De același autor
Pagina întâi a ziarelor şi coperta revistelor occidentale, deşi concepute pentru a excita dorinţa clienţilor, nu constau exclusiv în fotografii ale zonelor erogene ale corpului omenesc; acolo, revistele care nu se fac ecoul dorinţei imediate a cititorului nu dispar de pe o zi pe alta, pentru că, totuşi, nişele continuă să existe, să se transforme şi să se reproducă; ascultătorii de jazz şi de muzică clasică au parte de propriii prestatori de servicii. Acolo există suficienţi oameni capabili să înţeleagă mizele unei dezbateri, o expunere de argumente, o dizertaţie chiar, capabili să înţeleagă istoricitatea unui fapt, a unei idei, destui care să asigure pragul critic al profitabilităţii unei cât de mici afaceri.
Există însă şi aici, în Occident, diferenţe culturale majore. Francezii, de pildă, pe care noi, la nivelul societăţii urbane, îi imităm, reuşesc mereu să vândă patos; dacă nu pozitiv, atunci negativ. Într-o astfel de logică economică se înscrie suplimentul despre educaţie al numărului de miercuri, 13 mai, din Le Monde, intitulat La culture générale mise au piquet (Cultura generală pusă la colţ). Sub titlul sensibil se înscriu însă şi texte care dau de gândit. Nu fac acum rezumatul celor opt pagini ale dossier-ului. Mă opresc la un singur articol, cel în care Christian Bonrepaux face un Retour sur l’histoire d’une notion très discutée: cultura generală.
Cultura generală este o noţiune foarte franceză, spun autorii suplimentului, care înregistrează modul în care sintagma este înţeleasă şi practicată de către sistemele de învăţământ în alte ţări europene: în Marea Britanie, este vorba despre deprinderea elevului de a mânui concentratul de cultură pe care-l poţi găsi pe net; în Germania şi Suedia, prin Allgemeinwissen (respectiv allmanbildning) se înţelege o sumă de cunoştinţe generale, ceva mai artistice în Germania, hotărât orientate spre social în Suedia, dar puţin înglobate în examenele prevăzute de programele de învăţământ. Noţiunea rămâne, aşadar, prin amploarea pe care o ia în configurarea sistemului de învăţământ din Hexagon, predominant franceză. Articolul dedicat istoriei culturii generale are însă o teză altminteri banală, dar care poate fi, cred, continuată.
Cultura generală devine, în secolul al XX-lea, un obiect de clasă, aşa-zicând, conform sociologiei lui Pierre Bourdieu. În sensul că, în general, umanioarele se adresează vlăstarelor unor familii vechi, de viţă, în vreme ce filierele tehnice se pot dispensa de releul familial. Teza poate fi demonstrată, în parte, dar schimbând ceea ce e de schimbat la implicaţii şi presupoziţii, de funcţionarea învăţământului românesc în comunism: nevoia de elite tehnice şi prisosul de elite umaniste, critice. Ceea ce, programatic, s-a realizat destul de conform, până în 1989, în România, după care învăţământul tehnologic a scăzut, iar cel umanist, supraîncărcat, e incapabil să producă mai mult decât competenţe discursive de nivelul relaţiilor cu publicul. N-ar trebui să uităm însă că, în secolul XX şi mai precis în timpul Războiului Rece, cultura tehnică a fost învestită cu aceeaşi valoare, de armă de luptă, în cursa înarmării sau a cuceririi spaţiului: o observă foarte bine Thomas Friedman în cartea sa Pământul este plat şi nu se poate spune că regimul comunist românesc nu s-a înscris, de asemenea, în acest proiect concurenţial. Despre inegalitatea socială, care ar sta la baza tradiţiei culturii generale în Franţa, nu pot spune acum prea multe, cu atât mai mult cu cât, se pare, există o afluenţă de studenţi la facultăţile cu profil umanist – cred că teza lui Bourdieu din Les Héritiers (Moştenitorii), dacă va fi fost adevărată vreodată, nu mai e.
Christian Bonrepaux propune însă o definiţie a rolului culturii generale în Franţa modernă, cea aflată în miezul lumii naţiunilor, dar nu merge mai departe, trece direct la critica pe care Pierre Bourdieu o aduce elitismului practicii acestui tip de cultură. M-aş opri însă aici, în punctul în care, citându-l pe profesorul de filozofie sorbonard Pierre-Henri Tavoillot, jurnalistul scrie că, în epoca celei de-a Treia Republici (după 1871), „este vorba despre o cultură necesară într-o logică de război“. Ceea ce jurnalistul francez nu duce mai departe este formularea tipului de logică postmodernă în care este astăzi necesară cultura. Mi se pare evident: cultura de loisir, inclusiv contracultura, este astăzi o industrie capitalistă menită să păstreze vie, dureros de vie, dorinţa de exprimare a individului, de exprimare în general, de la hiperliteratură la sexul în grup şi de la estetica interactivă a artelor vizuale la politica votului. Cultura generală nu reprezintă, acum, decât unul dintre rezervoarele culturale – de discurs – pe care cultura distracţiei şi a cheltuielii îl exploatează în propriul interes: postmodernismul e unul dintre numele acestui mod de exploatare a culturii generale, deşi, desigur, nu ne putem limita să numim postmodern doar ceea ce se înscrie în logica culturii capitalismului târziu.
Ipoteza mea este că, între valorificarea armată a culturii generale şi valorificarea ei ca flux de consum, estetizarea războiului a constituit soluţia de continuitate. Desigur, ar fi multe de spus pentru a demonstra ceea ce, cu bun-simţ, nu cred că poate fi contestat: pornind de la estetica sublimului din Critica facultăţii de judecare, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, şi anume în preajma şi după Revoluţia franceză (cel puţin interpretarea franceză, în linia poeziei postromantice, a lui Bergson, dar mai explicit, apoi, a lui Lyotard) şi terminând poate cu estetica mâniei a lui Peter Sloterdijk, trecând pe scena aprinsă a esteticii futuriste a lui Marinetti şi, în general, prin toată seria de intensificări vitaliste ale discursului avangardei, prin psihanaliza sexualizantă a lui Freud şi toată moştenirea ei de scriitură şi ethos, exaltarea sensibilităţii conflictului reprezintă veriga dintre investiţia politică a culturii (cu derivata ei economică) şi cea emoţională (cu aceeaşi derivată, acum imediată). Odată ce războiul nu mai putea angaja cauze nobile sau din ce în ce mai puţin – iar primul război mondial este primul silit să-şi recunoască eşecul în termeni culturali, de „imagine“ –, el devine interesant ca ecou, temă, imagine carismatică, ca energie de vânzare prin procură, ca sursă de energie (mediată): ca model de expresie, în absenţa căruia ecoul propriilor noxe nu se mai poate produce, urmările fiind, pentru individ, incalculabile.
Cultura războiului apare pe timp de pace. Ea poate duce la război, ce-i drept, dar asta mai ales atunci când lipseşte mijlocul de a procura senzaţia oferită de conflict: banii, în cazul nostru; intri în luptă numai atunci când nu ai ce pierde. Societăţile occidentale, aflate în pace de câteva decenii, nu pot să nu mizeze, pentru a supravieţui, ca şi pentru a se consuma – procesul este unul singur, cu două feţe –, pe estetica războiului. Orice politică culturală şi socială trebuie să ţină cont de această aşa-zisă (ştiu, sună grav şi incorect politic) nevoie internă de război a individului, a unor comunităţi, care trebuie satisfăcută şi lăsată să se manifeste într-un cadru sigur. Societatea spectacolului este un astfel de cadru, se pare, indisolubil legat de bogăţia materială.
În context, problemele societăţilor occidentale sunt două şi se manifestă pe două nivele. La nivel societal, comunitar, importantă este soliditatea tradiţiilor, nu neapărat înţelese ca tezaur cultural, cât ca sumă cimentată de deprinderi, obiceiuri şi trasee mentale care asigură reproducerea unor situaţii şi condiţii verificate; dacă acestea sunt solide, rezistente, societatea spectacolului poate prospera controlat, iar tot ceea ce între timp se sclerozează, se clişeizează poate fi extras prin operaţii critice făcute cu răspundere.
Problema indivizilor, însă, imediată şi cotidiană, constă în succesul dialogului lor interior, în absenţa unor imense cutii de rezonanţă care au fost religia sau naţiunea, poate chiar familia (şi nu mai sunt). Ele pot fi înlocuite cu altele, iar economia capitalistă nu mai pridideşte în a le configura pentru noi: telecomunicarea este poate cea mai intens mediatizată, dar succesul ei e economic, nu social; cluburile marginalilor, în Statele Unite mai ales, solidaritatea de grevă în Franţa, de vecinătate în Germania reprezintă alte cutii de rezonanţă. La noi, ca şi în alte ţări est-europene şi nu numai, noua cutie de rezonanţă e presa. Comunitatea de presă e însă una cel mai adesea falsă, pentru că oamenii nu se adună, ci se răspândesc în faţa televizoarelor. De aici, dinspre Balcani, şansa resocializării spaţiului public şi a autocontrolului în raport cu expansiunea culturii de masă este libera circulaţie, vederea celuilalt, luarea la cunoştinţă a imaginii noastre ca altul.
Ca o concluzie parţială şi deschisă: nu întâmplător, societatea multiculturală cea mai prosperă astăzi este cea a Statelor Unite. Pentru că întreaga istorie a SUA a constat în înlocuirea culturii „de război“, vindicativă, agresivă – dominantă încă în marginile Europei şi, desigur, în alte regiuni ale lumii –, cu cultura retoricii războiului, expiatoare. Mulţi îi urăsc pe americani, dar oare pe cine urăsc americanii? Altfel spus, cine mai e astăzi demn de ura americanilor, atâta vreme cât, în America, răzbunarea se consumă în fiecare secundă la televizor, revolta se cântă, nedreptatea se denunţă în best-seller-uri şi în conferinţe academice, iar sitcomul e epopee naţională? //
