Ponta, Schengenul și Europa

Faptul că nu suntem în Schengen contează. Așa că Victor Ponta nu ar trebui să abordeze chestiunea cu obișnuitul său ton bășcălios.

De la Amman, unde s-a aflat în vizită ofi­cială, Victor Ponta ne-a anunțat că pro­ble­ma Schengenului e ca și rezolvată. În sen­sul că vom rămâne, ca și până acum, în afara spațiului în care au fost eliminate controalele la frontieră. În paranteză fie spus, e greu de înțeles de ce s-a dus premierul în Iordania.

Pe de altă parte, întreaga dis­cuție despre Schengen e în acest moment pro­fund distorsionată de pro­blemele generate de imen­sul flux de refugiați care a dat peste cap toate aran­ja­mentele instituționale în ma­te­rie. Fie prin renunțarea, de facto, și în Gre­cia, dar și în alte țări, la controale normale de fron­tieră pentru oricine intră pe teritoriul UE și la prevederile din Acor­dul de la Dublin în materie de procesare a cererilor de azil, fie prin reintroducerea acestor con­troale, chiar dacă doar tem­po­rar, în in­teriorul spațiului Schengen. De altfel, mulți se în­treabă ce șanse mai are acordul să su­pra­vie­țuiască, în forma sa ac­tuală. Bill Emmott, fost redactor șef la The Eco­nomist, chiar este de părere, într-un ar­ti­col intitulat su­gestiv Viața după Schen­gen, că în actualul context al migrației menținerea acordului ar fi con­tra­pro­duc­tivă.

Cu toate acestea, în ciuda acestor pro­ble­me evidente, faptul că nu suntem în Schen­gen contează. Așa că Victor Ponta nu ar trebui să abordeze chestiunea cu obiș­nuitul său ton bășcălios. Contează, pen­tru că trasează o delimitare simbolică în interiorul UE, între țări ca România și Bulgaria, pe de o parte, și majoritatea tu­tu­ror celorlalte (în total 22 - Marea Bri­ta­nie și Irlanda au decis ele însele să rămână în afara ariei Schengen), pe de alta. Într-un moment în care Uniunea ar putea suferi, chiar în viitorul apropiat, trans­for­mări fundamentale. Or, as­ta e o problemă mult mai serioasă decât, de pil­dă, im­pactul economic al ne­apar­tenenței la spațiul Schen­gen.

În 2003, remarcă Carl Bildt, fostul ministru de Externe al Suediei, când era re­dac­tată prima strategie de se­curitate a Uniunii Eu­ro­pene, în pre­am­bulul acesteia se spunea că „Europa nu a fost niciodată mai pros­pe­ră, mai sigură și mai liberă“, punctul fo­cal al politicii ex­terne a Uniunii urmând a fi acela de a se înconjura de un „cerc de prieteni“. La 12 ani distanță peisajul este de­primant, ra­di­cal diferit. Un document de poziție re­dac­tat la Bruxelles vorbește des­pre difi­cul­tă­țile pe care UE le are în a răspunde pro­vo­cărilor cu care se con­frun­tă într-o lume ca­re a devenit „pe­ri­cu­loa­să, divizată și de­zorientată“. Cât despre „cercul de prie­teni“, ce să mai vorbim!

Carl Bildt, ca și alți politicieni proeminenți europeni, crede că răspunsul va trebui să fie un demers de accentuare a integrării în interiorul Uniunii. De exemplu, în zone precum fiscalitatea sau politica de emi­gra­ție și azil. De aici nu mai e decât un pas până la transpunerea în practică a unui demers discutat deja de o bună bucată de vreme: Europa cu două viteze. Iar tot mai pro­babila ieșire a Marii Britanii din UE în 2016 sau 2017, un adversar declarat al sporirii integrării, nu va face decât să gră­bească lucrurile. În termeni concreți, re­zul­tatul ar fi coagularea unui nucleu dur, care să includă zona euro și probabil un mini-Schengen, sub tutelă preponderent germană. Restul țărilor, între care și Ro­mânia, vor fi evacuate undeva la periferie și vor conta tot mai puțin, atunci când vi­ne vorba de deciziiile importante.

Mai grav încă, vor fi efecte și în planul securității. Ceea ce, iar, ne afectează di­rect, pentru că nu poate fi exclusă, în funcţie de ce va face și America, o re­ve­nire de facto - dacă nu de iure – într-un spaţiu cenușiu, în care să fie recunoscut „interesul legitim al Moscovei“. Mulți vor replica imediat că e vorba de scenarii alar­miste. Însă cine și-ar fi imaginat, cu doar doi ani în urmă, că o parte dintr-o țară din Europa (e vorba de Crimeea) va fi anexată în câteva săptămâni, prin forță, de către Rusia?

În acest punct trebuie totuși spus că mulți dintre cei care proiectează astfel de sce­na­rii integraționiste ambițioase ignoră faptul că UE de acum nu mai seamănă deloc cu aceea de acum 2-3 ani în urmă. Iată cel pu­țin cinci dintre evoluțiile previzibile cu consecințe semnificative asupra soartei Uniunii:

1) Decredibilizarea Germaniei (la criza mi­grației s-au adăugat între timp și pro­ble­ma VW) și creșterea resentimentelor față de autoritățile de la Berlin. Cele două crize succesive, cea grecească și cea a migrației, au provocat falii majore între Nord și Sud, respectiv între Estul și Vestul UE.

2) Același proces afectează și Comisia Eu­ropenă, mai ales în Europa de Est, după disputele virulente asupra cotelor obli­ga­torii pentru refugiați. Așa că, atunci când Bruxellesul va dori să intervină, justificat, în chestiuni care țin de justiție / stat de drept (de pildă, în România sau Bulgaria), multe urechi vor fi surde.

3) Vânt în pupă pentru formațiunile an­tisistem, antiimigrație. Multe dintre ele cu simpatii deschise față de Rusia lui Putin. Recent, Frans Timmermans, vice­preșe­din­tele CE, avertiza asupra consecințelor gra­ve, din acest punct de vedere, dacă nu poa­te fi rezolvată chestiunea controlului la intrarea în Uniune.

4) Pe termen mai lung, vom asista la o creștere, poate chiar dramatică, a ten­siu­nilor interetnice în relația cu comunitățile islamice, a căror pondere în ansamblul populației europene va crește. Speranța într-o integrare de succes e pură fantezie. Nu a funcționat nicăieri pentru că este o di­ferență enormă de valori. Lumea occi­dentală și lumea Sharia sunt fundamental incompatibile.

5) Ca o consecință directă a ultimei ob­servații, pericolul atentatelor teroriste is­lamice se va amplifica substanțial. Asta cred, de altfel, și serviciile de informații oc­cidentale (precum MI5 și BND).