De același autor
Nici presa şi nici politicienii sau sindicaliştii nu par să aibă dorinţa şi foarte probabil competenţa necesare pentru a explica onest şi inteligent opiniei publice cum arată în realitate situaţia economică a ţării, în general, şi bugetul pe 2010, în particular.
Noul preşedinte al Uniunii Europene, Herman Van Rompuy, a declarat recent că Europa nu-şi mai poate permite modelul de bunăstare socială cu care s-a obişnuit, mai ales în ultimele 3 decenii, şi că trebuie să adopte urgent reforme economice. E foarte posibil ca remarcele sale să fi fost inspirate, între altele, şi de ceea ce se întâmplă în Grecia, ţară care aparţine zonei euro şi traversează probabil cea mai gravă criză financiară din perioada postbelică. Escaladarea cheltuielilor de natură socială promovate generos şi iresponsabil de politicienii greci din raţiuni electorale au condus la un deficit bugetar care anul trecut a atins nivelul record de 12,7 procente din PIB. Cumulat, datoria publică a Greciei a ajuns astfel la peste 350 de miliarde de euro, adică 113 procente din PIB.
Informaţiile de mai sus merită cu siguranţă reamintite în contextul discuţiilor legate de proiectul bugetului României pentru anul 2010. Din două motive. În primul rând, pentru că trebuie înţeles contextul internaţional la care trebuie să ne raportăm atunci când discutăm situaţia economică a ţării. Şi, în al doilea rând, pentru a enunţa elementele esenţiale care ar trebui să stea la baza dezbaterii publice autohtone pe acest subiect, care adesea pare desprinsă din literatura science fiction. În egală măsură, politicieni, lideri sindicali, dar şi jurnalişti emit cu nonşalanţă păreri cu desăvârşire rupte de realitate. Fie din raţiuni propagandistice, fie pentru că, pur şi simplu, nu ştiu despre ce vorbesc. În plus, cea mai mare parte a presei nu pare să fi avut nici dorinţa şi foarte probabil nici competenţa necesare pentru a explica onest şi inteligent, în termeni inteligibili, opiniei publice problemele fundamentale legate de situaţia economică a ţării, în general, şi de buget, în particular.
Asta nu înseamnă deloc că proiectul de buget înaintat de guvern şi modificat în unele puncte în parlament ar fi un produs de excepţie. Cu siguranţă, sunt destule lucruri de criticat. Însă e de aşteptat ca discuţiile pe acest subiect să opereze cu un minimum de argumente logice şi coerente, nu cu fraze fără acoperire. Aşa cum procedează Crin Antonescu, care, după ce declară ritos că PNL va face o altfel de opoziţie, creativă, cu proiecte alternative, atunci când vorbeşte despre proiectul de buget, nu face decât să emită pe bandă rulantă remarce lipsite de orice substanţă.
Sau cum poţi caracteriza „analiza“ unui comentator care se declară scandalizat de faptul că actualul buget prevede un salariu minim de 600 de lei, „sumă total inacceptabilă pentru o ţară care face parte din Uniunea Europeană“. Că o astfel de sumă e absolut insuficientă pentru a acoperi nevoile existenţei cotidiene nu e o mare descoperire, o ştim cu toţii. Problema de fond e însă alta. Cât poate oferi, până la urmă, o economie în care PIB-ul pe cap de locuitor e de mai bine de două ori mai mic decât cel al Cehiei şi de trei ori mai mic decât al Sloveniei, colege de Uniune cu noi? Ca să nu mai vorbim de alte ţări din Europa Occidentală, unde raportul e de patru sau cinci la unu, ceea ce înseamnă automat că acolo şi salariul minim poate fi fixat la un alt nivel.
Putem, desigur, vorbi mult despre maniera în care s-au făcut alocările bugetare pentru diferitele ministere. Sau despre reducerile de personal din zona bugetară. Însă, dincolo de astfel de precizări, evident importante, există cel puţin două chestiuni fundamentale care nu pot fi eludate în orice discuţie legată de bugetul României. Prima e aceea că, pe termen scurt, cu trimitere directă la bugetul pe 2010, având în vedere dimensiunea crizei financiare pe care o parcurgem, e total lipsit de sens să recurgi la criteriile de analiză obişnuite. Tot ceea ce poate face într-o astfel de situaţie critică o ţară, la fel ca şi o familie sau o companie, este să se lupte să supravieţuiască. Realitatea deloc plăcută e că deficitul bugetar pe acest an ajunge la jumătate din totalul veniturilor colectate de stat. Restul trebuie acoperit prin tot felul de formule de împrumut, în condiţiile în care doar serviciul datoriei publice (rate scadente şi dobânzi) ne va costa peste 11 miliarde de euro în 2010 (în 2009 suma a fost încă mai mare, peste 13 miliarde de euro). Altfel spus, în mare parte şi pensiile, şi salariile se plătesc din împrumuturi. Vor ţine cont sindicatele de aceste constrângeri severe? Probabil că nu. Nu o fac de altfel nici cele din Grecia, dominate în mare parte de comunişti, care, în ciuda situaţiei mult mai grave decât la noi, nu vor în nici un chip să accepte măsuri de austeritate.
Dar, până la urmă, mai greu sau mai uşor, vom trece prin calvarul din 2010 şi să sperăm că cel puţin din 2011 vom reintra pe un făgaş normal. Ceea ce trebuie poate spus chiar încă de pe acum, şi aceasta e a doua chestiune fundamentală menţionată mai sus, este că românii nu trebuie să se iluzioneze că vom ajunge să avem vreodată un tip de protecţie socială de genul celei existente în ţările din Vestul Occidentului. Nici Europa nu-şi mai poate permite un astfel de model, nici noi nu ni-l vom putea permite în viitor. Deja am ajuns să decontăm iniţiativele populiste nesustenabile din trecut, majorarea masivă a punctului de pensie, ca şi alte beneficii sociale, pe care pur şi simplu economia României nu le poate finanţa. Nici acum şi nici mai târziu. Din acest punct de vedere, Grecia ar trebui să fie un foarte util studiu de caz. //
