De același autor
Dincolo de diversele instrumentalizări, Ziua Națională nu este atât o sărbătoare, cât un bun prilej de a ne privi în oglindă și de a încerca să aflăm încotro vrem să ne îndreptăm.
A trecut un sfert de secol de când 1 Decembrie a devenit Zi Națională. Autentic reper al istoriei noastre, sărbătoare înscrisă în Constituție, totuși, un moment căruia de fiecare dată parcă îi lipsește ceva. Și abia acest sentiment îl transformă într-un moment cu adevărat revelator. Din simbol al unității, din prilej de afirmare a memoriei și identității naționale, momentul aniversar reușește să fie reprezentativ mai degrabă pentru deficitul de încredere al românilor în statul lor și în ei înșiși. Deși pare paradoxal, în fond e normal ca, atunci când suntem invitați să sărbătorim și să reafirmăm valorile noastre comune, să ne dăm mai bine seama de măsura în care acestea fie lipsesc, fie există numai un deficit de simboluri care să le reprezinte durabil și credibil: repere istorice, personalități, locuri, texte oficiale, proclamații etc. În acest sens, e simptomatică chiar referirea din Constituție (forma revizuită în 2003) la „spiritul tradițiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluției din decembrie 1989“ (art. 1) ca și cum acest spirit ar ține de evidență. De fapt, știm cu toții că majoritatea conflictelor din societatea românească provin din absența acestei evidențe, absență care produce și cronicul deficit de legitimitate de care suferă instituțiile statului.
Anul acesta, sentimentul de sărbătoare prea puțin împărtășită și prea mult instrumentalizată a fost marcat de drama de la Colectiv. Și asta cu atât mai mult cu cât a fost interpretată ca un moment al unei crize instituționale majore, ca rezultat al unui vast șir de complicități și vinovății. În loc ca 1 Decembrie să fie un moment terapeutic de relegitimare instituțională, el devine inevitabil unul simptomatic pentru ruptura între societate și liderii politici. Pentru prima dată după 1990, conștientizarea socială și denunțarea lanțului de complicități instituționale a dus la o asemenea serie de reacții la nivel politic și statal, de la numeroase demisii și demiteri la anchete penale.
Atunci când șeful statului preia sloganul „Corupția ucide“, reușește în același timp să vină cu o soluție, să ridice formula deja obosită „lupta împotriva corupției“ la un nivel superior. Și să se pună în fruntea acestei adevărate revolte anticorupție. De aici trebuie privită și anularea recepției tradiționale de 1 Decembrie de la Cotroceni. O anulare altfel greu de înțeles, cu atât mai mult cu cât este prima Zi Națională din acest mandat. Faptul că victimele incendiului din fatidica seară de 30 octombrie au fost invocate pentru a justifica această decizie ridică și mai mult semnificația politică a morților și răniților din Colectiv. Dacă vinovată este corupția, atunci responsabilii direcți și indirecți se află chiar în clasa politică. Nu e deci deloc de mirare că șeful statului a ezitat să trimită invitațiile tradiționale către membrii parlamentului și alți lideri politici și instituționali, pentru că mulți dintre ei sunt bănuiți de corupție.
Neamestecându-se cu restul clasei politice, președintele dă un semnal nu numai către societate, ci și către restul aparatului statal, a cărui conducere rămâne și ea orfana acestei recepții speciale. Iohannis se demarcă astfel, poate pentru ultima dată în mod credibil, de sistemul statal pe care, simbolic, dar din ce în ce mai puțin numai simbolic, îl patronează. După un an de coabitare frustrantă pentru președinte, în care primul ministru înfrânt în alegerile prezidențiale s-a menținut la putere, o astfel de demarcare este un fel prin care Iohannis transmite că nu iartă și nu uită. Vom vedea la anul câți dintre potențialii invitați de drept din acest an vor mai fi la apel.
Tribuna Zilei Naționale rămâne una privilegiată pentru reafirmarea singularității funcției prezidențiale și oferă ocupantului acesteia șansa rară de a personaliza națiunea. Iohannis utilizează această ocazie și pentru a confirma că este la înălțimea funcției. O înălțime de la care, mai mult sau mai puțin implicit, este acum lansată și lupta pentru găsirea unei majorități parlamentare pro-prezidențiale.
Demararea campaniei pentru 2016 se face acum pentru că avem un nou guvern, un guvern care, indiferent de criticile care deja i se aduc, este mult mai aproape decât precedentul de exigențele „străzii“. Aceasta este practic prima realizare din primul an de mandat, care coincide și cu un pas făcut de până de curând distantul și absentul președinte către societate. Chiar dacă o face mult mai discret decât predecesorul său, Iohannis reactivează și legitimează ideea unei alianțe între cetățeni și președinte împotriva corupției instituționalizate. Are, deci, asigurată rezistența mai mult sau mai puțin surdă a actualei clase politice. Pentru a-și păstra statutul câștigat în ultimele săptămâni, președintele trebuie, deci, să-și câștige o majoritate pro-prezidențială la alegerile de anul viitor și toate gesturile sale trebuie citite în această cheie.
Acest obiectiv politic este cu atât mai dificil, cu cât PNL e într-o majoră criză de imagine, nu e nici la putere, nici în opoziție, fără lideri și fără o perspectivă clară. Niciodată partidul care a dat șeful statului nu a fost într-o asemenea situație la un an după victoria la prezidențiale. Deși supărați pe Iohannis, liberalii sunt mai dependenți de el ca niciodată. Aruncarea ideii unui nou partid prezidențial agravează situația, dar, cel mai probabil, este menită a da un impuls reașezării lucrurilor în PNL. Reașezare la care contribuie și DNA.
Rezultatul alegerilor de anul trecut a deschis un proces care este departe de a se fi încheiat. Dacă e ceva de serbat de acest 1 Decembrie este confirmarea, prin mobilizarea socială, a unei dorințe de schimbare. Nimeni nu ne poate spune dacă aceasta va fi numai utilizată politic sau va fi convertită în fapte. Dar, dincolo de luciditatea la care ne condamnă trecutul recent, dincolo de condiționările unui prezent geopolitic plin de pericole, de Ziua Națională e bine să dăm curs acelei porniri de optimism care e în fiecare dintre noi. La mulți ani, România!