Ficusul de la Cotroceni

Dacă președintele nu își schimbă fun­da­mental atitudinea și maniera în care in­teracționează cu opinia publică, sintagma „ficusul de la Cotroceni“ are toate șansele să fie cea care îi va defini în chip semnificativ man­datul. Dacă asta îl va în­cur­ca în vreun fel pe Klaus Io­hannis să câștige și un al doi­lea mandat nu e însă de­loc clar. E adevărat, nu­mă­rul celor care credeau că tăcerile sale prelungi și dis­cursul lemnos poticnit as­cund profunzimi nebănuite a scăzut simțitor. Dar, pe de altă parte, sistemul, cel politic, ins­ti­tuțiile-cheie din stat, e mulțumit. După ze­ce ani de zdruncinături și agitație marca Traian Băsescu, liniștea de astăzi de la Co­tro­ceni pare o adevărată mană cerească. Pentru că, până acum, noul președinte a avut grijă să nu deranjeze semnificativ pe nimeni dintre cei care i-ar putea da bătăi de cap majore.

Problema e că într-un peisaj politic prac­tic pârjolit, lipsit de lideri cu impact și vi­zi­une în poziții de autoritate, absența cva­si-totală a Palatului Cotroceni din spațiul pu­blic face ca dezbaterile majore care ar tre­bui să aibă loc în societate să dispară cu de­săvârșire. Și nu sunt puține. Iar asta se în­tâmplă într-un context extern ex­trem de fluid și de periculos, cum de puține ori am mai avut parte în perioada postbelică.

În primul rând, este dezbaterea internă le­ga­tă de lupta anticorupție. În momentul de față, nu există o discuție rațională pe aceas­tă temă, ci doar poziții extreme. O ta­bără vede peste tot, interesat sau doar pentru că oamenii sunt întotdeauna dis­puși să creadă mai degrabă teoriile cons­piraționiste, jocuri și aranjamente politice sau orchestrate de ser­vi­cii­le secrete. O alta, din con­tra, e de părere că sistemul de justiție e populat aproa­pe exclusiv de îngeri, iar da­că cumva se mai fac și greșeli, nu e nimic, asta e, sunt doar victime cola­te­rale. Ambele atitudini nu sunt doar nerezonabile, ci și contraproductive pe ter­men mediu și lung. Sis­te­mul de justiție trebuie consolidat prin de­mersuri interne pe ambele dimensiuni: nici lupta anticorupție nu trebuie erodată, dar nici nu pot fi permise derapaje sub stin­dardul acesteia. Derapaje care în mul­te situații nu au la bază nicidecum inter­ven­ții, manevre politice, ci în principal agende individuale sau de grup. Iar, pe de altă parte, este nerealist să ne bazăm la fel de mult ca până acum pe „reglajele“ din exterior, de la Bruxelles sau Washington, pen­tru că provocările geopolitice cu care se confruntă în prezent și America, și UE fac ca acest gen de chestiuni să intre într-un registru minor.

În al doilea rând, principalii noștri lideri nu ne spun mai nimic despre felul în care văd exact aceste provocări, cum ne afec­tează ca țară și care sunt opțiunile Ro­mâ­niei. Sigur, în mass-media se mai vorbește des­pre Siria, despre agresivitatea Rusiei în Ucraina sau despre migrație. Dar discuția nu atinge multe dintre elementele po­ten­ți­al dramatice, precum viitorul Uniunii Eu­ro­pene. Cu un Brexit potențial, tot mai greu de exclus, cu tensiuni enorme și pe axa Nord-Sud și pe aceea Est–Vest, UE se confruntă cu riscuri severe. Într-atât, în­cât unii observatori, între care și George So­ros, se tem de un colaps total al proiec­tului european. Chiar în viitorul apropiat. La fel de serioase sunt și chestiunile de securitate. Într-un articol recent, Ana Pa­la­cio, fost ministru de Externe al Spaniei, amintește de un avertisment lansat în 2011 (cu mult înainte de criza din Ucraina) de Robert Gates, pe atunci șeful Pen­ta­go­nului:­ „Dacă nu se oprește declinul ca­pacității de apărare a Europei, viitorii li­deri politici americani - care nu au tre­cut, ca mine, prin experiența formativă a Războiului Rece - ar putea să considere că investiția Statelor Unite în NATO nu merită costurile asociate“.

Între timp, nu s-a întâmplat nimic sem­ni­fi­cativ, nicio reparație, din acest punct de ve­dere. În ciuda crizei din Crimeea și a con­flictului din Siria. Din contra, dacă ți­nem cont de semnalele primite în prin­ci­pal de la Berlin, există tentația unui aran­jament de securitate cu Rusia, în speranța că în acest fel nu va mai fi nevoie de o mă­rire a bugetelor militare. Unii, precum no­ul lider laburist, Jeremy Corbin, ar vrea chiar ca Marea Britanie să renunțe cu to­tul la descurajarea nucleară reprezentată de submarinele Trident. Asta într-un mo­ment în care și Rusia și China și-au mărit considerabil bugetele militare, în ciuda si­tuației economice dificile cu care, de exem­plu, Moscova se confruntă.

În aceste condiții, nici șeful statului, nici alți lideri de prim-plan nu găsesc de cu­viință să ne lămurească cum văd ei lu­cru­rile, dincolo de cele câteva fraze de lemn ca­re se spun de regulă, atunci când se vor­bește despre astfel de chestiuni. Cu atât mai mult, așa cum se discută destul de in­tens în ultima vreme, o serie de semnale ca­re par să indice o oarecare distanțare a Bu­cureștiului față de Statele Unite, pro­mo­vată de la președinție, în dauna unei apro­pieri tot mai pronunțate față de Germania. Și nu e chiar o speculație, din moment ce ambasadorul american a ales, sugestiv, să lipsească la o reuniune diplomatică or­ga­ni­zată la Palatul Cotroceni, preferând o vi­zită la mănăstirile din nordul Bucovinei.

Se discută puțin despre toate aces­te lu­cruri esențiale legate de se­cu­ri­tate. La fel cum nu se discută despre o potențială Europă cu două viteze și despre ce ar în­semna as­ta pentru România. De ce se în­tâm­plă așa e încă neclar. E vorba de in­ca­pa­citatea de a gestiona situația și de a for­mula răs­pun­suri adecvate sau e vorba de o lipsă totală de viziune, de înțelegere a m­arilor ten­din­țe geopolitice? Oricare ar fi răspunsurile, ele sunt departe de a fi liniștitoare.