De același autor
Pe coperta ultimului volum al istoricului Niall Ferguson, „Doom - The Politics of Catastrophe”, în spatele și în imediata apropiere a unui jucător de golf, complet absorbit de joc, vedem un uriaș, devastator incendiu de care cel în cauză nu pare deloc conștient. Este un mesaj în acord cu ceea ce ține să sublinieze încă de la început Ferguson, faptul că privind înapoi în istorie, lecția de tras este aceea că este pur și simplu imposibil să prevezi sau chiar să atașezi probabilități dezastrelor. „De la cutremure la războaie pînă la crize financiare, perturbările majore din istorie au fost caracterizate de distribuții aleatorii. Ele aparțin domeniului incertitudinii, nu riscului”. În ciuda acestui lucru, de regulă guvernanților li se reproșează întotdeauna că au fost surprinși de dezastre, că nu au fost pregătiți pentru astfel de situații.
Deși pandemia de COVID-19 cu care ne confruntăm de aproape un an și jumătate este cea care i-a inspirat probabil lui Niall Ferguson ideea cărții, implicațiile acesteia fiind pe larg discutate în volum, „Doom” are o deschidere mult mai largă. După cum ține să spună chiar autorul, nu este o istorie generală a pandemiilor. „Este o istorie generală a catastrofei – tot felul de dezastre, de la cele geologice (cutremure) la cele geopolitice (războaie), de la cele biologice (pandemii) la cele tehnologice (accidente nucleare)”. Și cu toate că, dacă facem o ierarhie, cele mai mari dezastre din istorie au fost provocate de epidemii și războaie, de pe listă nu pot lipsi nici revoluțiile, depresiunile economice severe, erupțiile vulcanice sau genocidele. Iar cu cât lumea devine mai conectată, cu atât impactul dezastrelor crește în amplitudine.
Unul dintre cele mai interesante capitole din carte este cel în care se face o paralelă între maniera în care societatea și guvernanții americani au reacționat în 1957-1958, în cursul pandemiei provocate de așa-numita gripă asiatică, și felul în care au făcut-o astăzi, confruntați cu pandemia de COVID-19. Deși la sfîrșitul anului 1957, peste 82 milioane de americani fuseseră infectați cu virusul gripei asiatice, în plan economic, efectul a fost doar acela al unei recesiuni obișnuite. Șomajul a crescut de la 4,1 procente la 7,5 procente. În timp ce datoria publică a Statelor Unite a crescut doar cu 0,7 procente, de la 57,4 în 1957 la 58,1 procente în 1958. Spre comparație, datoria publică a Americii care era de 105,8 procente în 2019 a crescut cu 19 procente în 2020! Nu s-a pus niciodată atunci problema unei carantine extinse, suspendării activității multor companii sau trimiterii de sume, cu titlu gratuit, către milioane de persoane. Un efort financiar care se va ridica probabil la aproximativ 7 trilioane $ în cursul acestui an.
Altfel spus, impactul economic al pandemiei din 1957-1958 a fost minimal prin comparație cu cel de astăzi. Una dintre explicațiile oferite de Niall Ferguson fiind aceea că astăzi americanii au o mult mai mică toleranță la risc în raport cu cei de acum șase decenii, care trecuseră prin ororile războiului și crahul financiar din anii ’30. În afară de asta, mai subliniază el, „o societate cu legături familiale și comunitare mult mai solide, cu o viață religioasă activă, era capabilă în măsură mult mai mare să suporte mortalitatea mai ridicată într-o astfel de perioadă în raport cu cea de astăzi, aflată, în multe privințe, într-un avansat proces de destrămare”. E adevărat că, spre deosebire de consecințele economice minimale, cele politice au fost și atunci majore. În 1958, la alegerile intermediare, republicanii au suferit una dintre cele mai severe înfrîngeri electorale din istorie. Numai că pandemia a jucat atunci un rol minor. De altfel, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în 2020, The New York Times și celelalte ziare importante nici măcar nu au considerat pandemia printre elementele cu impact electoral semnificativ. Alte lucruri au contat atunci, precum șocul produs în America de lansarea în Cosmos a primului satelit artificial (Sputnik) de către sovietici sau de războiul civil din Cuba, care avea să se încheie cu victoria lui Fidel Castro. În fine, o ultimă observație pe care o face Ferguson este aceea că, deși aparatul guvernamental a crescut în dimensiune de-a lungul deceniilor scurse din 1957 încoace, competența acestuia pare să se fi diminuat în mod sensibil. Ce e sigur este că asta este și percepția publică, așa cum reiese din sondajele de opinie efectuate în această perioadă care relevă o scădere dramatică a încrederii publicului în autorități.
În plus, dezastrele provoacă de cele mai multe ori reacții în lanț, provoacă alte dezastre, economice, sociale, politice, cel mai adesea greu de intuit. De pildă, sfârșitul Primului Război Mondial a fost marcat de o dublă contagiune, pandemia de gripă spaniolă și bolșevismul. În fapt, vedem și astăzi cum pandemia de COVID-19 a favorizat, dacă nu chiar a provocat, o virulentă revoluție culturală în America, având reverberații și în Europa. Care a favorizat instalarea la Casa Albă a celei mai progresiste administrații din istoria Americii, după cum a ținut să sublinieze chiar actualul președinte. Cu un Partid Democrat în care o grupare agresivă de tip bolșevic devine pe zi ce trece tot mai influentă. Dovadă că toți cei care au votat mizând pe moderația lui Joe Biden s-au înșelat.
„Din păcate, creierul nostru nu este pregătit să înțeleagă sau să tolereze o lume cu «lebede negre», «regi dragoni», o asemenea complexitate și un asemenea haos”, scrie Ferguson. Termenul de „rege dragon” este folosit pentru a desemna evenimente cu o dimensiune și un impact enorme, așa cum sunt actuala pandemie, dezastrul de la Cernobîl sau cele două războaie mondiale. Conceptul de „lebădă neagră” a fost introdus de Nicholas Nassim Taleb pentru a descrie un eveniment extrem de improbabil cu consecințe severe. Un exemplu tipic a fost Primul Război Mondial, pe care mai nimeni nu-l anticipa.
Niall Ferguson face în acest context o observație importantă în legătură cu acest moment, la fel de valabilă și astăzi. Aceea că „democrația poate da garanții că țara respectivă nu va suferi de foamete, dar nu poate să evite un dezastru militar”. De pildă, în anii ’20 și ’30, sub presiunea electoratului, care era interesat în primul rând de beneficii sociale, politicienii britanici au neglijat complet investițiile în apărare, la fel cum au făcut-o și o fac și acum europenii. În perioada de zece ani, până în 1932, bugetul de apărare al Imperiului Britanic a scăzut cu o treime, în timp ce acela al Italiei, de pildă, a crescut cu 60 de procente. Asta deși, cu siguranță, elita politică britanică știa vechiul precept latin „Si vis pacem, para bellum”.
În trecut, dezastrele primeau adesea o explicație de natură religioasă. Astăzi, în unele cazuri, așa cum este pandemia de COVID-19, circulă tot felul de teorii conspiraționiste. În timp ce în spațiul public vedem non-stop trimiteri la „știință”, care, crede Niall Ferguson, „la o privire mai atentă au devenit o nouă formă de superstiție”, din moment ce, la fel ca în cazul schimbărilor climatice, modelările, larg mediatizate, au dat greș una după alta. „Avem un model; înțelegem riscul” este o frază pe care am auzit-o permanent înaintea multor calamități recente, de parcă niște simulări pe computer cu variabile alese de o manieră discutabilă ar putea fi asimilate științei.
Invariabil, dezastrele de amploare au provocat mutații disruptive. Unele societăți, state, instituții, structuri s-au dovedit fragile, nu au rezistat șocului, altele s-au dovedit reziliente, în timp ce altele s-au dovedit a fi antifragile, un concept introdus de același Nicholas Nassim Taleb pentru a le descrie pe cele care nu doar că au rezistat cu succes în fața unor provocări majore, ci chiar au beneficiat de pe urma acestora. De pildă, platforma de videoconferință Zoom, care avea la sfârșitul anului 2019 10 milioane de utilizatori, are astăzi 300 de milioane. În acest context, o bună întrebare este dacă noua revoluție culturală radicală de stânga, având în avangardă mișcări neo-marxiste precum BLM și beneficiind de susținerea semnificativă în mass-media, inclusiv la New York Times, Washington Post sau CNN, în marile campusuri universitare și în aripa radicală din Partidul Democrat, va reuși să transforme din temelii America, pe care o consideră un stat toxic, structural rasist, a cărui implozie ar aplauda-o, facilitând astfel hegemonia globală a Chinei. De altfel, Ferguson observă că explozia curentului, pe care el îl etichetează drept cvasi-revoluționar, având în centru rasismul, seamănă cu alte mișcări de masă din istorie facilitate de alte pandemii. El mai amintește și faptul că unele ideologii, în principal marxismul, ar saluta cu entuziasm o apocalipsă seculară în care capitalismul ar intra în colaps, făcând loc unei noi și utopice lumi, perfectă în opinia lor. În aceeași categorie intră și profeții inchizitoriali ai dezastrelor climatice care ne cer să ne schimbăm radical stilul de viață pentru a „salva planeta”.
Chiar dacă nu știm ce schimbări dramatice ne așteaptă în viitor, e clar că ne aflăm într-un moment de cotitură pe plan global. De care, ca de obicei în istorie, nu suntem neapărat conștienți și pentru care nu suntem, cu siguranță, pregătiți. Totuși, chiar și în acest context, cartea lui Niall Ferguson este un excelent ghid util pentru a înțelege ceva mai bine aceste vremuri complicate pe care le trăim. //
