De același autor
Numărul 1.785 va fi uitat foarte curând. Dar cvasiunanimitatea în meschinărie, turpitudine și miopie politică a clasei noastre politice va fi ținută minte.
Nu s-ar putea spune – dar chiar deloc – că în România ducem lipsă de dispute politice. Ba chiar, de cele mai multe ori, disputele degenerează în scandal, iar tărăboiul acoperă orice zgomot de fond. Națiunea e divizată pe toate chestiunile, iar politicienii nu se sfiesc să exprime aceste diviziuni. Ba am zice că și de asta sunt plătiți. În acest context de harță eternă, e uimitor să constați că, deodată, s-a creat acordul și marele consens pe două chestiuni: 1) UE să nu ne impună cote de refugiați; 2) nu putem lua mai mult decât ceva sub 1.800 de refugiați, și anume fix 1.785 (din cei peste 6.300 propuși de CE. Și Comisia, de altfel, a propus un număr, tot calculat contabilicește; dar nu despre birocratismul CE, care nu răspunde înaintea unui electorat, discutăm aici, ci despre acela al guvernului și președintelui, care răspund). S-ar părea că opoziția și puterea, președintele și primul ministru sunt de acord întru totul cu acest număr fatidic. Mai mult, se răspândește ideea că Europa (Germania, în principiu) ne persecută, fiindcă nu ne-a luat în Schengen), dar acum ne cere să ne asumăm sarcini enorme în raport cu putințele noastre mici, măsurate de numărul 1.785 (sarcini asumate, totuși, prin tratatele europene semnate și de România).
Și de ce n-ar fi bine ca, fie și o dată, clasa politică românească să se pună de acord?, s-ar putea întreba cineva. Pentru că răspunsul românesc de până acum este și meschin din punct de vedere moral, și aproape cu neputință de susținut din punct de vedere practic și, pe termen ceva mai lung, creator de probleme uriașe de imagine pentru decidenții români, mai ales pentru președintele Iohannis (căci Ponta nu mai are aproape nimic de pierdut): „O mie șapte sute și ceva – atâția refugiați vor veni în România. Mai mulți nu“, a declarat acesta solemn într-una din rarele sale declarații publice. Și dacă vor veni 1.842, și nu 1.785? Dacă 3.241? Cum poate un șef de stat european, care urmează să negocieze poziția țării sale, să se arate atât de rigid, fixat pe un număr? De ce și-a refuzat președintele orice spațiu de manevră? Putea, de pildă, respinge principiul cotelor obligatorii, dar admite la modul general numărul de refugiați propus României de Comisie, așa cum a făcut Finlanda. Putea, cel puțin, lăsa ceva mai în vag numărul celor pe care îi putem primi. Bineînțeles că, de îndată ce numărul magic, 1.785, fixat deopotrivă de Iohannis și asumat de guvern va fi depășit - și e greu de crezut că nu se va întâmpla asta în conjunctura actuală -, toată presa va izbucni, țipând, după caz: „președintele a trădat interesele României!“, ori „diktatul de la Bruxelles“, ori mai știu eu ce. Antieuropenismul – atât de drag multor politicieni îngroziți de DNA, dar nu lipsit de puternice resorturi naționaliste și șovine – va răbufni. Deja citesc pe „rețele“ unele postări care pun la îndoială chiar și avantajele prezenței noastre în UE.
E supărător faptul că într-o chestiune vitală pentru Europa ne arătăm meschini, sperioși și ne mărturism neputințele. Nu știm să-i integrăm pe refugiați? Putem încerca, putem face eforturi. N-ar fi rău, în general, să începem pregătirea pentru situații de care, mai devreme sau mai târziu, nu vom scăpa, căci multiculturalismul nu e nici doar un spectru, nici doar un subiect de conferințe.
Totuși, nu este și Europa ipocrită, cum zice Ponta? Este. Dar noi, cu cele trei milioane de conaționali în străinătate, n-ar trebui să ne temem excesiv de prezența potențială a câtorva mii de străini la noi. Și mai ales să nu mimăm indignarea morală. Care țară europeană mai are un premier urmărit penal, în curând trimis în judecată și plagiator și un viceprim-ministru, plagiator de doctorat și, la rândul lui, conducând doctorate plagiate? Or, iată că tocmai acest tătucă al plagiatelor doctorale reprezintă, cică, „interesul național“ al României în consiliul JAI! Ce rușine! În care țară, președintele partidului de guvernământ e condamnat în primă instanță, primarul general al Capitalei e în arest, fosta șefă antimafia – de asemenea în arest, având nu știu câte dosare la activ, un fost prim-ministru și alți foști miniștri – condamnați definitiv, plus numeroși alți primari, consilieri județeni și primari de sector, judecători, oameni de afaceri condamnați definitiv, ori arestați, ori în curs de a fi judecați pentru corupție? Și să nu mai pomenim prea mult despre încercările repetate ale politicienilor de a modifica Codul Penal și de Procedură Penală, spre a-și salva corupții, de „marțea neagră“ și de vara lui 2012, când numai vigilența UE ne-a salvat de la un dezastru. Suntem atunci atât de curați și demni de încredere, încât să putem face altora reproșuri privitoare la moralitate?
Într-un moment tensionat, chiar dramatic al istoriei Europei unite, România (prin președinte, guvern) a pierdut ocazia de a abandona o gesticulație fals pragmatică și imprudentă diplomatic. S-a arătat „căldicică“ – nici ca Merkel, nici ca Orbán – pe principiul „să nu ne punem foarte rău cu nimeni“. Mă tem că nu vom câștiga mai nimic: oricum, vom lua mai mulți refugiați decât spunem acum că putem, în caz că ni se va cere. Iar atunci politicienii noștri vor fi tratați de o parte a opiniei publice drept slabi și nepricepuți, incapabili să apere interesul național împotriva unei UE agresiv dominante.
Numărul 1.785 va fi uitat foarte curând. Dar cvasiunanimitatea în meschinărie, turpitudine și miopie politică a clasei noastre politice va fi ținută minte.