Pactul, justiția și caftul politic

Aproape niciun demers politic nu are în mod real în vedere interesul public, ci doar interese personale sau de grup.

A fost bine sau nu că s-a semnat pactul de coa­bi­tare dintre Traian Băsescu și Victor Ponta? Și, la ur­ma urmei, la ce a folosit, pentru că economia nu mer­ge, politic stăm cum stăm, reforma din edu­cație a fost blocată și, în general, guvernarea pare cu totul lipsită de busolă! În plus, schimbarea unor oameni cheie din structura DNA de către Tiberiu Nițu, foarte probabil la impulsul premierului, con­firmă temerile acelor voci din societatea civilă care au criticat vehement la vremea respectivă în­țe­le­gerea dintre palate în privința numirilor la vârf din justiție.

Iată un bun prilej de rebranding, și-a spus Crin An­tonescu și s-a grăbit să-l exploateze, pozând în apă­rătorul justiției independente și ridiculizând do­cu­mentul cu pricina: „e jenant, așa-numitul pact de coabitare a pus România în lumina unei țări se­mibananiere, unde nu există Constituție, legi, ale­geri democratice, ci doar înțelegeri între șefii de tri­buri“. La retorică, președintele Senatului stă bi­ne. Cu logica sunt probleme. România s-a plasat sin­gură în vara trecută într-o poziție jenantă pen­tru un membru al UE, cu concursul nemijlocit și semnificativ al liderului liberal. Pentru că acolo își are originea, în fond, acest diabolizat pact de coa­bitare.

Sigur că, în mod normal, colaborarea instituțională la vârf nu ar trebui să aibă nevoie de un astfel de ghid de operare. Pe la noi e însă altfel. Prea puțini iau în serios rigorile instituționale. La o schimbare de putere se dă totul peste cap, indiferent de ceea ce prevede legea: sunt demise consilii de ad­mi­nis­trație fără nici un motiv real, se schimbă orga­ni­grame pentru a scăpa de diferite persoane și cam toate pozițiile teoretic apolitice de funcționari pu­blici sunt populate politic. S-a votat în parlament chiar suspendarea unui președinte, fără nicio jus­tificare solidă din punct de vedere constituțional. Practic, aproape niciun demers politic nu are în mod real în vedere interesul public, ci doar interese personale sau de grup.

Dar, în aceste condiții, de ce ar fi trebuit să credem că va fi luat în serios chiar pactul în sine? Singurul motiv solid era acela că el a fost girat simbolic din exterior. De aceea nici nu poate fi denunțat atât de ușor. Există cel puțin trei motive majore care l-au fă­cut atunci pe președinte să propună această for­mulă. Primul era diminuarea îngrijorării externe față de o posibilă reescaladare a conflictului politic, după modelul din vara anului 2012. Temerile erau cu atât mai mari, cu cât alegerile parlamentare ofe­riseră USL o majoritate zdrobitoare în parlament. În plus, confruntate cu o criză severă în zona euro, prin­cipalele puteri continentale nu doreau griji su­plimentare. În al doilea rând, Traian Băsescu în­cer­ca să păstreze astfel o influență rezonabilă asupra unor instituții cheie din stat, sensibile în general la gesturi simbolice, chiar în condițiile în care opo­zi­ția politică era cvasiinexistentă. În fine, ultimul de­ziderat era prezervarea unei capacități de influență reale în ceea ce privește numirile din justiție. Un beneficiu suplimentar era acela că acordul introducea un clivaj în USL, între pesediști și liberali. În ansamblu, e evident că președintele a ieșit întărit într-un moment, pos­t­electoral, în care era pus practic cu spatele la zid.

Dacă însă privim retrospectiv, vedem că, inevitabil, în ceea ce privește im­plementarea, lucrurile au mers în ma­niera tradițională românească. Nu s-a numit un Avocat al Poporului ac­cep­tat de toate părțile, așa cum se sti­pu­la la punctul 1, iar premierul s-a apu­cat să-și asume angajamente externe fără nici un fel de mandat de la pre­ședinte, ceea ce contravine nu doar acordului, ci și Constituției. Însă, de departe, aspectul critic major, ale cărui ecouri le vedem chiar în mo­men­tul de față, este maniera în care s-au făcut numirile la vârf din jus­tiție. Din punct de vedere tehnic, a fost încălcat chiar pactul de coa­bi­ta­re, care stipula că numirile cu pri­cina se vor face „în baza unui proces transparent, care să presupună can­didaturi deschise, criterii de ex­pe­ri­ență profesională, integritate și re­zultate pozitive în lupta antic­o­rup­ție“.

Din acest ultim punct de vedere, cri­ticii „înțelegerii pe justiție“ par să ai­bă deplină dreptate. Singura obser­vație e aceea că realitatea politică de pe teren e mult mai complicată. Joci cu cărțile pe care le ai în mână. S-a dis­cutat foarte puțin despre sce­na­riile alternative. Cum s-ar fi derulat lucrurile dacă nu se ajungea la o în­țelegere, în condițiile în care pre­șe­dintele nu putea face numiri, putea doar să le respingă pe cele primite. Nu s-ar fi ajuns cumva la o soluție mai proastă, cu un DNA și mai afec­tat? Criticii lui Traian Băsescu spun că nu, dar singura pârghie reală pe ca­re se bazau erau presiunile externe. Problema e că acestea au totuși o li­mită, atunci când ai în față un gu­vern cu o majoritate zdrobitoare în parlament și multe alte probleme pe cap, precum potențialul faliment al Greciei. Vom avea, de altfel, un test cât de curând. Va da Victor Ponta înapoi în cazul numirilor din DNA? Probabil că nu, mai ales că Schen­genul e oricum compromis, iar, după cum am putut constata duminică, pentru miile de protestatari anti-Ro­șia Montană din București, „cia­nurile din politică și justiție“ sunt prea pu­țin preocupante. //