De același autor
Viitorul NATO și soarta securității europene sunt fundamental legate de soarta războiului din Ucraina, mai precis de felul în care se va tranșa confruntarea dintre Occident și Rusia, unde Vladimir Putin își oferă un nou mandat de șase ani. În fapt, un deznodământ al conflictului, care va fi perceput de restul planetei drept un succes al Rusiei, va avea reverberații globale majore, deloc favorabile din punctul nostru de vedere.
Realitatea este că NATO traversează o perioadă delicată, chiar dacă aderarea Finlandei și Suediei a dus la o consolidare a flancului în regiune a Mării Baltice. Sunt însă destule tensiuni interne privind natura și dimensiunea sprijinului pentru Ucraina, mai ales între Marea Britanie și Franța, și Germania. Există tensiuni serioase chiar și în interiorul coaliției de guvernare de la Berlin, unde cancelarul Olaf Scholz se opune livrării de rachete Taurus Kievului, spre nemulțumirea celorlalte două partide din coaliție și a opoziției creștin-democrate.
Interceptarea unei convorbiri online, gestionată neglijent de ofițeri de rang înalt din armata germană, făcută publică de canalul media guvernamental rus RT, și informația scăpată, e neclar dacă accidental sau nu, de Scholz despre prezența unor militari britanici care îi asistă pe ucraineni în operarea rachetelor Storm Shadow, au pus suplimentar gaz pe foc în relațiile dintre membrii-cheie din NATO. Spre satisfacția Kremlinului. Ben Wallace, fostul secretar britanic al Apărării, a reacționat dur spunând că „Scholz a arătat că, în ceea ce privește securitatea Europei, el este omul nepotrivit, aflat la locul nepotrivit, la momentul nepotrivit”.
În interiorul alianței există deosebiri importante de păreri atât în privința dimensiunii sprijinului pentru Ucraina, cât și a percepției impactului de ansamblu al conflictului în Europa și pe plan global. Sunt destui care cred că tot ce-și dorește Putin este să se consfințească încorporarea Crimeii și a părții din Donbas pe care o controlează deja și ca Ucraina să nu intre în NATO. Așa că, dacă s-ar ajunge la un acord, războiul s-ar putea termina relativ satisfăcător pentru ambele părți, spre ușurarea generală. Ce se uită în toate aceste cazuri este că, la fel ca Iranul sau China, Rusia este o putere imperială care privește lumea și relațiile internaționale cu totul altfel decât o face Occidentul. Consideră, de pildă, că este îndrituită legitim să-și recupereze cel puțin o parte din sfera de influență din perioada Uniunii Sovietice.
De partea cealaltă a Atlanticului există un curent tot mai răspândit la nivelul opiniei publice reticent, dacă nu chiar ostil, continuării ajutorului pentru Ucraina. Există o motivație radicală care pleacă de la premisa că America trebuie să se concentreze strict pe rezolvarea provocărilor interne, în principal cea reprezentată de migrația ilegală acceptată și chiar încurajată de administrația Biden, și o alta care pleacă de la ideea că, având în vedere resursele limitate, Statele Unite trebuie să se focalizeze pe competiția cu China, lăsând conflictul din Ucraina pe seama europenilor.
Numai că e îndoielnic că europenii vor putea face asta singuri, din cauza capacității lor militare limitate, inexistenței unei baze industriale care să poată susține eforturile de război, după ce, ca urmare a globalizării, producția de bunuri s-a mutat în mare parte în afara continentului, și, nu în ultimul rând, deficitului de voință politică, pacifismului inoculat la nivelul societății. Se vorbește adesea despre PIB-ul cumulat al Europei care îl depășește cu mult pe cel al Rusiei. Numai că nu PIB-urile intră în luptă. S-a văzut de atâtea ori în istorie cum civilizații sofisticate și bogate, imperii precum cel chinez în perioada invaziei mongole, au sucombat în fața unor agresori brutali foarte determinați.
E drept, sunt și critici raționale legate de maniera în care este abordat sprijinul Kievului. Pe de o parte a existat o diferență serioasă între retorica Casei Albe și implementare. Și administrația Biden, ca și Olaf Scholz de altfel, au introdus permanent restricții la livrările de armament către Ucraina din teama de a nu provoca Rusia, care ar fi putut duce la escaladare și chiar la un pericol nuclear. În afară de asta devine tot mai clar că nu este precizat un obiectiv strategic realist în privința conflictului. Este nerealist să crezi că dacă nu-i mai dai armament Ucrainei se va ajunge repede la negocieri și la încetarea conflictului. De ce ar renunța Moscova la obiectivul său strategic de a controla întreaga Ucraină prin instalarea unui regim marionetă la Kiev atunci când adversarul este într-o poziție atât de dezavantajoasă? Dar la fel de nerealist începe să devină și obiectivul maximalist al Ucrainei, acela de a recupera integral teritoriile pierdute în 2014.
De altfel, chiar și în Ucraina suportul pentru acest obiectiv se redusese, încă din octombrie anul trecut, scăzând de la 70 la 60 de procente. Apoi, doar 17 procente dintre polonezi mai cred că Ucraina mai poate câștiga războiul. În timp ce partidele politice care critică sprijinul necondiționat pentru Ucraina, precum AfD în Germania, FPÖ în Austria, partidul lui Marine Le Pen în Franța, sunt în creștere în sondaje.
Acesta este contextul în care Klaus Iohannis a anunțat că se înscrie în cursa pentru obținerea poziției de secretar general NATO. Primele reacții au fost mai degrabă critice. Un influent cotidian german, FAZ, nota că astfel se creează tensiuni în alianță într-un moment critic pentru Europa. Mai întâi pentru că e vorba de o ieșire deliberată din economia procedurilor și a circuitului decizional tradițional în astfel de cazuri. Conform cutumei, poziția de secretar general revine unui european și se decide în baza unor consultări în culise în care Statele Unite, care au de departe ponderea militară cea mai mare în organizație, au un rol hotărâtor. Nu e vorba de niciun fel de proces democratic care să justifice depunerea unei candidaturi. În al doilea rând, pentru că principalele puteri din NATO, Statele Unite, Marea Britanie, Franța și Germania, își anunțaseră deja sprijinul pentru premierul olandez Mark Rutte, care în prezent se află în fruntea unui guvern interimar.
Situația actuală este însă foarte diferită. Din varii motive, opoziția față de Mark Rutte este substanțială. În primul rând dinspre țările baltice. De pildă, fostul președinte al Estoniei, Toomas Hendrik Ilves, a pus în discuție credibilitatea morală a alegerii lui Mark Rutte, care ar fi al patrulea olandez care ar ocupa această funcție și s-a aflat timp de 13 ani în fruntea unui guvern cu un buget al apărării mult sub ținta de 2 procente din PIB. În ceea ce îl privește pe Viktor Orbán, acesta nu-i poate ierta lui Rutte criticile dure la adresa sa, după cum nici bulgarii nu uită probabil poziția Olandei în privința Schengenului. Și este posibil ca Erdogan să fie și el tentat să se opună unui politician din Europa de Vest. E un front de rezistență destul de substanțial pe care suporterii lui Rutte vor avea dificultăți să-l destrame prin presiuni în culise.
În aceste condiții, Klaus Iohannis pare să fi prins un culoar favorabil. Un cumul de factori pare să-l favorizeze: iritarea la nivel personal față de Rutte, iritarea Estului față de faptul că este lăsat regulat la o parte la atribuirea unor astfel de poziții de vârf, plus importanța în creștere a regiunii Mării Negre. Apoi, un secretar general din Est este și un semnal simbolic transmis Rusiei. Dar unul care să nu fie totuși văzut drept excesiv de agresiv față de Moscova, așa cum este Kaja Kallas, premierul Estoniei, pe care Rusia a inclus-o pe o listă neagră.
Klaus Iohannis pare să-și fi pregătit cu grijă pașii. Este posibil ca vizita pe care a făcut-o la Kiev în iunie 2022 împreună cu Emmanuel Macron, Olaf Scholz și Mario Draghi să fi fost chiar un gest pregătitor pentru demersul de acum. În afară de asta, un amănunt în general trecut cu vederea este acela că exact atunci când, pe 22 februarie, Casa Albă își anunța sprijinul pentru Mark Rutte, apărea o informație pe Bloomberg că și Klaus Iohannis ar fi interesat de poziția de secretar general. E greu de crezut că a fost doar o întâmplare. Ce rămâne de stabilit este doar dacă președintele a încercat să obțină de la americani acceptarea lui pe o listă rezervă.
Sigur, întrebarea este dacă Klaus Iohannis este potrivit pentru funcție. Secretarul general nu are în realitate o mare putere de decizie. În chestiunile majore, deciziile le iau în principal marile puteri din NATO, în special America. Îndeplinește însă rolul de diplomat, de mediator dacă este cazul, de om de comunicare, rol pe care Jens Stoltenberg l-a jucat cu succes mai ales în acești ultimi doi ani.
Dacă ne uităm la ceea ce a făcut în România, mulți vor fi tentați să-l vadă nepotrivit pe Klaus Iohannis. Dar în astfel de situații ceea ce contează este încadrarea într-o grilă de criterii, diferită față de cea cu care se operează în țară. „Pe plan intern, Iohannis este adesea criticat pentru modul său distant și stilul laconic”, scrie Brussels Signal. „Dar, în practică, el s-a dovedit a fi un politician extrem de eficient și flexibil, menținând o puternică influență asupra puterii prin reformarea guvernelor în momente cheie. În 2021, el a supravegheat chiar crearea unei coaliții stânga-dreapta după modelul german, o abilitate politică importantă care ar fi vitală în gestionarea politicii NATO”. La fel, ar putea fi apreciat favorabil și faptul că sprijinul masiv pentru Ucraina derulat prin România s-a făcut extrem de discret. „Iohannis a considerat că este mai potrivit ca România să ajute Ucraina în mod discret, dar eficient, chiar și cu prețul recunoașterii internaționale”, subliniază aceeași publicație. Care adaugă că un secretar de etnie germană provenit din Est ar fi un liant simbolic între cele două părți ale continentului.
Cât de mult vor cântări aceste argumente în final e dificil de spus. Dar șansa lui Iohannis este că în acest moment e greu de identificat un contracandidat care să poată bifa mai bine toate căsuțele din grilă, practic obligatorii, pentru poziția de secretar NATO în aceste vremuri tulburi pentru Alianță. //
