De același autor
În 1993, un alt atac cu o bombă plasată într-un automobil vizase aceleași turnuri gemene din New York care au fost distruse complet 8 ani mai târziu. Au urmat apoi, în 1998, atacurile teroriste asupra ambasadelor americane din Kenya și Tanzania, din nou cu sute de victime, și cel din anul 2000 asupra navei militare americane USS Cole, ancorate în portul Aden din Yemen. Ceea ce demonstrează că terorismul islamic este departe de a fi un fenomen exclusiv post 9/11. Are rădăcini mai vechi și nu s-a născut ca urmare a intervențiilor militare care au urmat, cele din Afganistan și Irak.
Mai ales ultima dintre acestea, cea din Irak, stârnește și astăzi dispute aprinse, fiind chiar în centrul dezbaterilor din cursa prezidențială americană. Dacă dăm la o parte tot felul de alegații fără niciun fel de bază reală, cum ar fi aceea că Statele Unite ar fi intervenit în Irak pentru a „pune mâna“ pe zăcămintele de petrol de acolo (în fapt, americanii au cheltuit mult mai mult decât ar fi obținut dacă ar fi exploatat gratis timp de zeci de ani petrolul din Irak!), rămâne totuși un mare semn de întrebare privind efectele pe termen lung. În prezent, mulți, chiar dintre cei care au sprijinit inițial intervenția, tind să considere că aceasta a fost mai degrabă contraproductivă.
Problema nu e atât intervenția în sine, la urma urmei, Saddam Hussein era un dictator sângeros care a asasinat zeci de mii de irakieni, inclusiv făcând apel la arme chimice, ci maniera în care a fost gestionată perioada care a urmat. Discuția e complicată și de decizia președintelui Obama de a retrage rapid practic întregul contingent militar din Irak. Criticii săi spun că astfel au explodat diviziunile sectare amplificate de tensiunile provocate de comportamentul guvernului de la Bagdad, dominat de șiiți, față de minoritatea sunnită. De unde ascensiunea ISIS și o destabilizare generală a regiunii. Între altele, prin ascensiunea și comportamentul tot mai agresiv al Iranului, care, fără Saddam Hussein, care asigura o contrapondere față de regimul mulahilor de la Teheran, beneficia acum de un regim prietenos, chiar oarecum vasal, la Bagdad. Cu alte cuvinte, intenția fundamentală care a stat la baza deciziei de a interveni militar în Irak (spre deosebire de cea din 1991, când obiectivul a fost limitat, acela de a-l alunga pe Saddam Hussein din Kuweitul pe care îl invadase) a fost aceea de a remodela în bine regiunea prin consolidarea unui Irak democratic, care să adopte instituții și un stil de guvernare asemănătoare cu cele occidentale, s-a dovedit în final imposibil de pus în practică.
Însă exact cei care îi critică pe americani pentru intervenția în Irak îi critică acum pentru nonintervenția din Siria. În plus, aceiași critici care aduc în discuție haosul din Libia după îndepărtarea de la putere a lui Gaddafi (o acțiune militară prin care americanii nu au făcut decât, destul de reticent, să răspundă solicitărilor venite de la francezi și britanici) au aplaudat entuziast așa-numita „primăvară arabă“ care a dus la ascensiunea islamiștilor radicali peste tot în nordul Africii și în Siria. În fapt, din multe puncte de vedere, conflictul din Siria din ultimii cinci ani, atunci când a început insurecția internă împotriva regimului Assad, are ca punct de plecare „primăvara arabă“ mai degrabă decât în intervenția militară din Irak. Oricum, cei de care pomeneam au întreținut același gen de iluzii nerealiste privind șansele de reușită ale unei încercări de remodelare a acestui spațiu, dominat de fanatism religios, diviziuni sectare și aranjamente tribale foarte departe de valori unanim acceptate în lumea occidentală.
Lumea de astăzi, la 15 ani distanță, e foarte diferită. Nu numai pentru că ideea „schimbărilor de regim“, în sensul promovării acelor valori în general asociate democrației liberale, nu mai e deloc de actualitate. Administrația Obama deja a schimbat în mod semnificativ registrul în materie de politică externă pe acest palier. Este chiar acuzată de inhibiție exagerată, ca atunci când a decis să-și ignore propriul avertisment privind linia roșie care nu trebuie depășită de către regimul Assad de la Damasc prin utilizarea armelor chimice. Dar, cu toate acestea, America a rămas în mandatele Obama o putere profund implicată, chiar dacă de o manieră mai reținută, la nivel global. Asta s-ar putea schimba în perioada următoare. Poate nu chiar imediat, ci pe termen mediu. Există în prezent un puternic curent izolaționist în Statele Unite. Îl exprimă, într-un mod incoerent și bombastic, dar foarte explicit, Donald Trump. Retragerea în interior, disocierea treptată de alianțe și aliați, în Europa și Asia, renunțarea sau reformularea radicală a unor acorduri comerciale sunt toate puncte pe această agendă care conduc la un scenariu în care Statele Unite decid să se extragă semnificativ de pe scena internațională.
S-ar putea să existe unii care să salute, chiar cu entuziasm, acest lucru. Uitând că lumea care a fost construită, cu America la cârmă, după cel de-al doilea război mondial, este, cu toate problemele și păcatele ei, probabil cea mai bună pe care a cunoscut-o planeta vreodată. Cu instituții internaționale, cu rute globale de comerț securizate de americani, cu mecanisme de intervenție în caz de dezastre sau, ca în Rwanda sau Sudan, atunci când asistăm la un genocid. Cum natura are oroare de vid, acest spațiu va fi umplut imediat de noua specie de autocrați, violenți și lipsiți de scrupule, care pare să prolifereze pe glob, de la Erdoğan la Duterte, în Filipine, sau de către puteri autocratice revizioniste, precum Rusia sau China, care își vor putea impune voința, fără opoziție, în regiuni extinse din Europa, Orientul Mijlociu sau Asia.
