De același autor
Modernitatea romantică a încercat să ne spună că părinţii noştri există, dar noi nu mai suntem copiii lor – dar vocea aceasta n-a vrut nimeni s-o audă.
Marc Cerisuelo, profesor de filosofie şi specialist în istoria filmului la Universitatea din Provence, şi Nicolas Weill, jurnalist şi traducător de origine iudaică, semnează două articole, complementare, în numerele 745-746 ale revistei Critique, pe tema Europei romantice. Ambele texte pornesc de la ideea confruntării unei noţiuni – romantismul – cu propria lui istorie, dar a unei confruntări duble, atât în diacronie (ce înseamnă romantismul ca sediment intelectual devenit vulgată intelectuală şi imaginară), cât şi în sincronie (ce înseamnă romantismul în cultura franceză şi care sunt aspectele construcţiei germane, pe care cea franceză omonimă le-a lăsat deoparte pentru a-l putea aclimatiza). Ambele vorbesc despre percepţia romantismului în Franţa şi ambele încearcă să dezvăluie romantismul francez ca pe o construcţie culturală realizată post-factum şi mai cu seamă desăvârşită în secolul trecut, pornită de la un fenomen cultural de origine germană.
Marc Cerisuelo subliniază originea în primul romantism a formalismului – interesul pentru limbă, limbaj, formă şi „poetică“ – în detrimentul „poeticului“ şi al „filosoficului“, al conţinutului adică. Întrebarea despre ce vorbim este doar un epifenomen – o vulgarizare – a întrebării cum şi cu ce vorbim, pe care, de fapt, şi-au pus-o primii romantici. „Tradiţia care conduce de la romantici la Heidegger este cea care a înţeles cel mai puţin natura obiectului ei şi a exercitat, în schimb, o influenţă asupra artei moderne.“ (Critique, p. 510). Articolul lui Nicolas Weill este în acelaşi timp o recenzie a volumului lui Rudiger Safranski intitulat Romantik. Eine deutsche Affare (2007), în care jurnalistul francez discută despre dimensiunea franceză a acestei afaceri germane, contestând tocmai ideea primită a unui romantism subiectivist, „anti-luminist“.
Reflecţia politică asupra romantismului poate porni de la enunţarea dimensiunii sale religioase. Evocarea de către Novalis, la 1799, a unei „Europe glorioase şi creştine“ (căci creştine) nu e doar un smiorcăit metafizic, ci o încercare de a reface o comunitate deja în curs de fărâmiţare. Reflecţie politică şi culturală în acelaşi timp, pentru că aici Novalis dă, vorbind despre societatea contemporană lui, o excelentă definiţie capitalismului deja instalat: „o moară care-şi ajunge sieşi, fără patron, nici morar, metamorfozată în perpetuum mobile şi care nu face decât să-şi macine propria făină“ (Critique, p. 484). Aceasta este epoca în care religiosul se privatizează şi devine subordonatul moralei, odată cu umanismul criticist al lui Kant, anunţat deja, nu-i aşa, de către filosofii francezi pentru care, la Voltaire, de pildă, umanitatea omului îl defineşte pe om înainte de credinţa lui sau de apartenenţa lui la corpul eclesiastic. Acest romantism, „religios“, a fost continuat de cel „colectiv“ al lui Marx. Ultimul termen îi aparţine lui Safranski, care numeşte acest romantism „stahlerne Romantik“ – „romantism de oţel călit“. De aici lucrurile pot deveni interesante în ceea ce priveşte raportul dintre acest tip de romantism şi totalitarismul consecutiv.
Biserica Catolică – universală – a lui Novalis e o sintagmă, desigur, în sens etimologic, reacţionară. Observarea lumii simulacrelor şi fluxurilor capitalismului îi comandă poetului o ficţiune compensatorie: un corp social unit prin credinţă şi creat de un nume: morarul absent din moara capitalistă, care garantează esenţa substanţei măcinate: umanitatea ca reflex divin. Dar biserica universală a lui Novalis e numai o ficţiune compensatorie, o reacţie a imaginaţiei şi un travaliu al dorinţei de re-legare a oamenilor într-un trup. O altă versiune a ei are la bază aceeaşi reacţie a imaginaţiei, doar mijloacele sunt altele: Marx vede o lume de proletari uniţi, din toate ţările, al cărei păstor este chiar raţiunea omenească, altfel spus, cadrul care permite existenţa acestui trup – pielea lui: partidul comunist.
Romantismul şi nazismul nu sunt puncte aflate pe o linie dreaptă, observă Safranski. Ideea nazistă de Volk presupune valorizarea scientismului rasist şi punerea în umbră a individualismului elitist de către aşa-zisul Führerprinzip. Care, desigur, a fost şi principiul regimurilor comuniste forte, printre care cel ceauşist. Comunismul şi nazismul sunt ambele versiuni ale aceleiaşi utopii de reunificare a oamenilor într-o substanţă – umanul – care să transceandă individul pentru a-i conferi un sens. O astfel de întreprindere nu putea fi abandonată de la primele semne ale eşecului. Nici în politică (războaiele pot fi privite oricând drept abluţiuni – „ploaia care va veni“), nici, cu atât mai puţin, în discurs. Atât nazismul, cât şi comunismul au încercat stăvilirea rotirii perpetue a morii capitalului, care elimină locul autorului. Moara merge în neştire – numai morarul ar şti când să o oprească şi să o porneaască, dar el lipseşte.
Fraza lui Novalis a fost, mult mai târziu, transpusă în teoria literară şi în estetică: literatură şi artă fără autor ca ultim avatar al realismului, după constatarea incompetenţei şi megalomaniei morarilor ajunşi la putere. Dar, aşa cum Novalis nu suporta să se ştie prins în şuvoiul perpetuu, fără de loc, oamenii înşişi au încercat să-l îngheţe în două formule de istorie, una intensă şi excesivă, deci repede pieritoare (nazismul, fascismul), cealaltă adaptată atât globalizării în curs – prin răspândirea unor „legi“ ale umanizării oamenilor cărora indivizii trebuiau să li se supună –, cât şi idealului kantian al „păcii perpetue“ (în prelungirea căruia Safranski situează şi ficţiunea „bisericii universale“ a lui Novalis).
Ceea ce a subzistat din romantism a fost însă tocmai gândirea lui critică, contemplativă – autoreflecţia, substanţialismul concepţiei asupra limbajului, practica arheologiei limbajului ca metodă de cunoaştere „transcendentală“, ludicul ca expresie a funambulescului condiţiei umane. A subzistat, fără să se impună însă. A subzistat pentru a fi redescoperit astăzi, pentru a confirma dimensiunea romantică a orizontului de gândire a omului modern. Este ceea ce îl îndreptăţeşte pe Philippe Lacoue-Labarthe să afirme că „aparţinem astăzi într-o mare măsură de momentul romantic“.
Fantasmatic, da. De fapt, noi nu am vrut niciodată să acceptăm – şi iată, ultimii care nu pot sunt chiar „intelectualii“ – condiţia de conştiinţe autentice în individualitatea lor, care numai ea poate fi gândită ca parte substanţială a unei comunităţi spirituale invizibile, dispărute pe dată ce încercăm să o realizăm dincolo de noi. Nu putem fi împreună decât separat, acesta este mesajul părţii discrete a romantismului, parte „blestemată“ să rămână inaccesibilă imaginarului nostru romantic. Modernitatea romantică a încercat să ne spună că părinţii noştri există, dar noi nu mai suntem copiii lor – dar vocea aceasta n-a vrut nimeni s-o audă.
Doar o astfel de concepţie asupra tradiţiei poate să ne facă pe fiecare dintre noi – şi niciodată pe toţi deodată – să ne acceptăm aşa cum suntem: nici entelehii ale monadologiei, nici conţi de Monte Cristo care-şi fărâmă lanţurile pentru a pedepsi, ci pe fiecare în parte cu fantomele lui. Tot Novalis o spune: „acolo unde nu sunt zei, domnesc fantomele“. Aceasta, anume, este condiţia noastră: de a fi împreună cu propriile noastre fantome, periculoase doar atunci când dăm curs dorinţei de a le realiza ca zei tutelari ai tuturor deodată şi in aeternitas. Din perspectiva societăţii româneşti, n-am ajuns încă la vârsta la care ştim şi acceptăm că zeii sunt spectrele fiecăruia dintre noi.
Iar perversiunea confuziei unora cu altele, a zeilor cu fantomele, devine tot mai mult o juisanţă pe care media o exploatează clipă de clipă şi în capcana căreia cad oameni ca Dan Puric, dimpreună cu turmele pe care reuşesc să le strângă. Dar nu numai. Intelectualii români mediatici manifestă cu toţii maladia denegării maturităţii istorice care ne determină, de fapt, existenţa: ei încearcă mereu să separe zeii de spectre şi să anunţe, astfel, momentul inaugural al unei noi comunităţi de sens. În acest demers, dorinţa este, însă, singura realitate, pe care evită s-o recunoască. De dorinţa aceasta trebuie să ne vindecăm, fiecare dintre noi, pentru a fi epuizat cum se cuvine „momentul romantic“ care, în România, se prelungeşte în măsura în care nimeni nu-l vede la lucru, pentru că nimeni nu îndrăzneşte să se apropie de el şi să se privească pe sine în oglinda lui.
Dar pentru ca „romantismul“ să poată fi conceput ca oglindă în care să ne privim, nu doar să ne proiectăm imaginea noastră dorită, trebuie să revenim la locul şi timpul lui de fabricaţie. Romantismul e un exemplu de concept la care trebuie revenit pentru a-l înţelege şi a ne înţelege atunci când îl întrebuinţăm, dar comunismul şi nazismul trebuie tratate la fel: ca nişte teme de discuţie, pornind nu de la dorinţa noastră (frustrare, răzbunare, ură), ci de la locul lor de origine şi trecând prin drumul pe care l-au străbătut în lume şi în timp. Astfel, trebuie să ne descoperim grăuntele de „comunism“ şi „nazism“ funciar, pentru a ne putea împăca cu noi.
Atunci când scriem aşa cum respirăm, fără să avem conştiinţa limbajului tot aşa cum n-avem conştiinţa aerului, când condamnăm comunismul şi reconstruim dreapta, când îndemnăm ieşirea la vot cu PD-L „ca să nu iasă PSD“, refuzăm, printre altele, asumarea unei tradiţii de gândire pe care abia aşa am putea-o face istorie. //
