Politica românească, între (im)posibila coabitare şi blat

Scenariul coabitării ar fi cel mai probabil, dacă ne bazăm pe raţionalitatea actorilor politici, ceea ce s-a dovedit o greşeală în ultimul timp. Asta nu înseamnă însă că nu rămâne unul posibil.

Majoritatea analiştilor vieţii noastre politice au ajuns la concluzia că, în actualul context, coabitarea preşedintelui cu actualul prim-mi­nistru este cvasiimposibilă. Cred însă că sun­tem obligaţi să ne legăm spe­ranţele de minuscula portiţă lăsată de acest „cvasi“, altfel ne aşteaptă, după alegerile par­lamentare, o criză politică mai gravă decât cea din vară. În acest sens, analiza pare simplă: USL are toate şansele să pretindă numirea pri­mu­lui-ministru, iar acesta va fi preşedintele PSD, deci tot Vic­tor Ponta. Refuzul unei astfel de nominalizări ar duce la o nouă suspendare şi, chiar dacă demiterea se va lovi de obiecţiile Curţii Cons­ti­tuţionale, va fi timp pentru nominalizarea pri­mului-ministru de către un preşedinte in­terimar. Scenariul acestui ipotetic refuz este, deci, contraproductiv pentru toţi actorii po­litici, ca să nu mai vorbim de interesul ge­ne­ral. În plus, neexperimentatul prim-mi­nistru va fi presat de o parte importantă a PSD să nu mai jongleze pe marginea prăpastiei cu statul de drept. O nouă nominalizare a pre­mi­e­rului Ponta este aşadar mult mai probabilă de­cât pare azi, ceea ce nu garantează in­tra­rea într-o coabitare normală, dar deschide pers­pectiva unei normalizări. Aceasta nu va putea interveni însă decât după 9 decembrie, pentru că atât Traian Băsescu, cât şi Victor Ponta nu vor să recunoască măsura în care sunt pri­zo­ni­erii propriei lor funcţii în stat.

Ce înseamnă o coabitare „nor­mală“? Semiprezidenţialismul francez ne arată limpede că în această perioadă regimul devine temporar unul de tip parlamentar, cu un prim-mi­nistru puternic, dar şefului sta­tului îi sunt respectate cu stricteţe atribuţiile. Coabitarea nu urmăreşte slăbirea funcţiei prezidenţiale cu atât mai mult cu cât, în cazul celor trei experienţe fran­ceze (1986-1988, 1993-1995, 1997-2002), şe­fii guvernelor doreau să devină preşedinţi. Toţi trei au fost înfrânţi electoral la sfârşitul coabitării, semn că este un exerciţiu mai di­ficil pentru primul-ministru. Comparaţia cu exem­plul francez are limitele ei, dar ea este semnificativă şi prin diferenţele pe care le pune în valoare. Ele ţin, în primul rând, de diferenţa structurală între o cultură politică democratică şi una în care nici măcar nu se mai mimează democraţia. Coabitarea de tip francez nu exclude conflictul între prota­go­nişti, uneori deschis, dar de cele mai multe ori surd. Fiecare ştie însă că are mai mult de pierdut, dacă aruncă instituţiile în aer sau se apucă să-l jignească pe celălalt. Cons­trânge­rile coabitării pot deveni, în timp, o lecţie pentru politicienii români, care vor vedea că, în cazul unui conflict la vârful puterii exe­cu­tive, cultura politică democratică este su­pe­rioară nu numai la nivelul valorilor pe care le exprimă, dar şi la cel pur pragmatic. Scenariul coabitării ar fi cel mai probabil, dacă ne ba­zăm pe raţionalitatea actorilor politici, ceea ce s-a dovedit o greşeală în ultimul timp. As­ta nu înseamnă însă că nu rămâne unul po­sibil.

Este semnificativ faptul că în această pe­ri­oadă, în care problema coabitării se pune în contextul aparentei consolidări a bipolarizării vieţii politice româneşti, apar susţinători con­secvenţi ai zonei anti-USL, cum este Cristian Câmpeanu, care se întreabă retoric în Ro­mâ­nia liberă dacă nu ne îndreptăm spre un „blat“: „Dreapta, în cel mai bun caz, nu face nimic. (…) Ce sau pe cine mai aşteaptă, când a mai rămas atât de puţin timp până la alegeri este de neînţeles. Dacă nu cumva e vorba de blat“. O observaţie care face cât ju­mătate de verdict.

Incapabili să conceapă forme transparente de construire a limitelor luptei politice, nu este exclus ca politicienii români, care înţeleg to­tuşi că ţara mai trebuie să fie şi guvernată, să bată palma în mod netransparent. Cam aces­ta ar fi „blatul“ în forma lui cea mai onorabilă. Se poate chiar argumenta sofistic despre par­tea lui bună. Este simptomul unei boli, dar, ca febra, contribuie, la rândul lui, la în­răută­ţirea bolii.

Un exemplu de „blat“ sfidător în cel mai înalt grad este cel al prăpastiei între declaraţiile PDL şi USL, care se întreceau în proiecte în favoarea parlamentului cu 300 de membri, şi realitatea crudă a foarte probabilei creşteri masive a numărului acestora în decembrie. Într-o proiecție, Georgeta Condur de la Pro De­mocraţia Iaşi, nu exclude chiar trecerea de la cei 471 din 2008 la dublul celor 300 votaţi de „poporul suveran“! Indiferent de creştere, aceasta pune fiecare parlamentar ales în 9 decembrie în postura de a fi al 301-lea, de­le­gi­timând astfel întregul Legislativ care, prin în­săşi numărul membrilor săi, contrazice fla­grant voinţa cetăţeanului. Asta ne arată unde poate duce „blatul“, de ce coabitarea este pre­ferabilă şi de ce politicienii ar trebui în­curajaţi să o facă posibilă. //