Reflexia critică şi comunismul (I)

Alexandru Matei 09.02.2010

De același autor

Cred că unul dintre cele mai comode discursuri publice de astăzi este cel anticomunist. De ce? Pentru că anticomunismul a fost validat instituţional la cel mai înalt nivel, pentru că, aşadar, nu mai înfrunţi nimic grav prin declaraţii anticomuniste. Cel mult, poţi fi răsplătit.

„Noţiunile de importanţă, de necesitate, de interes sunt de o mie de ori mai determinante decât noţiunea de adevăr. Nu pentru că ele ar înlocui-o pe cea din urmă, ci pentru că măsoară adevărul a ceea ce pot să spun.“ Această afirmaţie aparţine lui Gilles Deleuze, dar am găsit-o într-o carte foarte bună pentru literaţi1. Este foarte greu de argumentat în registrul adevărurilor general valabile. De pildă, pentru a intra direct în subiect, este adevărat că regimul comunist românesc a fost criminal. Că preşedinţia lui Ceauşescu a fost dăunătoare. Pot face oricând aceste două afirmaţii. Sunt ele importante astăzi? Sunt ele necesare astăzi? Există vreun interes în rostirea lor astăzi? De răspunsurile la aceste întrebări ne vom ocupa în cele ce urmează.

Revista 22 a împlinit două decenii de existenţă. Public acest text într-o revistă care, în primul număr, anunţa: „22 va fi o publicaţie a reflexiei critice, în care dialogul lucid şi sincer va fi o constantă“. Am învăţat, de-a lungul timpului, că promisiunile nu se pot respecta pentru totdeauna fără a fi reluate, reamintite, reformulate, în funcţie de importanţa şi interesul momentului. Putem apela, ca demonstraţie, la un fapt simplu din teoria enunţării: a afirma ceva presupune două planuri de adevăr, unul al enunţului, altul al enunţării. Poţi să-ţi iei un angajament pe viaţă, ca cel marital. Spui: „Da“, răspunzând la o întrebare care implică durata unei vieţi. Da, dar nimic nu poate garanta că acest răspuns are o valabilitate care depăşeşte momentul în care a fost pronunţat. Indiferent cât timp înglobează enunţul, enunţarea unui act de limbaj are o valabilitate limitată cel puţin la momentul ei şi cel mult la perioada pe care se încheie angajamentul. Dar nimic nu garantează că, la douăzeci de ani după un „da“ sincer, locutorul este acelaşi şi continuă neabătut să-şi respecte angajamentul. Intervine rutina. Douăzeci de ani înseamnă mult. Se schimbă generaţii, mor oameni şi se nasc alţii, alte valori trec în primul plan al societăţii şi al minţilor indivizilor, lucruri imposibil de anticipat se întâmplă şi reflexia critică nu mai are aceleaşi conţinuturi ca la început. Pentru ca un angajament să poată dura, e nevoie de reamintirea lui în condiţii diferite. E nevoie de polemică, de părăsirea unui tip de discurs critic din clipa în care el a devenit comod.

Cred că unul dintre cele mai comode discursuri publice de astăzi este cel anticomunist. De ce? Pentru că anticomunismul a fost validat instituţional la cel mai înalt nivel, pentru că, aşadar, nu mai înfrunţi nimic grav prin declaraţii anticomuniste. Cel mult, poţi fi răsplătit. Anticomunismul scuteşte, în general, de eforturi de gândire: comunismul a fost rău, criminal, accidental, mincinos, inutil, la ce bun să îl mai gândeşti? Există un singur motiv, major, pentru abordarea temei comunismului din perspectiva discursului anticomunist: memoria. Nu trebuie să uităm nenorocirile pe care le-a adus comunismul. Ne amintim, ne reculegem, apoi trăim mai departe. Desigur, e o posibilitate viabilă şi cred că, pentru mulţi dintre cei pe care comunismul i-a ratat, este singura posibilitate de a-i supravieţui. Dar memoria nu presupune „reflexie critică“, ci reflexie afectivă şi spirituală: durere, tristeţe, pioşenie, concentrare, sacerdoţiu. Există puţine lucruri de spus cuiva care a fost într-adevăr o victimă a comunismului.

Mai degrabă ar fi de dorit să uite, nu să-şi amintească, deşi nici o socializare caritativă nu-i o soluţie proastă. Miza pe memorie nu poate fi însă unicul argument al anticomunismului. Pentru a face un student de douăzeci de ani să înţeleagă ce înseamnă comunismul nu ajunge lectura scrierilor mărturisitoare. Pentru că el trăieşte într-un regim al democraţiei capitaliste care dezvoltă autoreprezentări negative şi are nevoie să compare. Are nevoie să înţeleagă şi cum au fost posibile totalitarismele secolului trecut.

În 2010, revista 22 înseamnă deci altceva decât însemna în 1990. Pentru că cititorii ei sunt, prin forţa naturii, alţii. Desigur, disidenţii, cei care au luptat într-adevăr împotriva regimului ceauşist, nu pot fi uitaţi. Dar actele lor trebuie discutate, nu impuse. Alţii, a căror marginalizare n-a însemnat nicidecum eroism, ci poate doar consecinţa unei logici sociale sistemice – cum este cazul Anei Blandiana, poetă cu text în manualul de limba română în primii ani 1980 – nu mai pot rămâne nicidecum simple modele. Cu trecerea timpului, tot mai multe lucruri trebuie discutate, asta dacă vrem ca perioada comunistă să nu rămână pentru tinerii născuţi după 1989 o sumă de date.

Gesturile scriptice dotate cu nucleu afectiv trebuie ele însele supuse argumentului. Mă voi referi la două exemple. Săptămâna aceasta va fi vorba de primul dintre ele, care e cel mai uşor de comentat şi, de aceea, mai puţin semnificativ (sau important). Despre al doilea voi scrie săptămâna viitoare. E un caz mai important, pentru că e mai ambiguu. În plus, implică în mod direct un discurs care s-a consacrat şi în revista 22, un discurs care, atunci când tematizează comunismul românesc, îşi pierde condiţionat caracterul reflexiv şi se lasă învestit de trăire.

Primul caz, simptomatic pentru un gen larg răspândit de disonanţă cognitivă, este cel al lui Adrian Păunescu. Poetul îl comemorează, în cotidianul gratuit ring din data de 26 ianuarie 2010, pe primul preşedinte român, Nicolae Ceauşescu. Poetul editorialist încearcă să-i redea onorabilitatea povestind cum, într-o plenară din 1982, preşedintele i-a ascultat sfatul de a nu mai face angajări şi concedieri pe baza dosarului familial, ci doar pe baza meritelor individuale. Acest gest, în opinia lui Adrian Păunescu, dovedeşte omenia lui Nicolae Ceauşescu – „un om“ care lua decizii raţionale, dacă era ajutat cu bună-credinţă.

Argumentul este fals în mod evident. De ce? Pentru că a lua decizii normale nu atrage vreun merit. Problema dosarelor familiale nu trebuia să existe într-o ţară normală. De ce să dai pe cineva afară din serviciu pentru că i-a fugit fratele în Occident? Faptul că ea exista, dar că se putea negocia pe marginea ei, nu spune nimic altceva decât că Ceauşescu era un dictator cu care se putea negocia, ceea ce e propriu multor alţi dictatori, chiar dacă nu tuturora. Analizat argumentativ, memorialul lui Păunescu, dintr-un ziar de mare tiraj, nu e nici măcar şchiop: e lipsit de picioare. Simptomatic este însă că articolul poetului manifestă exerciţiul liber, subliniez – liber – al dreptului la memorie într-o democraţie. El poate fi periculos. Dar orice într-o democraţie este periculos, atâta vreme cât corpul ei social este suficient de fragil pentru a nu putea face faţă provocărilor pe care libertatea absolută de opinie le presupune. Când îl vedem pe Vadim Tudor prezent în emisiunea Un show păcătos, orice teamă a dispărut.

Şi nici prezenţa lui Traian Băsescu la OTV nu trebuie să sperie: ele fac parte din jocul democraţiei, în care totul poate fi pus la îndoială, în cerc vicios, chiar şi cadrul democratic, atâta vreme cât punerea la îndoială nu este urmată de interdicţii ale liberei expresii venite constant dintr-un acelaşi pol. Articolul lui Adrian Păunescu mai spune ceva: nostalgia după un despot luminat, după o mână forte, o nostalgie pe care nu puţini români – şi nu numai – o nutresc, într-un sistem politic şi cultural care consacră domnia mediocrului.

Nu poţi fi un intelectual de mare prestigiu într-o democraţie capitalistă, pentru că discursul tău cade în gol şi se împrăştie imediat în sutele de canale mediatice active. Dar poţi fi, dacă ai datele necesare, într-un regim relativ autocratic. În 2010, simpla excelenţă intelectuală şi carismă personală nu te mai propulsează în prim-plan naţional. Aşa se explică, probabil, şi tropismul băsescian de astăzi la unii intelectuali români onorabili, în măsura în care Traian Băsescu este cel mai carismatic om politic român al anilor 2000, în bine şi-n rău.

1. Yves Citton, Lire, Interpreter, Actualiser. Pourquoi les etudes litteraires? (A citi, a interpreta, a actualiza. De ce să studiem literatura?), Editura Amsterdam, 2007, p. 71.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22