De același autor
Alegerile din 10 iunie marchează sfârşitul unui ciclu electoral început la localele din 2004. Nu putem înţelege semnificaţia cutremurului electoral de la localele de duminică fără a avea o privire retrospectivă asupra acestei perioade de opt ani, perioadă relativ scurtă la scara unei istorii electorale, dar care, prin densitatea sa în evenimente importante, a imprimat sentimentul că a fost foarte lungă.
În 2004, PSD părea că se instalează ca partid dominant pentru mult timp. Alianţa „Dreptate şi Adevăr“ între un PNL de centru-dreapta şi un PD de centru-stânga reuşea să echilibreze scena politică, inclusiv câştigând mai multe oraşe importante, după care în toamnă obţine victoria în alegerile prezidenţiale şi construieşte o majoritate parlamentară. Partidul Democrat Liberal, constituit în decembrie 2007 din fuziunea prin absorbţie a PD cu facţiunea pro-prezidenţială a PNL, PLD, reuşeşte să preia locul Alianţei D.A. de principală forţă anti-PSD. Acum patru ani PDL face practic un scor egal cu cel al PSD, dar timp de patru ani va domina două majorităţi parlamentare şi guvernamentale. Această reuşită avea doi piloni de susţinere: în primul rând, s-a bucurat de sprijinul preşedintelui Băsescu, care a dominat în această perioadă viaţa politică, în al doilea rând, PDL avea o bună organizare la nivel local, mai ales în unele fiefuri. Formarea unei noi majorităţi parlamentare, pe 7 mai 2012, care a votat guvernul Uniunii Social-Liberale şi mai ales victoria USL la localele din 10 iunie pun sub semnul întrebării chiar viabilitatea proiectului PDL. Acest sentiment vine din defectul de fabricaţie al acestui proiect, care a fost acela de a încerca să preia într-un singur partid electoratul lui Traian Băsescu, iar acest partid era un PD practic nereformat. Astfel, cei doi piloni deveneau contradictorii, pentru că discursul realist economic şi cel anticorupţie de la nivel prezidenţial era contrazis flagrant de practicile locale ale PDL. Astfel, avantajul moral pe care acest partid îl avea în ochii unei mari părţi a electoratului, mai ales cel de la nivel urban, s-a întors împotriva sa. La aceasta s-a adăugat o practică guvernamentală cu foarte multe dimensiuni criticabile. Pedelizarea instituţiilor publice, promovarea multor incompetenţi şi o aroganţă nejustificată nici măcar de zestrea electorală au adus aminte multora de comportamentul PSD dintre 2000 şi 2004. Toate acestea au fost amplificate de o propagandă anti-PDL căreia niciun partid nu i-ar fi putut face faţă, mai ales în perioadă de criză economică internaţională. Dar criza este departe de a explica esenţialul, aşa cum încearcă liderii PDL să ne facă să credem. Acest partid ar fi putut rezista mult mai bine dacă arăta o minimă coerenţă între discurs şi comportament. Iar faptul că această coerenţă nu a existat a fost aproape comic simbolizat de fuga de portocaliu, fugă ce spune multe despre criza identitară în care se află. Proporţiile înfrângerii PDL sunt simbolizate de situaţia de la Bucureşti. Aici, ca şi în alte oraşe din ţară, PDL i-a pierdut atât pe votanţii sensibili la discursul mai responsabil şi anticorupţie, cât şi pe cei ademeniţi până acum de accentele populiste ale multor lideri PDL.
Deşi este foarte greu să faci o generalizare când vorbeşti despre alegeri locale, în care există contexte extrem de diferite, putem totuşi spune că a predominat votul-sancţiune. Alegătorii au ştiut împotriva cui votează, nu au prea ştiut însă în favoarea cui votează, pentru că USL nu are încă o identitate pozitivă, nu are un program clar, în afară de existenţa unei solidarităţi anti-Băsescu şi anti-PDL.
Pe de altă parte, actualele alegeri locale sunt primele din istoria postdecembristă în care, pe lângă votul într-un singur tur pentru primari, avem un nou guvern care organizează alegerile. USL a reuşit să combine avantajele administrative ale organizării alegerilor cu avantajul unui guvern aflat în perioadă de graţie. La acestea s-a adăugat însă forţa mediatică. Dacă, după 2007, această forţă mediatică care a susţinut tipul de demers politic al PSD, apoi al USL era una în principal de opoziţie, din mai 2012 aceasta face un joc mult mai periculos, punând umărul la dominaţia noii puterii politice. Această coincidenţă între puterea mediatică şi cea politică, mai mult decât debalansarea raportului de forţe între USL şi adversarii săi, este cel mai mare pericol pentru natura democratică a alegerilor de la toamnă. Este de presupus că în următoarele luni USL se va întări, iar Guvernul Ponta nu va ezita să continue campania electorală. Nu este clar cine va putea sancţiona probabilele derapaje.
Deşi aceste alegeri sunt în mod indirect o înfrângere extrem de grea pentru preşedintele Traian Băsescu, acesta pare a fi, în actualul context, singurul care poate limita inevitabila tendinţă a USL de a confisca statul. Pe termen mediu, acelaşi efect îl va putea avea o „societate civilă“ ieşită din letargie în Bucureşti datorită fenomenului Nicuşor Dan. Acesta a fost un candidat independent cu atât mai autentic, cu cât s-a opus imposturii „independenţei“ lui Sorin Oprescu şi a arătat că se poate, a arătat că oamenii pot ieşi la vot pentru a susţine un discurs moral, un discurs legitimat de activismul lui Nicuşor Dan de până acum. Acest caz a mai arătat că, cel puţin în Bucureşti, este mai important să ai o reţea de oameni care cred în tine decât afişe cât casa.
Dacă ne referim însă la dominanta valului electoral care s-a manifestat în primul rând prin sancţionarea PDL, prin votul pentru USL şi printr-o participare relativ importantă, trebuie să subliniem accentele populiste ale acestuia. Nu este întâmplător faptul că, în ciuda apariţiei unui nou partid politic semnificativ, Partidul Poporului - Dan Diaconescu, suma voturilor populiste nu creşte. Acest lucru a fost posibil pentru că USL a reuşit să mobilizeze majoritatea celor care speră continuarea politicii de creşteri de pensii şi salarii, creşterea numărului angajaţilor la stat şi eventual scăderea unor preţuri prin diminuarea TVA-ului. Din acest punct de vedere, USL este dominat de cultura politică formatată în anii ‘90 de discursul lui Ion Iliescu. Astfel, PSD înaintează mascat sub sigla USL şi girat moral de PNL într-un sens clar: redobândirea statutului de partid dominant. Deşi o parte semnificativă a electoratului PNL nu împărtăşeşte vederile stângiste vehiculate de liderii USL, PNL are toate şansele să rămână prizonier în cuşca aurită numită USL. Câtă vreme USL este o formulă câştigătoare, PNL va fi nevoit să se lase dominat de PSD, pentru că o ieşire din această alianţă ar deveni sinucigaşă politic. Iar aceasta este o veste foarte proastă pentru toţi cei care se cred mai mult sau mai puţin „de dreapta“, pentru că eroziunii accentuate a PDL i se adaugă un PNL într-o situaţie mult mai delicată decât pare.
În concluzie, putem spune că, după opt ani, Partidul Social Democrat, condus onorific de Ion Iliescu, revine nu numai la guvernare, dar şi la putere. Următoarele alegeri parlamentare vor deveni interesante numai dacă vor exista disensiuni majore în cadrul USL.
În continuare, sarcina Guvernului Ponta va fi aceea de a asigura la alegerile parlamentare acea legitimitate electorală de care USL, mai ales PSD, are nevoie pentru a domina toate instituţiile statului. //
