Democrația liberală și tirania bunelor intenții

În acest context geopolitic fluid, democrațiile liberale vor fi în stare, mai ales ca voință politică, să facă față asaltului unor regimuri autoritare care par mai agile și mai motivate să tranșeze lucrurile în favoarea lor?

Alexandru Lazescu 18.10.2016

De același autor

 

Greg Satell, autorul unuia dintre cele mai interesante bloguri care abordează schim­bările disruptive care afectează mediul de afaceri de astăzi, în principal impactul noi­lor tehnologii, face o observație in­te­re­san­tă: „epoca actuală are o ca­rac­te­ris­tică unică, aceea că multe dintre pro­ble­mele majore cu care ne confruntăm își au ori­gi­nea în unele dintre cele mai re­mar­ca­bile r­ealizări din trecut. Speranța de via­ță în creștere permanentă, pros­pe­ritatea, conectivitatea și automatizările sunt fac­tori determinanți în costurile le­gate de să­nătate, tot mai nesustenabile, ale ex­ploziei terorismului sau inega­li­tă­ții“.

 

Observația poate fi extinsă în sfera socială și politică, iar o consecință directă e lu­mea de astăzi, pe care o percepem drept una turbulentă și haotică. Și aici vedem cum multe dintre succesele remarcabile pe care le-am consemnat în ultimii zeci de ani în societățile pe care le încadrăm în ca­tegoria „democrațiilor liberale“, trans­pa­rența guvernării, toleranța, activismul civic, par să afecteze negativ, de diferite di­recții, chiar sustenabilitatea modelului de societatea care le-a făcut posibile.

 

Fareed Zakaria, unul dintre cei mai influenți jurnaliști și co­men­tatori ai momentului, observa că dacă, în anii ’60, în Statele Unite, 70 de procente din populație avea încredere în autorități, astăzi acest nivel s-a prăbușit, literalmente, până la 30 de pro­cente. În fapt, în bună măsură cam­pa­nia lui Donald Trump se bazează pe o agre­sivă demonizare a establishment-ului. Iar toate aceste observații sunt la fel de va­labile și în Europa. Chiar în România, un­de e larg răspândită convingerea că în­treaga clasă politică actuală este coruptă și ar trebui înlocuită aproape în totalitate cu una nouă, proaspătă, curată, deși încă din vremea lui Caragiale știm că astfel de speranțe sunt iluzorii.

 

Un exercițiu de logică elementară nu poa­te decât să ne ducă la concluzia că ideea că elitele de astăzi ar fi mai rele decât cele din urmă cu 50-60 de ani este lipsită de sens. Ceea ce s-a schimbat este ca­pa­ci­ta­tea noastră de a avea acces în zone opace în trecut, nu doar în ceea ce privește ins­tituțiile în sine, ci și persoanele care le po­pu­lează, cu calitățile și mai ales cu defectele lor. Suntem în cazul exemplului clasic cu tabloul care arată altfel, cu imperfecțiunile vizibile, atunci când este privit de aproa­pe. Or, e foarte greu să guvernezi ca și cum ai fi într-un acvariu: permanent în ra­za camerelor telefoanelor mobile sau a al­tor echipamente similare și cu rețele so­ciale în măsură să amplifice exploziv, la ni­vel național sau chiar mondial, speculații sau stângăcii reale ale actorilor politici. Mulți l-au aplaudat entuziast, unii o fac și acum, pe Edward Snowden. Regizorul Oli­ver Stone, un notoriu antiamerican, unul dintre marii admiratori ai lui Snowden, i-a dedicat chiar un film, lansat recent. Or, dacă beneficiile dezvăluirilor lui Snowden, refugiat între timp în Rusia, sunt discu­tabile, impactul negativ major al acestora asu­pra relațiilor transatlantice, asupra unor instituții cheie pentru însăși stabi­li­tatea sistemului instituțional care stă la baza societăților din spațiul democrațiilor liberale e neîndoielnic. De altfel, vedem cum în această perioadă un alt „mare cam­pion al transparenței“, dar doar atunci când e vorba de Statele Unite, Julian Assan­ge, prin Wikileaks, a devenit pe față un agent de influență al lui Vladimir Pu­tin, implicat activ în campania electorală americană.

 

Sigur, a milita pentru transparență e un lucru bun. Dar unde tragem linia, pragul dincolo de care ex­cesul de transparență poate afec­ta în mod serios capacitatea de guvernare? La fel, în principiu, ce poate fi mai democratic decât să faci consultări populare directe organizând referen­du­muri? Însă atunci când mizele sunt com­plexe și impactul emoțional poate fi ușor manipulat prin alegații parțial sau chiar total false, demersul poate fi ușor viciat. Du­pă cum observa cineva, adesea proble­ma nu e aceea că politicienii s-ar fi izolat de cetățeni, ci exact contrariul, că nu fac decât, stând cu ochii obsesiv pe sondaje, să țină cont excesiv de opinia publică, ce­ea ce îi împiedică să ia decizii strategice ca­re nu sunt neapărat populare. Așa am ajuns la deficite publice record, așa am ajuns la un nivel tot mai greu sustenabil al costurilor sociale sau al celor de să­nă­ta­te. Fostul președinte american John F. Ken­nedy spunea la un moment dat, pe vre­mea când era senator, că alegătorii din Mas­sachussetts nu l-au trimis la Wa­shing­ton pe post de seismograf al opiniei pu­blice, ci pentru că aveau încredere în ca­pa­citatea sa de a lua decizii în acord cu in­te­resele lor, ca parte a intereselor naționale. Or, asta înseamnă, uneori, tocmai să ig­nori ceea ce transmit sondajele de opinie.

 

Preocupările legitime pentru res­pectarea diversității, sub toate aspectele, pentru protejarea mi­norităților, pentru apărarea li­bertății de expresie, pentru apă­rarea mediului înconjurător, care au de­venit parte a unui adevărat normativ de ope­rare în spațiul politic, în mass-media, în sfera publică în general, au degenerat în ceea ce a devenit astăzi o adevărată ti­ranie a „corectitudinii politice“. Subiecte de discuție legitime au devenit tabu, punctele de vedere care contraziceau „nor­mele“ impuse de elitele liberal-progresiste din spațiul academic, din cel politic, din media au fost excomunicate. Iar schim­bă­rile climatice, din nou o discuție im­por­tantă și legitimă, au fost abordate tot mai puțin în cheie științifică și tot mai mult într-una ideologică. Pe acest teren fertil s-au născut și au crescut mișcări având în avan­gardă demogagi ca Donald Trump, Ni­gel Farage sau Marine Le Pen, care ame­nin­ță grav, din interior, fundamentele de­mocrațiilor liberale exact în momentul în care cele două mari puteri revizioniste, Ru­sia și China, fac eforturi sporite, și tot mai mult corelate, de a demantela o or­di­ne mondială, instituită după cel de-al doi­lea război mondial sub baghetă americană, care, cu toate neajunsurile și derapajele sa­le, a făcut posibilă cea mai prosperă pe­ri­oadă din istoria omenirii.

 

În multe situații discuțiile legate de de­mo­crația liberală au fost axate preponderent pe organizarea unor alegeri libere. Dar, am văzut asta în cazul Primăverii arabe, în America de Sud și chiar în Europa de Est, fără instituții independente solide ale­ge­ri­le pot deveni ușor o trambulină pen­tru con­solidarea unor regimuri autoritare. Unele chiar personalizate, construite în jurul unui „om de mână forte“. Vladimir Putin, Hu­go Chávez sau Erdoğan intră în această ca­te­gorie. Revista Foreign Affairs făcea re­cent observația că, dacă, în 1988, regimu­ri­le de putere personală re­pre­zen­tau cam un sfert din totalul celor dicta­to­riale sau au­to­ritare, astăzi proporția aces­tora a ajuns la 40 de procente. În absența unor ast­fel de instituții solide, există ris­cul unor dera­pa­je majore. De pildă, cam­pa­niile antico­rup­ție pot deveni pretexte pentru epurarea adversarilor politici. Zi­lele trecute, un șo­fer de taxi de la Chi­și­nău îmi spunea, dez­nădăjduit de situația din țară, că singura speranță este să vină cineva, un om drept și puternic, care să pună ordine și să stâr­pească hoția. Era, în esență, un vot de blam dat sistemului de­mocratic, pe care îl considera corupt și ine­ficient.

 

Mai grav este că mirajul unor astfel de „so­lu­ții cvasi-autoritare“ a apărut și în spațiul occidental. Donald Trump este un exem­plu. Două sunt motivele principale: pe de o parte, partidele din zona mainstream au ignorat, ca în cazul crizei migrației, de dragul unor principii pe care le-au con­si­derat „sacrosancte“, problemele lumii rea­le, iar pe de altă parte, nicio chestiune, nici măcar cele care țin de interese na­ționale majore, nu au mai fost excluse din disputa politică imediată. În America, de pildă, până recent a existat totuși un con­sens bipartizan în această zonă. Nu mai e cazul acum. Trump și cei care îl sprijină pun în discuție, de pildă, întregul sistem de alianțe strategice construit de Washing­ton în ultimii 70 de ani. Un semnal ex­trem de grav, care are reverberații desta­bilizatoare globale. Mai ales că ele vin pe un fond pregătit deja de maniera ezitantă și confuză în care actuala Administrație de la Casa Albă a gestionat, de pildă, criza din Siria. Pe care Walter Russel Mead (ca­re l-a sprijinit pe Barack Obama în cele do­uă campanii prezidențiale) o carac­te­ri­zează în The American Interest drept un exemplu de „decizii inepte în serie“, aco­perite de o „retorică grandioasă de de­nun­țare a crimelor din Siria“, care au per­mis Rusiei să se reinsereze în Orientul Mij­lociu ca un actor major în plan diplo­matic și militar.

 

Clivajele politice tot mai adânci, fi­surile transatlantice tot mai vi­zibile, inapetența ridicată din opi­nia publică occidentală pen­tru orice poate duce cu gândul la varianta de escaladare a confruntărilor, dincolo de cuvinte și declarații, au dus la o stare de pasivitate aproape resemnată. Opor­tunitate pe care nu doar marile pu­teri revizioniste, Rusia și China, ci și re­gi­muri precum cel din Coreea de Nord au se­sizat-o. Și se comportă ca atare. Or, nu poți trata cu un dictator egomaniac ca Kim Jong-un doar dând publicității decla­rații severe de incriminare. Aceeași nepu­tință o vedem și în Siria, unde Moscova și regimul Assad bombardează fără niciun fel de reținere obiective civile, inclusiv spi­tale, fără să dea doi bani pe expresiile de in­dignare care vin din cancelariile euro­pe­ne sau de la Washington. În aceste con­di­ții, întrebarea de fond este dacă în acest con­text geopolitic fluid democrațiile libe­ra­le vor fi în stare, mai ales ca voință po­li­ti­că, să facă față asaltului unor regimuri au­­toritare care par mai agile și mai mo­ti­va­­te să tranșeze lucrurile în favoarea lor.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22