De același autor
Actuala evoluţie a regimului politic este aceea spre o parlamentarizare crescută, dublată de o relativă instabilitate a majorităţilor guvernamentale. Această instabilitate poate fi limitată de confirmarea existenţei unui partid dominant care îşi poate schimba aliaţii în funcţie de conjunctură.
Sistemul politic românesc pare blocat din cauza intrării într-un cerc vicios al lipsei de reprezentare: alegătorii nu mai au încredere în partidele politice existente, absenteismul creşte, ceea ce face ca metodele neortodoxe de mobilizare politică să fie şi mai eficiente. În plus, concurenţa politică a fost limitată prin instrumente legislative şi mediatice. În aceste condiţii, cultura politică a elitei care controlează accesul la resurse a internalizat cumpărarea de voturi şi, mai nou, „blatul“. Iar, la nivelul mai general al întregii comunităţi, divorţul flagrant între discurs şi realitate este privit cu resemnare. După o perpetuă tranziţie, la nivel public nu se mai distinge clar între criză şi normalitate.
În aceste condiţii, cum se poate ieşi din acest cerc vicios? Partidele care s-au succedat la guvernare sunt confortabile cu ele însele, posibilitatea unei veritabile reforme interne ne apare acum ca o iluzie interesată. Rămâne varianta împrospătării scenei politice cu partide care au vocaţia guvernării, dar şi acest scenariu fericit presupune o nouă perioadă de… tranziţie.
Dacă o luăm invers cronologic, actuala criză politică a început încă din 2007, odată cu instalarea unui guvern ultraminoritar, Tăriceanu 2, şi prima tentativă de demitere a preşedintelui. Guvernul a supravieţuit, remarcabil, până la alegerile din noiembrie 2008, dar cu preţul cedărilor constante în faţa şantajului majorităţii parlamentare informale şi prin promovarea unor politici populiste. Atunci s-a creat periculoasa fantasmă a unei prosperităţi artificiale, care este la originea neînţelegerii colective a situaţiei economice în care se află azi România.
Marea coaliţie PDL-PSD din decembrie 2008 a amânat pentru câteva luni continuarea crizei politice, a urmat votarea primei moţiuni de cenzură din istoria României postcomuniste, apoi construirea unei guvernări Boc 2, susţinută de o majoritate fragilă. Pe fond, a fost un guvern minoritar, dar care a avut o majoritate tranzitorie tocmai pentru că era văzut ca un guvern de sacrificiu. După promovarea unor politici de austeritate şi după realizarea unor reforme dificile, cum au fost cele de la nivelul justiţiei, educaţiei şi al legislaţiei muncii, majoritatea s-a destrămat exact în momentul în care, la începutul lui 2012, părea că poate trece la creşterea salariilor bugetarilor. Adică îşi depăşea mandatul de guvernare de sacrificiu.
Din această perspectivă, a unei perioade de criză structurală şi relativă instabilitate, putem spune că marea coaliţie PSD-PNL a fost creată pentru că devenise singura modalitate de a construi o majoritate guvernamentală stabilă. Dar asta nu înseamnă că motivele instabilităţii politice din 2007 au dispărut. Pentru a le înţelege, trebuie să ne întoarcem şi mai mult în timp. Asta pentru a vedea că relativa stabilitate a guvernărilor din perioada 1992-2007 a fost posibilă în ciuda naturii proporţionale a Legii electorale. Fenomenul alternanţelor la putere, implicit al schimbării majorităţilor numai cu ocazia alegerilor, a fost posibil din corelarea a două cauze majore: clivajul structurant din anii 1990 şi efectul suprapunerii alegerilor prezidenţiale cu cele parlamentare. Aceştia au fost cei doi stâlpi ai stabilităţii majorităţilor parlamentare şi guvernamentale, dar ei nu mai există. După 2007, alierea PNL cu PSD, întâi informală, apoi formală, în USL, a dus la negarea clivajului pro-anti partidul dominant, care era PSD. Schimbarea Constituţiei din 2003 a dus la decalarea duratei mandatelor preşedintelui, respectiv parlamentarilor, iar efectul deplin al acestei decizii va fi văzut în 2014, când noul preşedinte va fi salutat politicos de un prim-ministru care nu îi datorează nimic, natura semiprezidenţială a regimului fiind astfel alterată semnificativ.
În consecinţă, actuala evoluţie a regimului politic este aceea spre o parlamentarizare crescută, dublată de o relativă instabilitate a majorităţilor guvernamentale. Această instabilitate poate fi limitată de confirmarea existenţei unui partid dominant care îşi poate schimba aliaţii în funcţie de conjunctură. PSD este acum în această situaţie. Având, în plus, o relaţie privilegiată atât cu statul, cât şi cu o mare parte a elitei economice, PSD va tinde în mod natural să ocupe durabil guvernarea. Singura ameninţare politică pentru PSD, pe lângă aceea a contextului economic, este reapariţia unui clivaj pro-contra PSD, care să-i limiteze din nou capacitatea de a se alia. Ceea ce este puţin probabil să se întâmple repede, cu atât mai mult cu cât s-a format deja o coadă la uşa de intrare într-o majoritate cu PSD, dar fără PNL.
În acest context, se pune problema apariţiei unor noi forţe politice. Acestea pot alege între trei căi. Prima este aceea de a se pune la coada amintită mai sus, după ce ar intra în parlament, acesta fiind drumul cel mai scurt către guvernare. A doua este aceea de a încerca să supravieţuiască singur sau într-o alianţă care îi permite prezenţa în parlament, dar nu mai mult. A treia variantă, cea mai complicată, este aceea de a porni cu gândul că trebuie să se alieze cu toate partidele de la coadă, inclusiv cele mai populiste, pentru a înfrânge PSD. Pentru asta nu e nevoie de un clivaj tip stânga vs. dreapta, ci de un nou clivaj pro-contra partidul dominant, dar acesta cere multe erori din partea PSD şi mai ales timp, (prea?) mult timp. Iar asta explică de ce, pentru moment, nu există destule resurse pentru a sparge cercul vicios al nereprezentativităţii elitei politice. //
