De același autor
Nu putem să scriem mereu poezii, ditirambi, filipice, ode atunci când tematizăm comunismul. Pentru că aşa facem de zeci de ani. Pentru că panegiricile comuniste de pe vremuri nu trebuie negate prin diatribe anticomuniste.
Vorbeam, săptămâna trecută, despre imperativul reflexiei critice în ceea ce priveşte discursul referitor la comunism. A nu uita ce s-a întâmplat nu poate oculta, spuneam, o analiză critică a ce s-a întâmplat, mai ales pentru ca trecutul să poată fi cunoscut şi înţeles de cei care nu l-au trăit. Spuneam că memoria e liberă, dar că memoria e subiectivă şi adevărul pe care ea îl reţine trebuie gândit şi, astfel, verificat. Alături de cazul de disonanţă cognitivă al lui Adrian Păunescu, manifestat la 26 ianuarie 2010, pe care am încercat să îl explic, vorbesc acum despre un caz mai delicat de abordare a comunismului trăit. Mai delicat, pentru că, de data aceasta, autorul textului pe care îl am în vedere se situează de partea celor buni, a celor care „au dreptate“.
E vorba despre o altă opinie de afect, de data aceasta mai greu de trecut prin grila „reflexiei argumentative“. Mai greu, pentru că prejudecata conform căreia binele moral este superior argumentului, aşa după cum sacrul transcende raţiunea fără a fi neapărat nici antiraţional, nici condamnabil moral, face parte din fibra fiinţei noastre. Este vorba despre articolul Serenelei Ghiţeanu, Cine iubeşte libertatea, revista 22 din 19 ianuarie 2010. Voi începe cu plasarea naraţiunii: „Editura Polirom a reeditat volumul Radu Filipescu (disident anticeauşist), Jogging cu Securitatea, de Herma Kennel, apărut în Germania în 1995, apoi în traducere, la Editura Universal Dalsi, în 1998, cu o Prefaţă de Ana Blandiana“.
Este vorba despre un articol model pentru o anumită punere în discurs a experienţei comuniste româneşti, marcată de afect, deşi cât se poate de salutară în intenţie. Explicaţia e foarte simplă: comunismul ne-a afectat. Dar nu putem rămâne mereu afectaţi de comunism, cu riscul de a nu putea vorbi niciodată despre comunism şi constelaţia discursivă din care face parte altfel decât în termeni de victimă (fie hristică, fie luciferică). Victimizarea nu poate fi decât manifestarea unui complex, iar complexul are dezavantajul de a produce scurgeri necontrolate de sens. Deşi în ultimii ani s-a vorbit mult despre comunism, Serenela Ghiţeanu crede că nu e aşa: „După 20 de ani de la căderea oficială a comunismului din Europa de Est, în România nu s-a manifestat interesul unei analize serioase, la nivel instituţional, asupra regimului totalitar; mai mult, în decembrie 2009, s-a vorbit chiar parcă cel mai puţin până acum despre comunism. La televiziuni, zilele Revoluţiei au fost marcate cu difuzarea aceloraşi imagini de stradă tulburătoare, desigur, dar însoţite de comentarii mediocre şi improvizate“. În primul rând, analiza instituţională a fost făcută, în sensul instituirii unui discurs oficial al istoriografiei comuniste, prin câteva nume care, de altfel, se regăsesc în paginile revistei 22. Faptul că în decembrie 2009 s-ar fi vorbit mai puţin despre comunism şi mai mult despre zilele Revoluţiei cere o interpretare înainte de a primi o condamnare: dacă au existat zilele Revoluţiei şi dacă avem imagini de atunci e mult mai greu de circumscris un monstru noţional cum este comunismul şi mult mai uşor de narat o suită de date istorice, cu ajutorul imaginilor. Desigur, afirmaţia „s-a vorbit chiar parcă cel mai puţin până acum despre comunism“ este retorică pură: adverbe de enunţare (chiar, parcă), de timp, superlativ relativ: un riff verbal care nu ascunde nimic şi care, deci, nu dezvăluie nimic.
Dimpotrivă, despre comunism se vorbeşte până la saţietate. Nu asta era de fapt problema. Ea apare imediat, însă: imaginile tulburătoare din timpul revoluţiei erau însoţite de comentarii mediocre. Momentul sacru al lui decembrie 1989 nu poate fi de bunăseamă redat decât prin comentarii excepţionale. Altminteri, se profilează o crimă de lezmajestate evenimenţială care trebuie condamnată. Lectura întrevede repede o antiteză structurantă. Cu alte cuvinte, iată lumea în care trăim: eroi, pe de o parte, victime, pe de alta; sacru, cu pipeta, profan, cu toptanul. Lumea noastră este duală. Pe de o parte, Radu Filipescu, un erou, pe de alta, mii de oameni înecaţi de teamă şi îngropaţi sub resemnare.
Priviţi-l pe Radu Filipescu văzut de Serenela Ghiţeanu: „El a înţeles astfel că, pentru a ajunge la o contestare a regimului, cei oprimaţi trebuie să treacă, fizic, pragul nivelului individual şi să conştientizeze necesitatea de a se constitui drept comunitate“.
Argumentul e şi marxist, şi sartrian, şi hegelian, dacă vreţi, în măsura în care ni se descrie o dialectică. Şi în primul rând marxist. Dar, mi se va răspunde, ce rost are să analizez o frază frumoasă, ce rost are să desacralizez un elogiu, să desfigurez o figură frumoasă? Are. Pentru că nu putem să scriem mereu poezii, ditirambi, filipice, ode atunci când tematizăm comunismul. Pentru că aşa facem de zeci de ani. Pentru că panegiricile comuniste de pe vremuri nu trebuie negate prin diatribe anticomuniste. Negrului nu trebuie să îi răspundem cu alb, doar dacă nu vrem să jucăm într-un nesfârşit film alb-negru din care nimeni, în afara actorilor, să nu mai înţeleagă nimic şi care să nu mai intereseze pe nimeni.
Ce a făcut Radu Filipescu? A distribuit 15.000 de chemări la revoltă în Piaţa Universităţii, într-o singură noapte, în cutii poştale. Un număr impresionant, un act nebunesc, într-adevăr. Dar n-a venit nimeni la întâlnire. Iată cum comentează autoarea articolului acest deznodământ: „Această lipsă de răspuns e simptomatică pentru toate momentele de necoagulare a conştiinţei civice româneşti după ‘90. Azi o numim «conştiinţă civică», dar în 1983 era vorba chiar de ceva mult mai simplu. Lipsa de reacţie la manifeste, la apelul de a protesta contra regimului comunist se explică, în mare măsură, prin credinţa că «oricum, nu se poate schimba nimic». Este credinţa unor oameni care nu se simt liberi. Radu Filipescu s-a simţit liber şi a acţionat ca atare. Ceilalţi disidenţi, la fel“. Oare? Cine garanta pentru fiecare dintre cei 15.000 de cetăţeni că nu e vorba despre o capcană? Cine era Radu Filipescu pentru ei? Unde în lume a mai avut un astfel de gest o urmare în logica intenţiei autorului? A fost gestul nebunesc al lui Radu Filipescu un gest de eroism? Depinde de perspectivă. Este important că a fost un gest eroic sau e mai important ce s-a întâmplat în zilele lui decembrie 1989, atunci când un contingent organizat de oameni a preluat puterea? Care e interesul unui gest ca cel al lui Radu Filipescu? Să reuşească. Avea un astfel de apel anonim şanse de reuşită? Cred că nu, şi asta din capul locului.
Radu Filipescu a încercat apoi să-l ucidă pe Ceauşescu, cu o puşcă cu lunetă. Foarte tare. Dar aşa ceva nu înseamnă disidenţă. Pentru că un atare gest e greu de înscris într-o serie de acte raţionale în sensul adecvării lor la un obiectiv comun. Nu există om public, supraexpus cum era Ceauşescu, star politic sau cultural, care să nu nască pasiuni distructive. De aceea, actele lui Radu Filipescu nu pot fi apreciate doar cu inima victimei comunismului. Adevărul lor nu poate fi redus la eroismul unui principiu al binelui adăpostit în fiinţa lui Radu Filipescu. Pentru că la fel de semnificativ este şi că, după spusele lui Pavel Câmpeanu, Ceauşescu a fost în anii 1930-1940 cel mai des întemniţat activist comunist. Nu putem face din orice gest antisistem unul eroic şi din orice autor al unui astfel de gest un personaj inspiraţional, redus la o figură anticomunistă istorică în măsura în care ştia ce face. Desigur, Radu Filipescu rămâne un personaj pozitiv. Dar biografia lui are o dimensiune marcat individuală: o excepţie nu numai în raport cu norma sistemului, ci cu o normativitate comun acceptată de către orice societate occidentală. Radu Filipescu rămâne un personaj în aceeaşi măsură istoric şi literar, inefabil mai degrabă, exemplar în raport cu orice sistem social, moral, dar poate mai degrabă estetic. Libertatea lui este una de artist mai degrabă – şi atunci e limpede de ce nu o putem revendica pentru un întreg corp social, în niciun moment al istoriei. Contraponderea lui nu e laşitatea condamnabilă a celorlalţi cetăţeni ai României comuniste, ci societatea în întregul ei, de oricând.
Ştiu, o să fiu acuzat de imoralitate, poate de amoralism, pentru că acum ultragiez sensibilităţi. Mai bine fac asta decât să contribui la scoaterea istoriei de sub jurisdicţia îndoielii, decât să miruiesc trăiri absolute şi să cânt acelaşi op într-o sală în care, dacă mă uit, nu mai văd decât tineri care ascultă muzică la mp3 player. Istoria e obiectul, eu sunt subiectul. Şi nu invers. //
