De același autor
PSD nu poate fi reformat, oricine l-ar conduce, pentru că PSD este reprezentativ pentru o anumită Românie, neschimbată în linii mari de cel puţin o generaţie.
Schimbări în PSD, lupte intestine în PSD, congres în PSD, reformă în PSD: după alegeri, presa a capătat un subiect gras de care nu se mai satură. Totul are însă un aer de déjà vu. La începutul lui 2005, după ce Adrian Năstase pierduse prezidenţialele, se juca aceeaşi piesă, cu personaje distribuite diferit. Şi atunci se vorbea despre reformă, despre un „nou PSD“. Reformele nu s-au produs însă cu Mircea Geoană în frunte, iar PSD a devenit tot mai vetust.
De fapt, nu ar fi posibil să fie altfel. Susţin că PSD nu poate fi reformat, oricine l-ar conduce, pentru că PSD este reprezentativ pentru o anumită Românie, neschimbată în linii mari de cel puţin o generaţie. Luaţi harta tuturor alegerilor generale şi prezidenţiale din 1992 încoace şi veţi vedea roşul dominând Moldova, Oltenia, Muntenia fără Bucureşti. Dimpotrivă, Transilvania, Banatul, Bucovina, Bucureştiul parţial şi zona limitrofă aparţin culorilor dreptei, fie că ea s-a numit Convenţia Democratică, Alianţa D.A. sau Traian Băsescu. Dar mergeţi mai departe. În 1989, localităţile în care, înainte de 22 decembrie, au avut loc mişcări de protest, de cele mai multe ori reprimate de autorităţi, s-au numit Timişoara, Cluj, Sibiu, Jimbolia, Arad, Oradea, Târgu-Mureş, Braşov şi alte oraşe mai mici, toate din Transilvania şi, bineînţeles, Bucureşti. Oraşele din Moldova, Muntenia şi Oltenia au rămas în aşteptare, urmând pasive evenimentele şi confirmând apoi puterea postcomunistă instalată.
Se spune că PSD e votat de o populaţie îmbătrânită şi asistată. Lucrul e parţial adevărat, dar constanţa repartiţiei geografice despre care vorbeam arată că e mai mult de atât. (În fond, proporţia de pensionari nu e mai mică în Ardeal decât în Moldova.) PSD (sau, dacă vreţi, aşa-zisa „stângă“ românească) e votat de o populaţie cultural şi psihologic bătrână, foarte conservatoare, alergică la schimbări, fără tradiţii civice, neobişnuită cu diversitatea. Or, PSD, de-a lungul acestor douăzeci de ani, a reprezentat destul de bine atitudinile (mai curând decât interesele) acestei populaţii, predominant „regăţene“. A refuzat schimbările rapide, s-a opus într-un prim moment privatizării, a susţinut cu orice preţ ajutoare sociale mari, s-a împotrivit reformelor proprietăţii, a susţinut impozitele progresive, a favorizat statul-patron, partidul-stat şi pe feudalii locali, brevetând sistemul (generalizat între timp) de a cumpăra voturi cu mici binefaceri. În general, a schimbat ezitant şi mai mult forţat de organismele internaţionale instituţiile şi reţelele de putere moştenite de la statul comunist. A fost, all in all, un partid „conservator“ în acest sens precis, adică un partid reacţionar prin natură, politică şi funcţie socială. Dar a făcut-o legitim în raport cu propriul electorat. De aceea, nimeni nu-i poate pe drept reproşa antipatia faţă de reforme, căci astfel a fost dorit, voit, cerut, timp de o generaţie, de o majoritate a unei jumătăţi de ţară.
PSD este nereformabil, deci, nu din cauza lui Iliescu, Năstase, Vanghelie, Hrebenciuc sau alţii, ci fiindcă el trebuie să-şi reprezinte fidel electoratul. Iar electoratul care votează de 20 de ani „liniştea“ în diferite ambalaje este produsul istoriei ultimelor, nu decenii, ci secole, iar acelaşi lucru se poate spune şi despre electoratul „celeilalte Românii“. Acolo însă apele sunt mai agitate – din fericire. Voturile „dreptei“ au fost întotdeauna revendicate de mai multe partide – azi PNL şi PD-L. Diversitatea ascute competiţia şi împiedică stagnarea. Scandalul şi schisma au şi o parte pozitivă, căci noul nu vine pe lume fără zgomot.
Dar în cazul PSD, stagnarea (vezi ostilitatea d-nei Andronescu faţă de reformele din Educaţie) nu numai că formează regula, dar chiar trebuie să o formeze. De aceea, simplificând puţin, vom încheia spunând că, dacă pentru PD-L şi PNL reformele interne sunt vitale, pentru PSD ele vor fi întotdeauna fatale. //
