De același autor
„Politica este o listă cu ceea ce îți dorești; realitatea geopolitică este ceea ce primești”, obișnuiește să spună cunoscutul analist american George Friedman. În a cărui opinie, invariabil probată în istorie, atunci când analizezi evoluțiile pe plan global trebuie să pleci de la premisa că forțe impersonale, precum geografia, constrângerile politice, economia, demografia, forța militară sau capabilitățile tehnologice, sunt cele care influențează deciziile liderilor politici și nu invers. Pentru completare nu ar trebui totuși neglijate nici resentimentele istorice sau capacitatea națiunilor de a acționa coerent și unitar. Dorința de revanșă a chinezilor pentru perioada umilitoare din ultima perioadă a imperiului este cultivată constant de regim, în timp ce pentru Vladimir Putin, destrămarea Uniunii Sovietice a fost o adevărată catastrofă.
În ciuda acestor evidențe, cea mai mare parte a politicienilor și experților rămân la nivelul listei cu dorințe văzând lumea așa cum și-ar dori să fie, și nu așa cum este în realitate. O sintagmă care circula acum 30 de ani în spațiul public de la noi, „înghețarea în proiect”, descrie plastic tipul de poziții, comentarii, previziuni și propuneri în domeniul relațiilor internaționale, foarte populare printre majoritatea experților și oamenilor politici. Se repetă mecanic sintagme și modele de analiză care, chiar dacă au fost valabile în trecut, nu mai au astăzi deloc acoperire în realitate. A face referire în continuare la conceptul de Occident și la relațiile transatlantice așa cum o făceai până în urmă cu un deceniu, în condițiile în care cel mai influent politician din UE, Angela Merkel, spune că Uniunea ar trebui să rămână neutră în disputa dintre Statele Unite și China, înseamnă să trăiești pe tărîmul iluziilor. Este ca și când în plin Război Rece, țările din Europa de Vest ar fi semnat un amplu tratat de investiții și comerț cu Uniunea Sovietică.
În acest sens, recentele declarații extrem de agresive ale ministrului de externe rus, Serghei Lavrov, care a spus că țara sa ar putea să ia în considerare o rupere a relațiilor cu UE dacă vor fi instituite noi sancțiuni din cauza cazului Navalnîi, ar trebui să fie o trezire la realitate. Cu atât mai mult, cu cât el a ținut să citeze și vechiul dicton latin, dacă vrei pace, pregătește-te de război, pentru un plus de agresivitate. Faptul că ulterior Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, a intervenit pentru a pune un bemol pe declarația lui Lavrov nu ar trebui să păcălească pe nimeni. Extrem de experimentatul Lavrov știe exact ce semnale are de dat. Știe foarte bine că dincolo de declarațiile critice venite de la Bruxelles sau din alte capitale, europenii, mai ales cei a căror opinie contează cu adevărat, nu-și doresc o ruptură.
După cum scrie Politico, ceea ce s-a întâmplat la Moscova cu vizita lui Borrell și ultimele declarații ale lui Lavrov nu fac decît să dea lovitura de grație ambițiilor geopolitice ale UE. „Adevărata crimă a lui Borrell a fost în fapt aceea că a lăsat să cadă masca scoțând la iveală impotența Uniunii”. „În toate chestiunile importante, fie că este vorba de relațiile cu Rusia, Turcia, China sau chiar Statele Unite, o poziție coerentă a Uniunii este imposibilă din cauza intereselor divergente ale țărilor membre”. Și nu e vorba de nuanțe, ci de divergențe fundamentale. Pentru țările baltice, Polonia sau România, păstrarea umbrelei de securitate americane și o relație strânsă cu Statele Unite reprezintă un deziderat major, în timp ce o serie întreagă de state din Europa de Vest privesc cu mai multă simpatie Rusia sau China decât America și nu ar regreta cine știe ce o eventuală decuplare transatlantică. Dimpotrivă.
De pildă, pentru țările din Est, dar și pentru Moscova, gazoductul Nord Stream 2, pe care premierul polonez, Mateusz Morawiecki, l-a descris drept „un proiect anti-UE sprijinit de Germania ignorând restul Europei”, este un proiect geostrategic. Nu și pentru Germania. Proiectul a continuat neabătut, în ciuda tuturor crizelor majore din ultimii ani în relația cu Rusia, inclusiv cea legată de anexarea Crimeei. De-a lungul vremii s-au găsit tot felul de motivații. Ultima ne-a fost livrată chiar săptămâna trecută de președintele Germaniei, Frank-Walter Steinmeier, nimeni altul decât fostul șef de cabinet al fostului cancelar Gerhard Schroder (un bun prieten al liderului de la Kremlin, președintele Consiliului Acționarilor Nord Stream, începând încă din 2006). În opinia lui Steinmeier, exprimată într-un interviu acordat cotidianului Rheinische Post, legăturile cu Rusia în domeniul energiei trebuie menținute și din cauza celor 20 de milioane de victime provocate de naziști în fosta Uniune Sovietică în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. În ceea ce îl privește pe fostul său șef acesta este mult mai direct. Întrebat dacă el, la fel ca Angela Merkel, pledează pentru eliberarea lui Navalnîi, Schröder a spus într-un interviu acordat aceluiași cotidian din Dusseldorf, Rheinische Post, că "nu este interesat de discuțiile actuale, ci de deciziile fundamentale cu privire la direcția relațiilor cu Rusia”. Completînd că "este în interesul Germaniei ca Rusia să își dezvolte propria identitate și propria putere economică”. „Nu trebuie să vedem Rusia ca un adversar, ci ca un potențial partener". Cu același prilej el a criticat atacurile la adresa Moscovei spunînd că acestea nu ar fi împărtășite de majoritatea germanilor, ceea ce în bună măsură este adevărat.
Însă recentele declarații agresive ale lui Serghei Lavrov, ca și acțiunile din ultima perioadă ale Beijingului, precum accentuarea represiunii în Hong Kong, retorica belicoasă la adresa Taiwanului, interzicerea transmisiunii BBC World Service în China, trebuie privite într-un context mai larg. Ele vin pe fondul degradării din spațiul occidental aflat într-o criză profundă pe care pandemia nu a făcut decât să o amplifice. China și Rusia, care și-au consolidat cooperarea bilaterală în ultimii, nu doar în plan economic, cu precădere în domeniul energiei (Rusia își va dubla în acest an volumul livrărilor de gaz către China), ci și în plan militar, prin manevre terestre și navale comune, formează o formidabilă axă ostilă puterilor occidentale, țelul major fiind acela de revizui în favoarea lor actualele aranjamente și sfere de influență de pe glob. Iar fractura transatlantică în creștere, în cuplaj cu distructivele „Green Deal”-uri promovate acum, după Trump, pe ambele maluri ale Atlanticului și deteriorarea gravă a situației interne din America le dau încredere să devină mai agresive ca în trecut.
Este un moment potențial periculos. Un exemplu ales de Nassim Nicholas Taleb, pentru a ilustra celebra sa teorie a „lebedelor negre” privind evenimente extrem de improbabile, dar care totuși se produc, cu efecte catastrofale, este Primul Război Mondial la care mai nimeni nu se aștepta să se producă. Se credea atunci că așa ceva era de neimaginat din cauza intereselor globale întrețesute ale marilor puteri ale vremii. Și totuși s-a produs, cu efecte enorme în plan material și uman și a provocat schimbări geopolitice profunde. Ar putea fi oare Taiwanul la originea unui astfel de conflict major pe fondul unei prea mari încrederi a Chinei în pasivitatea Americii și a nerăbdării lui Xi Jinping de a forța încă din timpul mandatului său reunificarea cu Taiwanul? Cei care ar putea privi chestiunea drept una distantă pentru noi ar trebui să aibă în vedere nu doar aspectele militare și pericolul de contagiune, ci și faptul că Taiwanul acoperă două treimi din necesarul de semiconductori din lume.
Oricum, dacă ne uităm la actualele tendințe din spațiul occidental în ansamblu, dacă nu vom vedea o schimbare majoră de direcție și acțiune în viitorul apropiat, lucru destul de puțin probabil, se întrevăd două posibile scenarii, ambele deprimante: 1. un conflict militar cu un deznodământ greu de evaluat; 2. o acceptare treptată în Occident a unei inevitabile supremații chinezești. Tabloul general nu este deloc încurajator. În timp ce China promite tot felul de acțiuni în materie de combatere a schimbărilor climatice, pe care știe foarte bine că nu le va respecta, la fel cum a făcut și cu cele de la WTO (Organizația Mondială a Comerțului) și se concentrează pe tehnologiile dominante ale viitorului, în America, altele sunt prioritățile. Dacă ne uităm pe lista celor peste 50 de ordine executive semnate de administrația Biden până în prezent (mai mult decât au emis la un loc în aceeași perioadă toți președinții americani din perioada postbelică!) regăsim: rescrierea istoriei, regimul accesului transgenderilor în toalete, promovarea diversității în dauna competenței, finanțarea globală a organizațiilor pro-avort (cu toate că trei sferturi dintre americani se opun inițiativei) sau promovarea cursurilor de „dezalbire” în instituțiile publice.
Din acest ultim punct de vedere este poate relevant un comentariu din Wall Street Journal care însoțea un articol despre strategia Chinei de a domina până în 2035 noile standarde globale în materie de tehnologii digitale, computere cuantice, biotehnologii, inteligență artificială etc. Sunt frapante nu doar resemnarea, ci și tipul de atitudine dominantă din corporațiile occidentale care speră, foarte probabil eronat, că dacă se vor plia cuminți la interesele și ordinele Beijingului, vor putea continua să opereze în mare la fel ca până acum. „Compania mea, o mare multinațională, s-a împăcat cu ideea de a se conforma viitoarelor standarde chineze”, scrie cititorul în cauză. „Adevărul este că Vestul a pierdut cursa asta. Statele Unite se află în mijlocul unui război civil lent și distructiv, iar Europa este afectată de o lipsă cronică de leadership. Ne uităm la China ca la un lider de viitor”.
