perso­na­litate a unor preşedinţi de partid împinşi înainte de baroni locali şi de oligarhi na­ţionali. Nu interesele partidelor sau ale „li­derilor“ lor explică aparent aberantele de­cizii politice din România de azi, ci agenda băieţilor foarte deştepţi care, după fa­li­mentarea Hidroelectrica SA, pare că vor să treacă la falimentarea SA România.  //