Sultanatul lui Erdoğan

E puțin probabil ca Erdoğan, un lider egomaniac și paranoic, să țină în vreun fel cont de intervențiile externe care i-ar cere să oprească acest tip de represiune generalizată.

Alexandru Lazescu 19.07.2016

De același autor

 

 

Într-o postare pe Twitter, Nicholas Taleb, cel care într-una dintre cărțile celebre ale momentului a introdus conceptul de „lebădă neagră“, face o observație interesantă analizând reacțiile externe față de ultimele evenimente din Turcia: paradoxal, nu doar voci din Occident - de la politicieni la mass-media, spațiul academic sau societata civilă s-au declarat inițial îngrijorate față de „soarta democraței“ care ar fi fost pusă în pericol de încercarea de lovitură de stat -, ci și grupările jihadiste au salutat cu satisfacție eșecul acesteia. Ceea ce spune multe despre felul în care percep ele regimul lui Erdoğan și infirmă în bună măsură ipoteza unei implicări a clericului islamist Gülen, aflat în America.

În plus, e un indiciu al manierei simpliste, mecanice, în care multă lume din Occident vede situația din Turcia. Acest tip de poziționare mioapă, care așază totul în tipare ideologice rigide, a influențat semnificativ maniera în care politicienii occidentali, elitele intelectuale, din presă și din societatea civilă, au interpretat anumite evenimente și au acționat în diferite situații de-a lungul timpului. Entuziasmul față de așa-numita Primăvară Arabă, care ignora cu totul contextul politic, social, religios din țările respective, lipsa de realism împachetată în tot felul de platitudini corect politice față de amenințarea masivă reprezentată de fenomenul Islamului militant sunt doar două exemple de inadecvare deconcertantă față de sensul unor evoluții majore din lumea contemporană.

La Bruxelles i s-a spus Ankarei, la începutul anilor 2000, că o condiție esențială pentru aderarea la UE este limitarea semnificativă a influenței armatei. Premiza era teoretic corectă. Nu poți aplauda loviturile de stat militare sau preluarea de către militari a controlului total asupra statului. Numai că în Turcia situația era diferită. E adevărat, au fost de-a lungul anilor mai multe lovituri de stat militare, dar asta s-a întâmplat de regulă în situații de criză majore și, destul de repede, generalii au redat înapoi puterea unor regimuri civile. Erdoğan a profitat din plin de prilejul oferit. Mai întâi, au fost luate măsuri legislative care au limitat puterea militarilor, iar mai târziu, în 2007, Erdoğan împreună (nota bene!) cu clericul Gülen, pe care astăzi îl consideră inamicul său numărul unu, au orchestrat o serie de procese cu dovezi „fabricate“, în urma cărora a fost epurată toată conducerea superioară a armatei.

E încă greu de înțeles ce s-a întâmplat în noaptea de vineri spre sâmbătă în Turcia. Probabil, am asistat în fapt la o încercare disperată, din păcate inept organizată, a unei părți din armată de a opri în ultimul ceas preluarea definitivă a controlului total asupra statului de către președintele Erdoğan. În fapt, după cum scrie și Andrew Finkel în The Guardian, a fost o reacție la o lovitură de stat cu încetinitorul întreprinsă în ultimii trei ani de Erdoğan însuși, pentru a prelua controlul total asupra tuturor pâghiilor de putere din stat. Așa că ultimele evenimente nu fac decât să-i ofere președintelui ocazia să finalizeze mult mai repede acest demers. De altfel, el a și spus, în primul discurs ținut în public după dejucarea loviturii de stat, că ceea ce s-a întâmplat a fost un adevărat „dar al lui Dumnezeu, care ne va permite să curățăm definitiv armata“. În timp ce primul ministru, Yildirim, în fapt un simplu om de paie al lui Erdoğan, declara și el: „Este o nouă eră pentru Turcia, îi vom extermina pe toți cei care sunt împotriva noastră“. Mai explicit de atâta nu se poate.

În aceste condiții, introducerea noii Constituții dorite de Erdoğan este sută la sută asigurată. Asta înseamnă că Turcia se va transforma într-un stat declarat islamic în care președintele Erdoğan va deveni, de facto, un fel de sultan. Ultimele urme de independență din justiție, din mass-media, în general din societate vor fi eliminate în ritm alert. 2.475 de judecători au fost, de altfel, imediat suspendați, doar la câteva ore după înăbușirea puciului, iar mulți dintre ei vor fi probabil și arestați. Ceea ce înseamnă că lista era făcută mai de mult, nu are niciun fel de legătură cu lovitura de stat. Vom vedea foarte probabil și execuții. Rețeta e una bine cunoscută, pe modelul epurărilor staliniste: oricine este bănuit de opoziție față de regimul Erdoğan va fi acuzat de conspirație, trădare sau de terorism.

E puțin probabil ca Erdoğan, un lider egomaniac și paranoic, să țină în vreun fel cont de intervențiile externe care i-ar cere să oprească acest tip de represiune generalizată. Când declari, cu trimitere neechivocă la Statele Unite, că Turcia se consideră „în război“ cu țara care refuză să-l extrădeze pe Gülen, e prea puțin probabil să ții cont în vreun fel de astfel de apeluri internaționale, indiferent de unde ar veni ele. Ministrul Muncii în guvernul de la Ankara nici măcar nu s-a mai încurcat în nuanțe, a acuzat direct America că s-ar afla în spatele loviturii de stat.

Consecințele ultimelor evoluții se vor vedea destul de repede și sunt îngrijorătoare. Putem uita definitiv de ideea unei colaborări, în interiorul NATO, cu Turcia pentru o formulă de securitate în regiunea Mării Negre. Pe care, oricum, Bulgaria, foarte atentă la sensibilitățile Rusiei, nu o agrea deloc. Însă, într-un cadru mai larg, vom avea tensiuni în creștere în NATO, iar colaborarea Occidentului cu Turcia în ceea ce privește criza din Siria, ofensiva împotriva ISIS și chestiunea imigranților va deveni mult mai dificilă, dacă nu va fi compromisă cu totul. În fapt, Turcia nu mai era de ceva vreme un aliat real al Occidentului. Avea propria agendă, aceea de creare a unei sfere de influență regionale, ca parte a ambiției lui Erdoğan de reînviere a grandorii vechiului Imperiu Otoman. Și nu e deloc exclus ca, în perioada imediat următoare, Erdoğan să-i propună lui Putin, cu care se va întâlni în curând, o înțelegere privind partajarea sferei de influență în arealul Mării Negre, ignorând complet interesele europene și americane în regiune.

Tensiunile în creștere dintre Washington și Ankara vor submina din interior NATO într-o perioadă critică, cu mari provocări în materie de securitate în Europa. Însă asta e doar o parte a problemei, turcii pot decide să deschidă din nou rezervorul cu refugiați și să alimenteze instabilitatea din regiunea Orientului Mijlociu. Pe de altă parte, lucrurile au toate șansele că degenereze, chiar în interiorul țării, și prin multiplicarea atentatelor intreprinse de kurzi, dar și ca urmare a amplificării represiunii regimului, sprijinit de mob-ul islamist ieșit în stradă la chemarea lui Erdoğan (vedem aici modelul clasic de acțiune întâlnit la mineriadele noastre sau la Hugo Chavez), asupra segmentului secular din populație, în general asupra tuturor celor care ar îndrăzni să i se opună președintelui. Ceea ce înseamnă că, așa cum arată situația în acest moment, Turcia are toate șansele să devină o țară toxică pentru întreaga regiune, complicând semnificativ și situația României în materie de securitate.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22