Mica evaziune și marile dileme românești

În puzderia de știri de la DNA, despre noi anchete și noi arestări, un singur subiect - de altfel, din aceeași categorie – a mai putut să-și facă loc pe scena publică: campania ANAF împotriva micilor evazioniști.

Presa a relatat despre mici afaceri, res^­tau­rante, pensiuni, magazine care au fost în­chise pentru chestiuni relativ minore, pre­cum mici diferențe, în plus sau în minus, în casele de marcat. Dintr-un sondaj online făcut de Gân­dul, reiese că 80% dintre res­pondenți nu sunt de acord cu ceea ce face ANAF, con­siderând că e vorba de un nejustificat exces de zel. Nu e o cercetare so­cio­lo­gi­că adevărată, dar sondajul reflectă probabil destul de fi­del starea de spirit din so­cietate. Dacă întrebarea s-ar fi referit la marea corupție, cifrele ar fi ară­tat însă exact pe dos. Pe cât de doritori sunt românii să fie „arși“ marii corupți, pe atât de înțelegători devin atunci când e vorba de mica corupție. O parte dintre po­liticieni spun și ei public cam același lu­cru. Spre exemplu, liberalii. Chiar și Mo­ni­ca Macovei, care s-a definit ca om politic prin lupta anticorupție și intransigență morală, a declarat că, în opinia sa, Fiscul „ar trebui să urmărească marile averi, nu să omoare sectorul privat, de familie, din România“.

Cu toate acestea, dacă privim lucrurile din perspectiva cifrelor vehiculate de ANAF, mica corupție are, cumulat, o pondere ase­mănătoare cu marile tunuri despre care aflăm zi de zi. În plus, dacă e să ne ra­por­tăm strict la principii, cum poți justifica acest gen de diferențieri? Există, e drept, și o justificare care pleacă de la premiza că nu are rost să dai bani unui stat atât de ineficient și corupt precum cel din Ro­mâ­nia. Însă, și în acest caz, se poate spune că cele două lucruri nu pot fi totuși puse la pachet: una este să soliciți, să militezi chiar activ, pentru schimbarea felului în ca­re funcționează instituțiile publice, de la CNA la primării, și cu totul alta să spui că, din moment ce statul nu funcționează cum trebuie, nu avem de ce să ne plătim taxele.

De aceea, sunt voci care sus­țin că nu trebuie făcut ni­ciun fel de rabat de la re­guli, dacă vrem să ajungem „ca în Vest“. Că ar trebui in­troduse case de marcat in­clusiv în piețe sau la ta­rabe. Ceea ce este principial corect, plecând de la pre­miza că totul trebuie fis­ca­lizat, dar ar fi o abordare păguboasă. Mo­tivul pentru care trebuie evitate astfel de demersuri nu e acela că mai întâi trebuie să ne ocupăm de marii corupți, pentru că principial e greu să faci o astfel de di­fe­rențiere, ci pentru că nu are sens din punct de vedere economic. Într-o țară ca România, cu un consum intern dezarmant de mic, ideea că statul ar putea recupera miliarde de euro de la micii evazioniști es­te o ficțiune. Aceste mici afaceri pot su­pra­viețui tocmai pentru că „nu se fac lu­cru­rile exact ca la carte“. Dacă statul se în­dreaptă sever împotriva lor, prin acțiuni de genul celor la care asistăm în prezent, perfect justificabile, dacă ne raportăm la re­guli și principii, ele pur și simplu dis­par. Nu mai sunt viabile. Așa că și banii pe care astăzi acești oameni îi câștigă, bani din care își susțin familiile și, prin ceea ce cum­pără, alimentează indirect și bugetul de stat, ar dispărea. Iar când tragem linie des­coperim că, în final, statul, departe de a ajunge în câștig, ar fi nevoit să scoată bani din buzunarul public pentru ajutoare sociale.

Acest tip de discuție reliefează cât este de complicat să pui în practică, în lumea re­ală, principii perfect corecte pe hârtie. Și cât e de nerecomandabil, câteodată chiar nesănătos, să ai certitudini de nezdrun­ci­nat. Acest lucru e valabil și în politică, și în economie. Atunci când au fost lansate noile coduri, au fost multe critici. O parte dintre cei care sunt încântați astăzi de re­zultatele bătăliei anticorupție le etichetau drept „coduri pentru infractori“. La fel, atunci când s-a făcut înțelegerea Băsescu-Ponta, mulți dintre fanii de atunci ai lui Da­niel Morar aveau obiecțiuni nu numai față de numirea Alinei Bica, ci și față de aceea a Codruței Kövesi, pe care astăzi o apre­ciază fără rezerve. De aceea, nu pu­tem exclude nici ipoteza că peste o vreme am putea constata, inclusiv cei care res­ping cu indignare criticile care aduc în discuție relațiile, să le zicem neclare, din­tre SRI și DNA, că lupta anticorupție au­tentică este amestecată cu bătălii pentru putere și influență consumate în spatele ușilor închise. Și că petele albe privitoare la unele mari afaceri de corupție (Mi­cro­soft, poate chiar retrocedările), precum ab­solvirea totală de vină a unor personaje precum Claudiu Florică și Dinu Pescariu (primul fiind considerat creierul întregii operațiuni), ar putea, la un moment dat, să scoată la lumină lucruri nu tocmai plă­cute (operațiuni ale serviciilor secrete?).

Realitatea înconjurătoare nu e niciodată în alb și negru. Sunt multe nuanțe in­ter­mediare. Norme unanim acceptate și res­pectate în țări din nordul Europei nu pot fi transplantate mecanic prin alte părți fără efecte negative majore. Alta e situația economică, altele sunt veniturile și men­ta­li­tatea oamenilor. A spune asta într-o țară ca România, unde respectul pentru reguli e minimal, nu e neapărat o idee bună. În­să nici nu poți ignora lumea reală. De aici încolo, e de discutat când, în ce măsură și cu ce viteză schimbăm lucrurile.