De același autor
La sfârșitul lunii iulie, principalele linii aeriene americane au cedat în fața șantajului Beijingului, care le-a solicitat imperativ să scoată de pe website-urile lor orice informație care ar fi putut lăsa să se înțeleagă că Taiwanul nu este parte a Chinei. Li s-a părut prea riscant să nu o facă, deși Departamentul de Stat american le sprijinise, criticând dur presiunile chinezilor, pe care le consideră un „nonsens orwellian“. IATA (Asociația Internațională pentru Transporturi Aeriene) estimează că în cinci ani China va devansa Statele Unite, devenind cea mai importantă piață aviatică (definită drept traficul aerian către și dinspre a anumită țară) din lume. O consecință implacabilă a legii numerelor mari. Iar în timp ce recurge la aceste presiuni, care încalcă grosolan reguli fundamentale ale WTO (Organizația Mondială a Comerțului), de pe urma cărora a beneficiat enorm în ultimele două decenii, China se autodescrie drept un campion al comerțului liber și al multilateralismului, în contrast cu America lui Trump, caracterizare la care subscriu, din păcate, și unele puteri occidentale.
Între timp, presa americană vorbește despre un raport intern Google în care se discută despre lansarea unei variante a sistemului de operare pe mobil Android care să se conformeze politicii de cenzură a informației impusă de autoritățile de la Beijing. Această versiune a aplicației ar urma să filtreze automat toate website-urile blocate de regim, o condiție esențială pentru ca Google să poată reveni pe piața chineză, pe care a părăsit-o în 2010. În prezent, toate aplicațiile Google, de la Gmail la YouTube, plus Facebook, chiar și Dropbox, sunt automat blocate pe teritoriul Chinei. Sunt disponibile acolo doar variante chinezești ale motoarelor de căutare sau rețelelor sociale și o armată de cenzori, estimată la un milion de persoane, supraveghează strict tot traficul Internet intern.
Iată însă că Beijingul a decis să extindă brațul lung al cenzurii la nivel global. Companiile aeriene americane și, anterior, lanțul hotelier Marriott, Google și Yahoo, au resimțit explicit, direct, consecințele acestui demers. În fapt, Beijingul folosește curent schimburile comerciale sau orice alte mijloace de presiune pentru a pedepsi țările sau companiile care îi deranjează pe chinezi la un moment dat. De pildă, atunci când Coreea de Sud a decis să instaleze rachete de interceptare americane pentru a contracara potențiale atacuri nord-coreene, Beijingul practic a înghețat o perioadă schimburile turistice bilaterale, cifrate la peste 8 miliarde de dolari. La fel, după ce UE a decis în 2013 să trateze în regim de dumping importurile chinezești de panouri solare, Beijingul a amenințat că va suprataxa importurile de vin din Europa, în care doar partea Franței era de peste 500 de milioane de dolari anual. Până la urmă s-a ajuns la un acord, UE reducând la jumătate tarifele aplicate. Iar în 2010 China a înghețat, până în 2016, relațiile diplomatice cu Norvegia, după ce activistul pentru drepturile omului Li Xiaobo, decedat între timp în detenție, a primit Premiul Nobel pentru Pace.
Este bine să avem astfel de lucruri în minte atunci când ne întrebăm cum ar putea eventual arăta în viitor o potențială lume dominată de Beijing. Cu 3.000 de ani în urmă, Imperiul Chinez s-a autointitulat „Regatul de Mijloc“, considerând că ocupă un loc special, între cer și pământ, superior tuturor celorlalte nații, privite ca „barbare“. O concepție care, în mare, nu s-a schimbat de atunci în mod fundamental. Nu e o discuție teoretică. Mulți se întreabă dacă nu am ajuns cumva la un punct de inflexiune geopolitică, la apusul Pax Americana și a ceea ce numim ordinea mondială liberală. Brexit-ul și mai ales viziunea noii administrații de la Washington în materie de alianțe și relații internaționale sunt posibile semne în această direcție. Într-o discuție purtată cu Edward Luce, pentru Financial Times, Henry Kissinger, care ne avertizează că actuala situație internațională este una „gravă, chiar foarte gravă“, este de părere că „Trump este una dintre acele figuri din istorie care apar din timp în timp pentru a marca sfârșitul unei ere, forțându-ne să renunțăm la falsele noastre iluzii. Asta nu înseamnă neapărat că el este conștient de asta sau că ia în calcul o viziune alternativă. Poate fi doar un accident“.
Numai că, nu doar la noi, lumea nu pare să fie conștientă de aceste posibile evoluții dramatice sau de impactul acestora asupra vieții de zi cu zi. Mai ales așa-numita „generație a mileniului“ din Occident, dar și de la noi, are impresia că așa a fost dintotdeauna. Te urci în avion și mergi oriunde pe glob, fără să ceri permisunea nimănui, sau, după o mobilizare pe Facebook, ieși în stradă să protestezi împotriva politicienilor sau împotriva unor proiecte ca Roșia Montană. Nu are niciun fel de idee ce a însemnat Războiul Rece și viața în comunism, când, de exemplu, la noi, benzina se dădea pe cartelă și puteai fi arestat dacă ți se găsea în casă o bancnotă de 100 de dolari.
Ordinea internațională liberală sună drept ceva abstract, dar existența acesteia, mai ales din 1990 încoace, a avut și are un impact enorm asupra raporturilor dintre țări pe plan extern, dar și a vieții cotidiene a fiecăruia. A garantat în spațiul în care operează libertatea de expresie și dreptul la asociere, proprietatea privată, limitează semnificativ capacitatea statului de abuz la adresa cetățenilor și a militat pentru protecția acestor drepturi fundamentale și în alte regiuni. Și, deși în mod real deciziile importante se iau, și în Uniunea Europeană, și pe plan internațional, într-un cadru relativ restrâns, țările mici, ca România, au totuși o voce în interiorul unor structuri precum UE sau NATO și nici un stat democratic de pe glob nu a suferit vreo agresiune externă din partea altui stat democratic în toată perioada postbelică. Toate acestea par lucruri normale, dar nu e deloc obligatoriu să rămână așa pe timp nedefinit. Avem un exemplu chiar lângă noi, Turcia, unde în ultimii doi ani Erdoğan a dat afară din slujbă 150.000 de persoane, majoritatea din mediul universitar și instituții publice, și a trimis alte 50.000 la închisoare, între care mulți jurnaliști. Un exemplu de manual este și Cambodgia, unde, după ce timp de două decenii, Statele Unite, Occidentul în ansamblu, au sprijinit financiar și instituțional procesul de democratizare internă, premierul Hun Sen, aflat în funcție de trei decenii, i-a pus capăt brusc atunci când a fost pus în situația de a pierde puterea în alegerile desfășurate recent. Un element esențial fiind sprijinul unei Chine în ascensiune. Liderii principalului partid de opoziție au fost arestați și mai toate canalele media independente au fost închise, la pachet cu o retorică antioccidentală virulentă.
Iată de ce tot mai adânca falie transatlantică și tensiunile crescute din interiorul Uniunii Europene sunt serioase motive de îngrijorare. În articolul din Financial Times menționat anterior, Henry Kissinger, a cărui carte Despre China este una de referință în domeniu, crede că o comunitate atlantică divizată „va transforma Europa într-un apendice al Eurasiei“, plasând-o sub controlul unei Chine care are ambiția de a-și recupera statutul de „Regat de Mijloc“ și de „principal sfătuitor al omenirii“, în timp ce America va deveni o „insulă geopolitică, flancată de două oceane gigantice“. Or, este limpede că în această nouă ordine mondială „de-americanizată“, pentru care militează intens și China, și Rusia, e puțin probabil ca modelul de societate de tip occidental să poată supraviețui în țări precum cele din Europa de Est.
