Modelul prezidențial Iohannis și perspectiva crizei sistemice

La jumătatea mandatului său, președintele rămâne sub zodia ambiguității, dar contextul îl poate forța să se schimbe.

Alexandru Gussi 08.08.2017

De același autor

 

Fiecare „bulă“ financiară sau politică e ali­mentată de decalajul între discurs și rea­li­tate. Formarea „bulei“ desenează deja ori­zontul crizei, numai momentul când aceas­ta se declanșează rămâne misterios. Cu atât mai mis­te­rios, cu cât toată lumea se preface că realitatea vir­tuală se poate impune în fa­ța realității. Criza e astfel o necesară cădere în rea­li­ta­te. Cu cât e mai mult amâ­nată, cu atât va fi mai du­ră. Cu cât un sistem este mai închis, cu atât mo­men­tul crizei poate fi amânat. Sistemul sovietic și-a putut amâna criza timp de zeci de ani, în timp ce o bulă bur­sieră se sparge inevitabil în câțiva ani.

 

Plecând de la aceste observații, poate fi abordată criza declanșată de spargerea bu­bo­iului pensiilor speciale și (auto)epurările de la vârful faimoaselor „instituții de for­ță“. Spectacolul obscen dat de această eli­tă cu multe stele și doctorate ne dă o ima­gine realistă a „coloanei vertebrale“ a sta­tu­lui român. Unii spun că s-a și dorit slă­bi­rea acestor instituții. Poate, dar s-a reu­șit cam ușor.

 

Orice stat e fragil, mai ales în fața lo­vi­tu­ri­lor din interior. Dar capacitatea de rezis­ten­ță de la nivelul societății e legată de capacitatea cetățenilor mobilizabili de a în­țelege mizele momentului. Această ca­pa­ci­ta­te pare azi minimă pentru că cei care pre­tind că reprezintă societatea anti-PSD nu oferă acel discurs clarificator de care este atâta nevoie. În acest sens, nu în­tâm­plător mulți își îndreaptă așteptările către șe­ful statului. Reacția acestuia va trebui ci­ti­tă ca parte a unui mini-bilanț de etapă.

 

Pe tăcute, președintele Klaus Iohannis a tre­cut în a doua jumătate a mandatului său. A cunoscut deja patru prim-miniștri (cât pre­de­ce­sorul său în 10 ani), a nu­mit trei dintre ei (Cioloș, Grindeanu, Tudose). Ima­gi­nea sa a avut mult de câș­ti­gat de pe urma a două cri­ze (Colectiv, Ordonanța 13), dar, electoral vorbind, a pier­dut bătălia pentru for­marea unei majorități par­lamentare propre­zi­den­ția­le. Acest eșec a tensionat și mai mult re­la­ția cu partidul care l-a propulsat în cursa prezidențială din 2014.

 

La orizont se întrevăd încă doi ani și ju­mă­tate de coabitare inevitabil neproductivă din punctul de vedere al programului pre­zidențial. Nu puțini dintre susținătorii săi au început să-l acuze de „blat“. Totuși, Io­hannis nu și-a dezamăgit decât parțial elec­toratul său, zona non- și anti-PSD, și chiar a reușit să impună un nou model prezidențial. Nu-l putem defini aici în de­taliu, dar principala sa caracteristică este aceea a evitării ieșirii din ambiguitate. Poa­te nu e acesta imperativul strategic, dar e cel puțin rezultanta unei succesiuni de ele­mente tactice care se concentrează pe pro­te­jarea și câteodată promovarea imaginii prezidențiale. Rezultatul e însă clar: o pre­șe­dinție a minimei rezistențe, care știe abil să-și transforme nonacțiunea în vir­tu­te. Electoratul non-PSD dorea un preșe­din­te diferit de modelul Băsescu, asta i se oferă, iar această întâlnire a cererii cu ofer­ta încă mai funcționează.

 

În perioadele fără crize, ambiguitatea apa­re drept soluția potrivită, soluția câș­ti­gă­toa­re pentru imaginea președintelui Io­han­nis. Dar acest model prezidențial poate su­praviețui în momente de criză? Oricum, prețul temporizărilor de azi poate fi mâine decontat de candidatul Iohannis. Iar asta ar rămâne o problemă abstractă, dacă pre­șe­dintele Iohannis nu ar fi identificat de pe acum cu viitorul candidat Iohannis. Au­to­ritatea președintelui va fi de acum în­co­lo dependentă de șansele candidatului. Din acest moment, simpla protejare a ima­gi­nii președintelui divorțează discret, apoi va fi într-o divergență crescândă cu șan­se­le candidatului, cu capacitatea candi­da­tu­lui de a răspunde noului orizont de aștep­ta­re al electoratului său potențial.

 

Strategia ambiguității a avut ca efect per­vers emascularea discursului politic pre­zi­dențial. Dacă era vorba de un lider cu o identitate politică bine conturată, această situație era rezultatul unui salutar efort de neutralizare în logica „președintele tu­tu­ror românilor“. Dar Iohannis a fost apre­ci­at de români în 2009, când era propus prim-ministru de USL, și în 2014, când era nu­mai pentru câteva luni președintele „ma­relui“ PNL (PNL plus PDL), tocmai ca ve­nind din afara lumii politice, ca element ne­polarizant, care poate împăca mai mul­te sensibilități dintr-o parte și din alta a cli­va­jului pro-anti Băsescu, care trecea prin mijlocul zonei non-PSD. Orice ana­li­ză de la începutul lui 2014 spunea că obi­ectul po­li­tic neidentificabil, dar relativ po­pu­lar Io­han­nis era singurul care putea să reu­nească ce­le două părți electorale seduse și aban­do­na­te: una de fostul președinte, alta de USL.

 

Iohannis știe că fără imaginea sa nu putea deveni președinte. Dar simplul efort de a păstra acest capital de imagine devine periculos în momentul în care contextul se schimbă. Un obiect politic neiden­ti­fi­ca­bil e lipsit de soclu electoral. În acest mo­ment, Iohannis apare drept singura alter­na­tivă a zonei anti-PSD. O astfel de po­zi­ție avea și Emil Constantinescu cu doi ani înainte de alegeri. Comparația are limitele ei, dar e suficientă o criză prost gestionată pentru ca președintele să apară brusc ca un „viitor fost“. Dar atunci va fi prea târ­ziu.

 

Incredibilele contorsiuni guvernamentale de la nivelul politicilor economice, finan­ciare și sociale sunt probabil rezultatul încercării de a realiza un improbabil com­promis între programul economic profund populist al PSD și imperativul supravie­țuirii sistemice, al evitării unei crize ma­jo­re. Noncombatul prezidențial poate fi sem­nul că acesta e parte activă a acestui com­promis. Dar „imaginea“ a devenit de­ja ina­micul său, iar această imagine trans­formă compromisul în „blat“ neo-USL-ist și tă­ce­­rea în lipsă de autoritate. Criza care pro­babil va veni îl va prinde pe președinte la jumătatea drumului pe sârma am­bigui­tă­ții. Nu va mai avea de ales decât între dru­mul spre ieșire (cu pensionare anti­ci­pa­tă) și un salto mortale. Oare ce va alege?

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22