De același autor
Cum se poate ca după 22 de ani oferta de candidaţi şi de partide să fie net mai proastă decât la începutul tranziţiei democratice?
Deşi acum abia începe perioada oficială de campanie, prea puţină lume mai ia în serios această cursă electorală, un câştigător detaşat fiind deja anunţat. Singura temă demnă de interes pare a fi ce se întâmplă „după“. Cred însă că ar fi o mare eroare să privim aceste alegeri ca fiind lipsite de interes. Din contra, poate că impasul în care ne aruncă acest an 2012, din iarnă până în iarnă, prilejuieşte un moment al adevărului de care aveam nevoie. Un adevăr care este de găsit în mod paradoxal undeva, în minciuna politicii româneşti.
Nu voi lua aici un exemplu din practica puterii USL, în ultimele luni acestea curg precum ploile de meteoriţi, numai „atmosfera“ creată de diverse instituţii, mai ales europene, făcând să nu ne cadă toţi în cap. Mă voi referi la cei care în această vară ar fi putut să-şi găsească un nou sens datorită abuzurilor adversarilor politici. Săptămâna trecută a fost un test pentru europenismul PDL, picat prin atitudinea acestui partid, în frunte cu Vasile Blaga, faţă de preşedintele Parlamentului European, social-democratul german Martin Schulz, aflat în vizită oficială în România. PDL şi ARD nu puteau găsi adversar mai prost. Toată lumea îşi aduce aminte de importanţa intervenţiei acestuia împotriva abuzurilor instituţionale ale USL. Prezenţa sa înaintea campaniei electorale urmărea mai multe obiective, dar cel care trebuia pus în valoare era acela al interesului unei instituţii fundamentale a UE faţă de democraţia din România. Restul era anecdotic, de altfel a şi fost tratat ca atare de preşedintele Băsescu, care prin modul cum l-a primit pe Martin Schulz parcă a vrut să se delimiteze de comportamentul fostului său partid aflat în nefericita epocă Blaga. O epocă în care blatul este vag acoperit cu astfel de atitudini menite să construiască aparenţa unei confruntări autentice cu USL. Supărarea liderilor ARD pe unul dintre cei mai importanţi lideri europeni, Schulz fiind chiar acuzat că este „agent electoral“, ne obligă chiar la o nouă interpretare a evenimentelor din această vară. Pare că această mare supărare vine tocmai din faptul că Victor Ponta nu a fost lăsat să meargă cu ilegalităţile până la capăt.
Această îndepărtare a PDL de Traian Băsescu este una dintre cheile lipsei de miză a alegerilor din acest an. De la căderea suspectă a Guvernului Ungureanu şi până la atitudinea de noncombat din ultima perioadă, de la semnele că astă vară mulţi dintre liderii acestui partid vroiau să-l împingă pe preşedinte spre ieşire până la ignorarea multor concluzii ale comisiei de etică conduse de Monica Macovei, trece un indecent fir roşu. O culme a autosabotării este şi plasarea lui Adrian Videanu în fruntea campaniei ARD, gest care poate aduce aminte de locul principal pe care îl luase acum 12 ani Ioan Avram Mureşan în PNŢCD şi în campania CDR 2000. Te întrebi dacă aceşti oameni vor să mai lase ceva netrădat.
Marele mister al acestor alegeri rămâne însă absenţa unui partid politic capabil să fructifice dimensiunea reformistă a acţiunii prezidenţiale, în primul rând realizările DNA condus de Daniel Morar şi creşterea independenţei magistraţilor. Nu ştim câte procente ar fi primit un partid care ar fi fost credibil pe această dimensiune, dar este evident că absenţa lui scade dramatic miza momentului electoral.
Sistemul de vot conceput în 2008 de PNL şi PSD, dar neschimbat apoi, împinge ARD să fie interesat în câştigarea cu peste 50% a cât mai multor colegii de către candidaţii... USL! Sigur, ideal nu cu mult peste 50%. Pentru a se ajunge la reprezentarea proporţională vor fi astfel mai mulţi parlamentari ARD, PPDD şi UDMR. Până la urmă toată lumea politică este mulţumită că sfidează rezultatul referendumului validat din 2009.
Cum se poate ca după 22 de ani oferta de candidaţi şi de partide să fie net mai proastă decât la începutul tranziţiei democratice? Cum se poate ca după condamnarea comunismului să asistăm la o creştere a interesului pentru politică al foştilor securişti, care, după ce domină viaţa economică, vor să-şi cumpere şi imunitatea parlamentară? La aceste naive întrebări cred că există două clase de răspunsuri. Unele, mai optimiste, pleacă de la influenţa crescândă a unor mai tineri judecători şi procurori care, în timp, schimbă vechile echilibre ale „sistemului“, de unde necesitatea imunităţii. Altele, mai pesimiste, pun accentul pe reversibilitatea schimbărilor de după alternanţa din 2004.
Dincolo de aceste răspunsuri, o constatare se impune: niciodată nu a apărut mai clară incapacitatea partidelor de a reprezenta onest pluralitatea intereselor din societatea românească. Unii candidaţi pot fi demni de a fi votaţi, alţii demni de a vota împotriva lor. Dar, la nivel de partide, suntem condamnaţi să privim neputincioşi la această falsă luptă şi adevărat duo al cinicilor cu ipocriţii. Iar vinovaţi nu sunt în primul rând cei care au instalat acest oligopol politico-mediatic, ci noi, toţi cei care am acceptat înrădăcinarea lui.
Procurorii poate că se pregătesc din nou să-i ancheteze pe cei care luaseră un obicei din a se juca cu votul oamenilor. Dar pe 9 decembrie nu e clar de ce ar mai fi nevoie de o vastă fraudare. Sensul alegerilor a fost deja profund viciat. Am avea nevoie de o anchetă a Consiliului Concurenţei pentru a afla care sunt înţelegerile din spatele scenei, cum cetăţeanul român a fost lipsit de ceva la fel de important ca dreptul de a se exprima liber sau de a manifesta. A fost lipsit de dreptul de a alege între partide şi oameni aflaţi într-o competiţie autentică. În schimb, avem parte de comportamente şi discursuri stridente care mimează această competiţie. Constatarea acestei minciuni este marele adevăr al momentului electoral 2012. Înţelegerea sa ne permite ca, în perioada campaniei, în loc să fim spectatorii festivalului de teatru politic, să ieşim din comoditatea intelectuală a schemelor simpliste şi să ne gândim la soluţiile pentru ieşirea din acest impas democratic. //