Modelul prezidențial Iohannis și perspectiva crizei sistemice

Fiecare „bulă“ financiară sau politică e ali­mentată de decalajul între discurs și rea­li­tate. Formarea „bulei“ desenează deja ori­zontul crizei, numai momentul când aceas­ta se declanșează rămâne misterios. Cu atât mai mis­te­rios, cu cât toată lumea se preface că realitatea vir­tuală se poate impune în fa­ța realității. Criza e astfel o necesară cădere în rea­li­ta­te. Cu cât e mai mult amâ­nată, cu atât va fi mai du­ră. Cu cât un sistem este mai închis, cu atât mo­men­tul crizei poate fi amânat. Sistemul sovietic și-a putut amâna criza timp de zeci de ani, în timp ce o bulă bur­sieră se sparge inevitabil în câțiva ani.

Plecând de la aceste observații, poate fi abordată criza declanșată de spargerea bu­bo­iului pensiilor speciale și (auto)epurările de la vârful faimoaselor „instituții de for­ță“. Spectacolul obscen dat de această eli­tă cu multe stele și doctorate ne dă o ima­gine realistă a „coloanei vertebrale“ a sta­tu­lui român. Unii spun că s-a și dorit slă­bi­rea acestor instituții. Poate, dar s-a reu­șit cam ușor.

Orice stat e fragil, mai ales în fața lo­vi­tu­ri­lor din interior. Dar capacitatea de rezis­ten­ță de la nivelul societății e legată de capacitatea cetățenilor mobilizabili de a în­țelege mizele momentului. Această ca­pa­ci­ta­te pare azi minimă pentru că cei care pre­tind că reprezintă societatea anti-PSD nu oferă acel discurs clarificator de care este atâta nevoie. În acest sens, nu în­tâm­plător mulți își îndreaptă așteptările către șe­ful statului. Reacția acestuia va trebui ci­ti­tă ca parte a unui mini-bilanț de etapă.

Pe tăcute, președintele Klaus Iohannis a tre­cut în a doua jumătate a mandatului său. A cunoscut deja patru prim-miniștri (cât pre­de­ce­sorul său în 10 ani), a nu­mit trei dintre ei (Cioloș, Grindeanu, Tudose). Ima­gi­nea sa a avut mult de câș­ti­gat de pe urma a două cri­ze (Colectiv, Ordonanța 13), dar, electoral vorbind, a pier­dut bătălia pentru for­marea unei majorități par­lamentare propre­zi­den­ția­le. Acest eșec a tensionat și mai mult re­la­ția cu partidul care l-a propulsat în cursa prezidențială din 2014.

La orizont se întrevăd încă doi ani și ju­mă­tate de coabitare inevitabil neproductivă din punctul de vedere al programului pre­zidențial. Nu puțini dintre susținătorii săi au început să-l acuze de „blat“. Totuși, Io­hannis nu și-a dezamăgit decât parțial elec­toratul său, zona non- și anti-PSD, și chiar a reușit să impună un nou model prezidențial. Nu-l putem defini aici în de­taliu, dar principala sa caracteristică este aceea a evitării ieșirii din ambiguitate. Poa­te nu e acesta imperativul strategic, dar e cel puțin rezultanta unei succesiuni de ele­mente tactice care se concentrează pe pro­te­jarea și câteodată promovarea imaginii prezidențiale. Rezultatul e însă clar: o pre­șe­dinție a minimei rezistențe, care știe abil să-și transforme nonacțiunea în vir­tu­te. Electoratul non-PSD dorea un preșe­din­te diferit de modelul Băsescu, asta i se oferă, iar această întâlnire a cererii cu ofer­ta încă mai funcționează.

În perioadele fără crize, ambiguitatea apa­re drept soluția potrivită, soluția câș­ti­gă­toa­re pentru imaginea președintelui Io­han­nis. Dar acest model prezidențial poate su­praviețui în momente de criză? Oricum, prețul temporizărilor de azi poate fi mâine decontat de candidatul Iohannis. Iar asta ar rămâne o problemă abstractă, dacă pre­șe­dintele Iohannis nu ar fi identificat de pe acum cu viitorul candidat Iohannis. Au­to­ritatea președintelui va fi de acum în­co­lo dependentă de șansele candidatului. Din acest moment, simpla protejare a ima­gi­nii președintelui divorțează discret, apoi va fi într-o divergență crescândă cu șan­se­le candidatului, cu capacitatea candi­da­tu­lui de a răspunde noului orizont de aștep­ta­re al electoratului său potențial.

Strategia ambiguității a avut ca efect per­vers emascularea discursului politic pre­zi­dențial. Dacă era vorba de un lider cu o identitate politică bine conturată, această situație era rezultatul unui salutar efort de neutralizare în logica „președintele tu­tu­ror românilor“. Dar Iohannis a fost apre­ci­at de români în 2009, când era propus prim-ministru de USL, și în 2014, când era nu­mai pentru câteva luni președintele „ma­relui“ PNL (PNL plus PDL), tocmai ca ve­nind din afara lumii politice, ca element ne­polarizant, care poate împăca mai mul­te sensibilități dintr-o parte și din alta a cli­va­jului pro-anti Băsescu, care trecea prin mijlocul zonei non-PSD. Orice ana­li­ză de la începutul lui 2014 spunea că obi­ectul po­li­tic neidentificabil, dar relativ po­pu­lar Io­han­nis era singurul care putea să reu­nească ce­le două părți electorale seduse și aban­do­na­te: una de fostul președinte, alta de USL.

Iohannis știe că fără imaginea sa nu putea deveni președinte. Dar simplul efort de a păstra acest capital de imagine devine periculos în momentul în care contextul se schimbă. Un obiect politic neiden­ti­fi­ca­bil e lipsit de soclu electoral. În acest mo­ment, Iohannis apare drept singura alter­na­tivă a zonei anti-PSD. O astfel de po­zi­ție avea și Emil Constantinescu cu doi ani înainte de alegeri. Comparația are limitele ei, dar e suficientă o criză prost gestionată pentru ca președintele să apară brusc ca un „viitor fost“. Dar atunci va fi prea târ­ziu.

Incredibilele contorsiuni guvernamentale de la nivelul politicilor economice, finan­ciare și sociale sunt probabil rezultatul încercării de a realiza un improbabil com­promis între programul economic profund populist al PSD și imperativul supravie­țuirii sistemice, al evitării unei crize ma­jo­re. Noncombatul prezidențial poate fi sem­nul că acesta e parte activă a acestui com­promis. Dar „imaginea“ a devenit de­ja ina­micul său, iar această imagine trans­formă compromisul în „blat“ neo-USL-ist și tă­ce­­rea în lipsă de autoritate. Criza care pro­babil va veni îl va prinde pe președinte la jumătatea drumului pe sârma am­bigui­tă­ții. Nu va mai avea de ales decât între dru­mul spre ieșire (cu pensionare anti­ci­pa­tă) și un salto mortale. Oare ce va alege?