Partidul lui Macron în marș triumfal

La câteva săptămâni după triumful de la pre­zi­dențiale, Emmanuel Macron câștigă detașat și primul tur al alegerilor legislative pentru Adunarea Națională, camera decizională a Par­lamentului francez. Par­ti­dul prezidențial La République en Marche (LREM) va avea o majoritate absolută după cel de-al doilea tur de duminica viitoare, unele proiecții mer­gând până la 440 de deputați (inclusiv aliații din MoDem) din 577. Cum s-a ajuns ca un partid creat acum un an și ce­va să formeze o super­ma­jo­ritate?

Primul răspuns e unul sistemic: de „vină“ e a V-a Republică, întărită în „hyper“-prezi­den­ția­lismul său după ce din 2002 durata man­da­tului președintelui a fost redusă la cea a man­datului deputaților, de la șapte la cinci ani. Președintele devine de facto un superpremier ales direct, alegerile parlamentare devenind da­că nu o formalitate, cel mult un ultim test pen­tru a vedea dacă cineva e împotriva aces­tei concentrări de puteri. Președintele e astfel nu numai șeful statului și adevăratul prim-ministru, ci și președintele informal al par­ti­du­lui prezidențial, implicit federatorul majorității parlamentare. Fostul președinte Hollande și-a ju­cat prost toate aceste roluri, fostul său con­silier Macron pare a fi învățat multe din gre­șe­li­le predecesorului său.

Fără să candideze din partea unuia dintre ce­le două partide tradiționale de guvernământ, Macron părea a fi amenințat de o coabitare ca­re ar fi redus dramatic pu­te­rea sa efectivă. Imediat du­pă al doilea tur al prezi­den­ția­lelor, ipoteza coabitării de­ve­ni­se improbabilă, dar la fel de improbabilă era și o largă ma­jo­ritate. Evitarea coabitării a fost un test pentru republica „hyper“-prezidențialistă fran­ceză, un test pe care nu nu­mai Macron l-a trecut, ci și ins­ti­tuțiile ca atare. Prețul aces­tei confirmări a logicii sistemului cons­tituțional a fost însă bulversarea sistemului de partide.

Socialiștii la putere până acum câteva săp­tă­mâni au obținut împreună cu aliații lor 9,5% și vor avea în jur de 20 de deputați din peste 300 în 2012. Practic, dispar momentan din po­litica națională și nu pot fi siguri că-și vor re­veni vreodată. Centrul-dreapta tradițional, Les Ré­pu­blicains-UDI, rezistă mult mai bine cu 22,5%, dar cele în jur de 115 locuri anunțate însea­m­nă aproape o înjumătățire față de ultimele ale­geri. În plus, dintre aleșii dreptei, cel puțin 20 sunt informal parte a majorității prezidenția­le.

Totalul aleșilor celorlalte partide parlamentare va fi de sub 50 de deputați, asta dacă adu­năm socialiștii, stânga stângii și Frontul Na­țio­nal. Marele paradox al acestor alegeri e că ele confirmă un președinte ale cărui reforme sunt susținute mai mult de electoratul de dreapta decât în cel de stânga și, în același timp, confirmă o opoziție care e și ea do­mi­nată de departe de centrul-dreapta.

Opoziția parlamentară va fi deci slabă și do­mi­nată de o dreaptă care, pe subiectele eco­no­mi­ce și sociale, e aproximativ pe aceeași linie cu noul guvern. Un guvern condus de oameni de dreapta, mai ales în zona economică. Pe lângă nevoia de noutate pe care o regăsim în rezultatele de la nivelul marii majorități a ce­lor 577 de circumscripții, cheia victoriei co­vâr­șitoare a partidului prezidențial e legată toc­mai de această virare spre dreapta care s-a simț­it imediat după numirea guvernului. Acest fenomen a fost manifest nu numai la ni­velul reformelor anunțate (mai ales aceea a Codului Muncii), ci și la alte niveluri foarte co­notate ideologic, cum e cel al educației și cel al politicii de securitate. La asta trebuie adău­gat faptul că foarte buna relație cu Angela Merkel și chiar proeuropenismul afișat de Ma­cron sunt mai degrabă pe placul electoratului de centru-dreapta decât al celui de stânga.

Macron și-a început militantismul politic la so­cialiști și cariera politică lângă Hollande. Zona inițială din care au pornit ideile și re­țe­le­le sale era aceea a părții reformiste a PS-ului în derivă. Prin asta, inițial, mișcarea sa se afla la centru-stânga, deși se ferea de orice tip de ca­talogare. Dar, în istoria celei de a V-a Re­pu­blici, centrul-stânga nu fusese niciodată au­to­nom. Acum, o victorie era imposibilă după ce în ultimii ani guvernarea Hollande-Valls, din care a făcut parte și Macron, era situată în această zonă a social-liberalismului. Macron avea deci nevoie să meargă spre dreapta.

Primul pas major, decisiv pentru victoria din primul tur al prezidențialelor, a fost alianța cu liderul centrist (venit de la centru-dreapta) François Bayrou. Procentele aduse de acesta au fost esențiale, dar mai importantă a fost evadarea de la stânga. Pasul următor a fost alegerea, surprinzătoare, a unui premier de dreapta, Eduard Philippe. O alegere întărită de atitudinea guvernului din campania elec­torală. Macron a cucerit o parte a dreptei, dar mai ales a convins o mare parte a elec­to­ra­tului din această zonă că nu trebuie să se mo­bilizeze împotriva sa. Electoratul dreptei e cel mai atașat instituțiilor Republicii a V-a și i se pare logic ca președintele să primească o ma­joritate legislativă pentru a guverna.

Androginismul politic al lui Macron e de stân­ga, de centru și de dreapta. Nu e deci un sim­plu centrism, dar este central, adună voturi din toate părțile, ceea ce-l duce acum spre o majoritate istorică. Totuși, asta se traduce și într-o lipsă de autentică mobilizare colectivă. De la un partid nou, cei 32% obținuți (îm­preună cu MoDem-ul) par mult, totuși ab­sen­teismul record de 51% (în creștere cu aproa­pe 10%) e un bun termometru al faptului că francezii nu sunt chiar entuziaști. Macron-entuziasmul rămâne mai ales mediatic. Turul al doilea, dincolo de anunțata victorie a LREM, va trebui analizat mai ales din pers­pectiva amplificări (sau nu) a „tsunamiului“ ma­cro­nist.